((85))

Noua Creaţie - Studiul III
Chemarea Noii Creaţii

Numai cei „chemaţi” pot fi aleşi -- Când a început chemarea pentru această „mare mântuire” -- Chemarea la pocăinţă nu este chemare pentru natura divină -- Chemarea iudee -- Chemarea evanghelică -- De ce nu sunt chemaţi mulţi „de neam mare”, „înţelepţi” sau „puternici” -- Înălţarea ca premiu pentru adevărata smerenie -- Caracterul, o condiţie a chemării -- Lumea în timpul Mileniului nu va fi chemată, ci i se va porunci -- Timpul chemării evanghelice este limitat -- Noua Creaţie este chemată sau atrasă de către Tatăl -- Cristos înţelepciunea noastră -- Cristos îndreptăţirea noastră -- Îndreptăţirea reală şi socotită sunt diferite -- Are „Noua Creaţie” nevoie de îndreptăţire? -- Baza îndreptăţirii -- Îndreptăţirea Vrednicilor din Vechime este diferită de a noastră -- Îndreptăţirea în Veacul Milenar -- Cristos făcut pentru noi sfinţire -- Sfinţirea în timpul Veacului Milenar -- Două consacrări distincte în tipurile levitice -- Nici unul n-a avut moştenire în ţară -- Mulţimea cea mare -- Sfinţirea are două părţi -- Partea omului -- Partea lui Dumnezeu -- Experienţele se deosebesc după temperament -- Sfinţenia nu este nici perfecţiune, nici emoţie -- „El îşi vindecă toate bolile tale” -- Necesitatea tronului de har -- Cum îndreptăţirea intră treptat în sfinţire -- Consacrarea după încheierea „chemării de sus” -- Mântuirea sau eliberarea Bisericii

Ocazia de a deveni membri ai Noii Creaţii şi de a participa la posibilităţile, privilegiile, binecuvântările şi gloriile ei n-a fost deschisă pentru lume în general, ci numai pentru o clasă „chemată”. Acest lucru este prezentat foarte distinct în Scripturi. Israelul după trup a fost chemat de Domnul pentru a fi poporul Său deosebit, separat de alte popoare sau neamuri de pe pământ, după cum este scris: „Eu v-am ales (recunoscut) numai pe voi, dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Totuşi, chemarea lui Israel n-a fost „chemarea de sus” sau „chemarea cerească” şi ca atare nu găsim nici o menţionare a lucrurilor cereşti în nici una dintre făgăduinţele aparţinătoare acestui popor. Chemarea lor a fost la o stare pregătitoare, care ((86)) în cele din urmă a pregătit o rămăşiţă din acea naţiune ca să primească şi să profite de chemarea de sus pentru „o mântuire aşa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Condiţiile chemării de sus sau chemării cereşti nu trebuie, prin urmare, să fie căutate în Vechiul, ci în Noul Testament, deşi, pe măsură ce ochii înţelegerii noastre se deschid pentru a discerne „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, noi putem vedea în procedurile şi providenţele Sale cu Israelul după trup anumite lecţii tipice folositoare pentru sămânţa spirituală care a fost chemată cu o chemare cerească, deoarece, aşa cum ne arată apostolul, Israelul trupesc şi legile lui, ca şi procedurile lui Dumnezeu cu el, au fost umbre sau tipuri ale lucrurilor mai bune aparţinătoare celor chemaţi să fie membri în Noua Creaţie.

Deoarece în planul divin Cristos trebuia să aibă întâietate în toate lucrurile, şi astfel era necesar ca El să fie primul, principalul, Marele Preot, care trebuia să devină conducătorul acestei Noi Creaţii de fii ai lui Dumnezeu, Căpetenia mântuirii şi modelul lor, al cărui curs să-l poată copia şi în ai cărui paşi să poată urma, vedem un motiv satisfăcător pentru care vrednicii din vechime nu puteau avea nici parte nici soartă în această Nouă Creaţie. Cuvintele Domnului nostru cu privire la Ioan Botezătorul atestă lucrul acesta: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Mat. 11:11). Astfel declară şi apostolul Pavel, în timp ce vorbeşte în termeni de cea mai înaltă laudă despre credinţa şi caracterul nobil al acestor fraţi din dispensaţia trecută: „Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evr. 11:40.

În afară de aceasta, trebuie să ne amintim că nimeni nu poate fi chemat în timp ce este încă sub condamnare din cauza păcatului lui Adam. Pentru a fi chemat la această „chemare de sus” este necesar să fie asigurată întâi îndreptăţirea de condamnarea adamică, iar aceasta nu putea fi acordată prin sângele viţeilor şi ţapilor nici chiar Israelului natural, deoarece ((87)) aceste sacrificii nu pot şterge niciodată păcatul şi au fost numai tipuri ale sacrificiilor mai bune care satisfac în realitate cerinţele Dreptăţii împotriva rasei noastre. De aceea, n-a fost posibil să înceapă chemarea până după ce Domnul nostru Isus a dat preţul de răscumpărare -- „ne-a cumpărat cu sângele Său preţios”. Chiar şi apostolii au fost chemaţi şi acceptaţi în Noua Creaţie numai de probă înainte ca Răscumpărătorul să dea preţul, să Se înalţe şi să-l prezinte în folosul lor. Atunci, în ziua Cincizecimii şi nu înainte, Tatăl i-a recunoscut pe aceşti credincioşi în mod direct şi i-a conceput prin Spiritul Său sfânt pentru a fi „Noi Creaturi”. Este adevărat, în timpul misiunii Sale Domnul nostru le-a spus fariseilor: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mat. 9:13). Dar trebuie să recunoaştem o mare diferenţă între chemarea oamenilor la pocăinţă şi chemarea lor cu o chemare de sus a naturii divine şi a comoştenirii cu Cristos. Nici un păcătos nu este acceptat la ea; prin urmare noi toţi, fiind „din fire copii ai mâniei”, avem nevoie întâi să fim îndreptăţiţi liber de toate lucrurile prin sângele preţios al lui Cristos.

În deplin acord cu aceasta, citim în introducerea la Epistola către Romani (1:7) că epistola este adresată „tuturor care sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi sfinţi” -- chemaţi ca să fie sfinţi, părtaşi ai naturii divine etc. Introducerea la Epistola către Corinteni spune: „Către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei care au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi sfinţi, împreună cu toţi cei care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos” (1 Cor. 1:2). Caracterul exclusiv al acestei chemări este mai departe accentuat într-un verset următor (9), care spune cine este autorul chemării noastre, zicând: „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. Aceasta sugerează o asociere, o unitate; şi, prin urmare, ideea este că chemarea are ca scop găsirea printre oameni a celor care să devină una cu Răscumpărătorul ca Noi Creaturi, moştenitori împreună cu El în gloria, onoarea şi nemurirea acordate ca răsplată a credincioşiei Sale.

((88))

Aici ni se amintesc cuvintele apostolului în ideea că noi vom fi făcuţi moştenitori împreună cu Cristos numai pe anumite condiţii, şi anume, „dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El” (Rom. 8:17). În acelaşi capitol către Corinteni (vers. 24), apostolul arată că chemarea despre care vorbeşte el nu este în nici un caz aceeaşi chemare care pentru un timp a fost limitată la evrei; şi cuvintele lui indică mai departe că nu toţi sunt chemaţi. El spune: „Pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” -- deşi pentru evreii nechemaţi El a fost o piatră de poticnire, iar pentru grecii nechemaţi o nebunie. În Scrisoarea sa către Evrei (9:14, 15) apostolul arată că chemarea acestui Veac Evanghelic n-a putut fi promulgată până când mai întâi Domnul nostru prin moartea Sa a devenit „garant” al Noului Legământ (Evr. 7:22). Cuvintele sale sunt: „Şi tocmai de aceea El este Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi (Legământul Legii), cei care sunt chemaţi să capete făgăduinţa moştenirii veşnice”. Evr. 9:15.

Nu sunt chemaţi mulţi dintre cei mari, Înţelepţi sau Învăţaţi

În mod natural am putea presupune că această chemare specială, dacă este limitată, s-ar limita la cele mai alese specimene din rasa decăzută -- cele mai nobile, cele mai virtuoase, cele mai talentate; dar apostolul contrazice această idee, spunând: „Priviţi la chemarea voastră, fraţilor: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile de neam de jos ale lumii, pe cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:26-29). Apostolul explică motivul acestei stări de lucruri, spunând că intenţia lui Dumnezeu este ca nimeni să nu se poată lăuda că el a meritat în vreun sens sau grad marile binecuvântări care vor fi acordate. Întreaga situaţie ((89)) este intenţionată pentru îngeri şi pentru oameni, ca să fie o ilustraţie a puterii lui Dumnezeu de a transforma caracterele, din josnice şi dispreţuite, în nobile şi pure, nu prin forţă, ci prin puterea transformatoare a adevărului -- lucrând în cei chemaţi prin făgăduinţele şi speranţele puse în faţa lor, pentru a voi şi a face buna Sa plăcere. Acest aranjament divin va avea ca rezultat nu numai gloria Tatălui, dar şi smerenia şi binele veşnic al celor pe care El îi va binecuvânta. Peste tot în Noul Testament găsim repetate diferite declaraţii despre faptul că această chemare şi mântuirea care rezultă din ea nu sunt de la om, nici prin puterea sa, ci prin harul lui Dumnezeu. Şi nu este greu de văzut de ce chemarea este în general mai puţin atractivă pentru cei nobili în comparaţie cu cei ignoranţi.

Mândria este un element important al naturii decăzute şi trebuie să ţinem seama de ea continuu. Cei care sunt mai puţin decăzuţi decât majoritatea semenilor şi care sunt, prin urmare, mai nobili prin natură decât media semenilor, sunt potriviţi să-şi dea seama de această stare şi să simtă o anumită superioritate şi să se mândrească. Aceştia, chiar dacă Îl caută pe Domnul şi aspiră la binecuvântarea şi favoarea Sa, ar fi înclinaţi să aştepte să fie primiţi de Domnul pe o bază diferită de cea a semenilor lor mai decăzuţi, mai puţin nobili. Totuşi, standardul lui Dumnezeu este perfecţiunea; şi El spune că orice nu este la înălţimea acelui standard este condamnat; şi oricărui condamnat i se indică acelaşi Răscumpărător şi aceeaşi jertfă pentru păcate, fie că a suferit mult sau relativ puţin prin cădere. Aceste condiţii de acceptare sunt desigur mai atractive pentru membrii cei mai de jos şi mai decăzuţi ai familiei umane decât pentru cei mai nobili -- cei slabi, cei decăzuţi dându-şi seama mai acut de nevoia unui Mântuitor, pentru că îşi recunosc mai mult imperfecţiunile, pe când cei mai puţin decăzuţi, având o măsură de mulţumire de sine, nu sunt prea înclinaţi să se aplece în faţa crucii lui Cristos, pentru a accepta îndreptăţirea ca un dar liber şi pe această bază, şi numai pe aceasta, să se apropie de tronul harului ceresc pentru a căpăta milă şi a găsi har spre ajutor. Ei sunt mai înclinaţi să se sprijine pe propria lor înţelegere şi să aibă acel sentiment de mare mulţumire care-i împiedică să intre prin poarta joasă şi pe calea îngustă.

((90))

Dumnezeu în mod evident pune un premiu pentru smerenie în faţa tuturor celor chemaţi să devină membri ai Noii Creaţii. Apostolul arată aceasta spunând: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:6). Pavel le indică spre model, Isus Cristos -- cum S-a smerit şi S-a lipsit de un nume bun, căutând o natură mai joasă şi suferind moartea, chiar moarte de cruce etc., ascultare şi smerenie datorită cărora Dumnezeu L-a înălţat foarte sus. Apoi Petru punctează învăţătura spunând: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). Vedeţi chemarea voastră fraţilor, cum nu mulţi mari, înţelepţi sau învăţaţi sunt chemaţi, ci în principal cei săraci din această lume, bogaţi în credinţă. Odată cu premiul pe care Dumnezeu îl pune pentru smerenie este şi un premiu pe care-l pune pentru credinţă. El îi vrea ca Noi Creaţii pe aceia care au învăţat să se încreadă în El necondiţionat, care acceptă că harul Său le este deajuns şi că prin puterea dată de El obţin -- odată cu înălţarea -- biruinţa la care El îi cheamă.

Caracterul este totuşi o condiţie a chemării

Deşi Dumnezeu nu cheamă pe cei înţelepţi, pe cei mari sau pe cei învăţaţi, nu trebuie să înţelegem din aceasta că poporul Său este josnic sau ignorant, în sensul că este rău, corupt sau degradat. Dimpotrivă, Domnul pune cel mai înalt standard posibil în faţa celor pe care-i cheamă; ei sunt chemaţi la sfinţenie, puritate, credincioşie şi la principiile dreptăţii -- la aprecierea acestor lucruri în inimă şi la manifestarea lor în viaţă, spre slava Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (2 Pet. 1:3; 1 Pet. 2:9). Lumea îi poate cunoaşte numai după trup, iar după trup se poate ca ei să nu fie mai nobili sau mai rafinaţi decât alţii -- adesea fiind mai puţin nobili sau rafinaţi -- dar acceptarea lor de către Domnul nu este după trupul lor, ci după spiritul, după mintea, după intenţiile, după „inima” ((91)) lor. Prin urmare, din momentul în care acceptă harul lui Dumnezeu în Cristos şi iertarea păcatelor, şi fac o consacrare Domnului, ei sunt socotiţi ca eliberaţi de aceste neajunsuri pe care le au în calitate de copii ai lui Adam; ei sunt socotiţi ca şi cum trupul lor ar fi îmbrăcat cu meritul lui Cristos, ascunzându-i toate defectele. „Noua Creatură” acceptată şi chemată de Dumnezeu este mintea nouă, voinţa nouă, şi numai ea este luată în considerare.

Este adevărat, mintea cea nouă, pe măsură ce se dezvoltă, se va dovedi a fi nobilă, onorabilă, dreaptă, şi treptat va ajunge să aibă tot mai multă putere şi control asupra cărnii, aşa încât cei care nu recunosc Noile Creaturi, întocmai cum nu L-au recunoscut nici pe Domnul, pot ajunge în cele din urmă să se minuneze de faptele lor bune, de viaţa lor sfântă şi de spiritul minţii sănătoase, deşi uneori chiar şi pe acestea ei le pot atribui unor motive josnice. Şi chiar dacă treptat mintea nouă va ajunge tot mai mult în armonie cu mintea Domnului, se poate ca aceştia să nu aibă niciodată control deplin asupra corpului lor muritor de care sunt legaţi, deşi obiectivul şi efortul lor va fi desigur să slăvească pe Dumnezeu atât în corpul lor cât şi în spiritul, în mintea lor, care sunt ale Lui. 1 Cor. 6:20.

Să remarcăm unele specificări şi limite în privinţa caracterului „Noii Creaţii”. Îndemnul apostolului către unul dintre aceşti chemaţi -- dar aplicabil la toţi -- este: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat” (1 Tim. 6:12). Aceste Creaturi Noi nu trebuie să se aştepte să câştige biruinţa şi marea răsplată fără luptă cu Adversarul şi cu păcatul care abundă în toate relaţiile lor, precum şi cu slăbiciunile propriei lor cărni, chiar dacă aceasta din urmă este acoperită cu meritul dreptăţii lui Cristos sub condiţiile Legământului de Har. Apostolul îndeamnă iarăşi această clasă: „Să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa” (1 Tes. 2:12). Noua Creatură trebuie nu numai să-şi recunoască chemarea şi răsplata ei finală în Împărăţie şi slavă, ci trebuie şi să-şi amintească faptul că în viaţa ((92)) prezentă ea a devenit un reprezentant al lui Dumnezeu şi al dreptăţii Sale şi trebuie să caute a umbla în armonie cu acestea. Astfel citim: „După cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Pet. 1:15, 16). În aceeaşi epistolă (2:9) citim iarăşi: „Să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Israeliţii spirituali ai Noii Creaţii n-au fost puşi în robia unor legi specifice, cum au fost israeliţii trupeşti, ci au fost puşi sub „legea libertăţii”, pentru ca iubirea lor faţă de Domnul să fie demonstrată nu numai în privinţa evitării voluntare a lucrurilor recunoscute ca dezaprobate de Domnul, ci şi în privinţa jertfirii voluntare a drepturilor şi intereselor umane în serviciul adevărului şi dreptăţii, pentru Domnul şi pentru fraţi. În armonie cu aceasta apostolul spune: „Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (1 Tes. 4:7). El spune iarăşi: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne” (Gal. 5:13), o ocazie de a face rău: folosiţi-vă libertatea în sacrificarea drepturilor prezente pentru adevăr şi pentru serviciul lui -- ca astfel să puteţi fi preoţi jertfitori în preoţimea împărătească, care va domni curând în Împărăţia lui Dumnezeu ca moştenitori împreună cu Cristos pentru a împărţi lumii binecuvântările divine.

Sunt multe scripturi care arată că chemarea pentru a fi „Noi Creaturi” este o chemare la slavă, cinste şi nemurire (Filip. 3:14; 2 Pet. 1:3 etc.), dar peste tot Domnul arată că această cale spre slavă este o cale îngustă de încercare, probare, sacrificiu, aşa încât numai cei concepuţi de spiritul Său, da, umpluţi cu el, vor putea ieşi în final biruitori şi vor obţine lucrurile glorioase la care sunt chemaţi, calea spre ele devenind posibilă pentru cei chemaţi prin Cel care a făgăduit: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”.

Nu trebuie nici să ne gândim că sunt diferite chemări, ci trebuie să ne amintim declaraţia apostolului (Efes. 4:4): „Voi ((93)) aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre”. Este prin urmare o greşeală ca cineva să creadă că are de ales în această chestiune. Într-adevăr, pentru lume în veacul viitor nu va fi nici o chemare; în veacul acela Dumnezeu nu va căuta să aleagă o clasă specială separată şi distinctă de altele şi pentru o poziţie specială. În timpul Veacului Milenar, în loc să cheme pe oameni, Domnul le va porunci -- va porunci ascultare de legile şi principiile dreptăţii; şi fiecărei fiinţe i se va cere (nu va fi rugată) să dea ascultare guvernului milenar, altfel va primi lovituri pentru neascultare şi în cele din urmă va fi nimicită dintre oameni, după cum este scris: „Oricine nu va asculta (nu se va supune) de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” -- va muri în Moartea a Doua, din care nu va fi speranţă de revenire.

Nici nu există o a doua chemare în timpul acestui Veac Evanghelic, deşi, după cum am văzut mai înainte, există o a doua clasă de mântuiţi, aleşi în timpul acestui veac -- Mulţimea cea Mare (Apoc. 7:9-14) „pe care nimeni nu putea s-o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi din orice limbă”, care va servi pe Dumnezeu în templul Său şi înaintea scaunului de domnie, spre deosebire de Mireasă care va fi pe scaunul de domnie şi membrii sau pietrele vii ale templului. Însă aceştia din a doua clasă nu au o chemare separată şi distinctă. Ei ar fi putut ajunge aşa de uşor şi cu mai mare satisfacţie la gloriile naturii divine dacă ar fi dat ascultare promptă şi entuziastă. Ei ajung biruitori la sfârşit, aşa cum este arătat prin faptul că primesc ramuri de palmier; dar lipsa lor de zel îi împiedică să fie acceptaţi în clasa biruitoare, astfel împiedicându-i de la comoştenirea lor veşnică şi de la gloria ca participanţi în Noua Creaţie, de asemenea lipsindu-i de marea bucurie, pace şi satisfacţie care aparţin învingătorilor şi de care aceştia se bucură chiar şi în viaţa prezentă. Locul pe care-l vor obţine, după cum am văzut mai înainte, se pare că va fi în multe privinţe similar cu starea sau cu planul îngerilor.

((94))

Altă idee în legătură cu chemarea este că ea are un timp limitat, după cum spune apostolul: „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (2 Cor. 6:2; Evr. 3:15). Această zi potrivită, an potrivit, perioadă sau epocă potrivită, a început cu Domnul nostru Isus şi cu consacrarea Sa. El a fost chemat, El nu Şi-a luat singur onoarea, şi chemarea a continuat de atunci încoace -- „Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur” (Evr. 5:4). Îndrăzneţ într-adevăr ar fi omul care şi-ar asuma dreptul la schimbare de natură, din natură umană în natură divină, şi de la a fi un membru al familiei lui Adam şi moştenitor împreună cu el al domeniului său pierdut, la a fi moştenitor împreună cu Cristos al tuturor bogăţiilor, al gloriei şi onoarei, El devenind moştenitorul de drept şi veşnic al acestora, prin aceea că a răspuns chemării Sale.

După cât este de sigur că această chemare, sau această „zi a mântuirii” sau acest „timp potrivit”, a avut un început, pe atât este de sigur că va avea şi un sfârşit. Un număr definit, clar, au fost hotărâţi de Dumnezeu ca să constituie Noua Creaţie, şi imediat ce numărul acesta va fi completat, lucrarea acestui Veac Evanghelic se va sfârşi. Am putea observa de asemenea că imediat ce numărul cuvenit va fi fost chemat, chemarea însăşi va trebui să înceteze; deoarece n-ar fi compatibil cu Dumnezeu faptul ca El să cheme chiar şi cu o persoană mai mult decât predestinase, chiar dacă El a ştiut dinainte câţi din cei chemaţi nu vor asculta, nu-şi vor întări chemarea şi alegerea, şi de aceea va fi nevoie să fie înlocuiţi cu alţii. Logica pare să ceară că Atotputernicul n-ar glumi nici măcar în aparenţă cu creaturile Sale, făcându-le chiar şi o singură invitaţie care n-ar putea fi împlinită dacă ar fi acceptată. Scripturile prezintă ideea că pentru fiecare din acest număr limitat de aleşi ai Preoţimii Împărăteşti a fost pregătită o coroană, şi că pe măsură ce fiecare acceptă chemarea Domnului şi se consacră sub această chemare, pentru el este pusă deoparte una din coroane. Ca atare, nu este potrivit să presupunem că Domnul ar chema pe vreunul care, prezentându-se şi acceptând chemarea, ar trebui să fie informat ((95)) că nu i-ar putea fi încă alocată o coroană, ci ar trebui să aştepte până când cineva s-ar dovedi necredincios şi şi-ar pierde dreptul. Îndemnul Domnului nostru, „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa”, pare să implice nu numai că numărul coroanelor este limitat, dar şi că în cele din urmă, la sfârşitul veacului, va veni un timp când cei care n-au trăit cu credincioşie la înălţimea legământului lor vor fi respinşi şi că atunci alţii îşi vor aştepta coroanele. Apoc. 3:11.

Conform înţelegerii noastre, chemarea generală la moştenire împreună cu Răscumpărătorul nostru ca membri ai Noii Creaţii a lui Dumnezeu a încetat în 1881. Dar noi înţelegem că un număr mare (din toate denominaţiile creştinătăţii -- probabil douăzeci sau treizeci de mii) care atunci făcuseră o deplină consacrare, nu s-au dovedit credincioşi legământului lor de jertfire de sine. Aceştia, unul câte unul, când ajung la măsura deplină a încercării lor, dacă sunt găsiţi necredincioşi, sunt respinşi de la părtăşie în compania chemată -- cu scopul ca alţii care între timp s-au consacrat, deşi nu sunt încă sub chemare, să poată fi admişi la legătură deplină în această părtăşie cu Cristos şi cu comoştenitorii Săi, pentru ca ei, la rândul lor, să poată fi încercaţi, şi dacă sunt găsiţi nevrednici să fie în mod similar respinşi, iar locurile lor să fie completate cu alţii care vor aştepta într-o atitudine de consacrare. Evident, printr-un asemenea aranjament n-a mai fost necesară o chemare generală de la 1881 încoace. Celor admişi acum li se pot acorda la fel de bine privilegiile şi ocaziile lor fără să vină sub chemarea sau invitaţia generală care a încetat în 1881 -- sunt admişi la cerere, pe măsură ce ocazia permite, ca să completeze locurile celor care ies. Aşteptarea noastră este că activitatea aceasta de ieşire şi intrare va continua până când ultimul membru al noului ordin de creaţie va fi fost găsit vrednic şi toate coroanele vor fi fost împărţite pentru totdeauna.

Apostolul spune: „Voi fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). În armonie cu toate cele precedente din Scripturi, noi suntem înclinaţi să credem că în acest timp de seceriş al Veacului Evanghelic va fi adusă în atenţia tuturor consacraţilor Domnului o cunoştinţă ((96)) a adevărului cu privire la planul divin al veacurilor, la prezenţa Fiului Omului şi la lucrarea secerişului. Noi înţelegem că „adevărul prezent” va fi astfel o încercare mare sau o dovadă a stării potrivite a inimii printre consacraţii de acum, întocmai cum mesajul prezenţei Domnului nostru şi al secerişului Veacului Iudeu a servit ca să încerce pe Israelul pământesc la prima venire. Parte din aşteptarea noastră este că aceia care în acest timp ajung la o cunoştinţă clară a adevărului şi dau dovadă de sinceritate a credinţei în sângele scump şi de adâncime a consacrării faţă de serviciul Domnului, şi cărora le este acordată o înţelegere clară a planului divin, trebuie să fie consideraţi că au dovada acceptării de către Domnul ca viitori moştenitori cu Isus Cristos, chiar dacă s-au consacrat de la 1881 încoace. Dacă consacrarea lor a fost făcută cu mult înainte, înainte de încetarea chemării, putem înţelege că după aşa de mult timp ei ajung în atitudinea de consacrare cuvenită, şi că, prin urmare, cunoştinţa adevărului prezent le-a fost acordată ca o binecuvântare şi ca o dovadă a părtăşiei lor de spirit cu Domnul. Dacă în 1881 sau înainte n-au fost printre consacraţi, deducţia ar fi că ei au fost acum acceptaţi pentru asociere în clasa chemată, dându-li-se locurile unora chemaţi înainte, dar care au dovedit că le lipseşte zelul -- nici reci, nici în clocot -- şi de aceea au fost vărsaţi din gură -- pentru a-şi avea partea cuvenită în timpul de strâmtorare care vine şi atunci să înveţe lecţii valoroase sub disciplinări şi corecţii pe care le-ar fi putut învăţa din Cuvântul lui Dumnezeu, şi să ajungă prin timpul de mare strâmtorare la un loc în „Mulţimea cea Mare”, în timp ce ar fi putut ajunge de bună voie şi cu bucurie prin strâmtorare la un loc cu Cristos pe tron.

Cum cheamă Dumnezeu?

„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate (îndreptăţire), sfinţire şi răscumpărare.” 1 Cor. 1:30.

Cristos înţelepciunea noastră

Aici se dă înţelepciunea pe locul întâi şi în sensul acesta locul cel mai important printre paşii mântuirii. Mărturia ((97)) înţeleptului este în armonie cu aceasta, zicând: „Iată începutul înţelepciunii . . . cu tot ce ai, dobândeşte priceperea”. Oricât de receptivi am fi, oricât de slabi sau tari, înţelepciunea este prima necesitate pentru ca noi să apucăm pe o cale cuvenită. Şi acest lucru este în general recunoscut printre oameni. Toţi cei care au o anumită inteligenţă caută mai multă cunoştinţă şi înţelepciune; chiar şi cei care apucă pe căile cele mai nechibzuite, în general apucă pe acele căi fiindcă la timpul acela nu li se par a fi neînţelepte. Aşa a fost cu mama Eva: ea a tânjit după cunoştinţă, înţelepciune; şi însuşi faptul că pomul oprit părea să fie o poartă spre înţelepciune a constituit ispita spre neascultare de Creatorul ei. Cât de necesar este deci un sfătuitor înţelept care să ne îndrume în căile plăcute ale înţelepciunii şi în cărările ei de pace.

Şi dacă mama Eva, chiar în perfecţiunea ei, a avut nevoie de un îndrumător înţelept, cu mult mai mult noi, copiii ei decăzuţi, imperfecţi, avem nevoie de un astfel de îndrumător. Chemându-ne să fim membri în Noua Creaţie, Tatăl nostru ceresc a prevăzut toate nevoile noastre: că propria noastră înţelepciune nu va fi suficientă pentru noi şi că înţelepciunea Adversarului şi a urmaşilor săi înşelaţi va fi exercitată spre dauna noastră -- să facă lumina să apară întuneric, iar întunericul lumină; de aceea este prevederea textului nostru, că Cristos trebuie să fie înţelepciunea noastră. Înainte de a veni la Dumnezeu, înainte de a primi meritul ispăşirii sau înainte de a ajunge prin acesta în relaţia de fii, noi avem nevoie de ajutor, de îndrumare, de înţelepciune, de deschiderea ochilor înţelegerii ca să putem discerne prevederea făcută prin Fiul Său.

Pentru a avea ureche să auzim înţelepciunea care vine de sus este necesară o stare de inimă serioasă. Trebuie să posedăm o măsură de smerenie, altfel vom gândi despre noi mai presus decât ar trebui să gândim şi nu vom discerne slăbiciunile noastre, neajunsurile noastre şi nevrednicia noastră, din punct de vedere divin. Trebuie de asemenea să avem o anumită măsură de cinste sau sinceritate -- să fim dispuşi să admitem, să recunoaştem defectele văzute de mintea smerită. Privind din acest punct de vedere, cei care doresc dreptatea şi armonia ((98)) cu Dumnezeu sunt îndrumaţi de providenţele Domnului către Isus ca Mântuitor. Oricât de imperfect ar înţelege unii la început filosofia ispăşirii îndeplinită pentru noi, ei trebuie să înţeleagă cel puţin faptul că erau „din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” -- păcătoşi; că jertfa lui Cristos a fost neprihănită şi că Dumnezeu a pregătit-o şi a acceptat-o pentru noi; că prin rănile Lui putem fi vindecaţi, prin ascultarea Lui putem fi acceptaţi de Tatăl, păcatele noastre socotindu-se a fi puse asupra Lui şi a fi purtate de El, iar dreptatea şi meritul Său socotindu-ni-se aplicabile ca o haină a dreptăţii. Noi trebuie să vedem aceasta -- Cristos trebuie să fie făcut astfel pentru noi înţelepciune -- înainte ca noi să putem acţiona conform cunoştinţei, şi prin acceptarea deplină a meritului Său să fim îndreptăţiţi în faţa Tatălui şi să fim acceptaţi şi sfinţiţi, şi în curând eliberaţi şi glorificaţi. Dar Cristos nu încetează a fi înţelepciunea noastră când facem pasul următor şi când El devine îndreptăţirea noastră. Nu: noi totuşi avem nevoie de El ca Înţelepciunea noastră, Sfătuitorul nostru înţelept. Sub îndrumarea Lui avem nevoie să vedem înţelepciunea de a face o deplină consacrare şi înţelepciunea de a continua acea consacrare într-o viaţă de sfinţire, spre a face voia Tatălui. În fiecare pas pe care-l facem înţelepciunea este lucrul principal; şi de-a lungul întregii vieţi de consacrare sau sfinţire, la fiecare pas al călătoriei spre Cetatea Cerească, noi avem nevoie de înţelepciunea care vine de sus, despre care apostolul spune că este -- „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iac. 3:17). Înţelepciunea pământească lucrează pe linia egoismului, bunului plac, autoaprecierii, autoîndreptăţirii, încrederii în sine; şi, după cum arată apostolul, aceste lucruri duc la invidie amară şi ceartă, deoarece această înţelepciune, în loc să fie de sus, este „pământească, sufletească, demonică”. Înţelepciunea cerească, dimpotrivă, este în armonie cu caracterul divin al iubirii care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios . . . nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.

((99))

În lucrarea acestei înţelepciuni există de asemenea ordine; pentru că, deşi ea cuprinde toate condiţiile menţionate mai sus de apostolul Iacov, există diferenţe în rangul pe care ea îl acordă fiecăreia. Deşi spiritul înţelepciunii de sus este paşnic -- doreşte pace şi caută s-o promoveze -- totuşi ea nu pune întâi pacea, ci curăţenia -- „întâi curată, apoi paşnică”. Înţelepciunea pământească este cea care sugerează „pacea cu orice preţ” şi-i comandă conştiinţei să fie liniştită ca să poată fi promovată pacea egoistă. Înţelepciunea curată este simplă, fără prefăcătorie, onorabilă, deschisă: ea iubeşte lumina; nu este a întunericului, a păcatului, şi nici nu este favorabilă faţă de ceva ce are nevoie să fie ascuns: ea recunoaşte că faptele ascunse sunt de obicei fapte ale întunericului, că lucrurile secrete sunt de obicei lucruri rele. Ea este paşnică în măsura în care există armonie cu onestitatea şi puritatea; ea doreşte pacea, armonia, unitatea. Dar, deoarece pacea nu este prima, de aceea ea poate fi moral în pace şi pe deplin în armonie numai cu lucrurile care sunt oneste, pure şi bune.

Această înţelepciune cerească este blândă -- nu este nedelicată, aspră, nici în planuri nici în metode. Blândeţea ei însă urmează curăţeniei şi păcii. Cei care o posedă nu sunt în primul rând blânzi şi apoi curaţi şi paşnici, ci întâi sau în primul rând sunt curaţi, sfinţiţi prin adevăr. Ei doresc pacea şi sunt dispuşi s-o promoveze; ca atare sunt blânzi şi uşor de înduplecat. Dar ei pot fi uşor de înduplecat numai în armonie cu puritatea, pacea şi blândeţea; nu pot fi uşor de înduplecat ca să ajute la vreo faptă rea, pentru că spiritul înţelepciunii cereşti interzice o astfel de cale.

Înţelepciunea cerească este plină de îndurare şi de roade bune: ea se bucură în îndurare, pe care o vede a fi un element esenţial al caracterului divin, încercând să-l copieze. Îndurarea şi toate roadele bune ale Spiritului sfânt al Domnului în mod sigur pornesc dintr-o inimă iluminată de înţelepciunea de sus, şi se coc şi se dezvoltă complet în ea; dar această îndurare, deşi cuprinde cu simpatie şi ajutor pe răufăcătorii ignoranţi şi neintenţionaţi, ea nu poate avea simpatie sau legătură cu răufăcătorii cu voia, pentru că spiritul înţelepciunii nu este întâi îndurare, ci întâi curăţenie. Prin urmare, îndurarea ((100)) acestei înţelepciuni se poate exercita deplin numai faţă de răufăcătorii neintenţionaţi sau ignoranţi.

Se spune că înţelepciunea cerească este „fără părtinire”. Părtinirea ar implica nedreptate; şi curăţenia, pacea, blândeţea, îndurarea şi roadele bune ale Spiritului înţelepciunii de sus ne-au condus spre a nu mai fi din aceia care respectă persoanele, decât acolo unde caracterul demonstrează valoarea lor adevărată. Aspectul exterior al omului natural, culoarea pielii etc., este ignorat de Spiritul Domnului -- Spiritul înţelepciunii care vine de sus; el este nepărtinitor şi doreşte ceea ce este curat, paşnic, blând, adevărat, oriunde s-ar găsi şi în orice împrejurări s-ar manifesta.

Această înţelepciune de sus este şi „nefăţarnică” -- ea este atât de curată, atât de paşnică, atât de blândă, atât de îndurătoare către toţi, încât acolo unde ea are controlul nu este necesară nici o prefăcătorie. Dar în mod hotărât nu va fi în armonie, nu va fi în simpatie, în părtăşie cu nimic din ceea ce este păcătos, deoarece ea este în părtăşie, în simpatie cu tot ceea ce este curat sau cu ceea ce face posibilă curăţenia, pacea şi blândeţea; şi în asemenea condiţii nu este loc pentru prefăcătorie.

Dumnezeu ne-a dat prin Fiul Său înţelepciunea cerească în privinţa tuturor acestor lucruri -- nu numai în mesajul operei Sale răscumpărătoare, ci şi în manifestarea de către El a darurilor Spiritului şi a ascultării de Tatăl, instruindu-ne astfel prin cuvânt şi exemplu. Mai mult, această înţelepciune de sus ajunge la noi prin apostoli, ca reprezentanţi ai lui Cristos, prin învăţăturile lor -- ca şi prin toţi aceia care au primit acest Spirit al înţelepciunii de sus şi care caută zilnic să facă lumina lor astfel să strălucească încât să slăvească pe Tatăl lor din Cer.

Cristos îndreptăţirea noastră

Am discutat deja într-o anumită măsură împăcarea între Dumnezeu şi om, în care Domnul nostru Isus a fost făcut Îndreptăţire pentru toţi cei care-L acceptă*. Aici însă vrem să examinăm mai în amănunt sensul acestui cuvânt obişnuit, ((101)) Îndreptăţire, care pare a fi numai imperfect înţeles de către majoritatea poporului Domnului. Prima idee din cuvântul Îndreptăţire este (1) dreptate, sau standardul a ceea ce este drept; (2) că ceva nu este în armonie cu acel standard -- nu este la înălţimea cerinţelor lui; (3) aducerea persoanei sau lucrului care este deficitar până la standardul cuvenit sau drept. O ilustraţie a acestui lucru ar fi o balanţă sau un cântar; o greutate pusă pe un braţ ar reprezenta Dreptatea; de cealaltă parte ar trebui găsit ceva de greutate egală care să reprezinte ascultarea umană, ca să echilibreze Dreptatea. Aceasta este mai mult sau mai puţin deficitară la toţi, iar deficitul se cere a fi compensat prin adăugarea a ceva la ea, pentru a îndrepta sau echilibra. Aplicând această ilustraţie în mod mai specific, îl vedem pe Adam aşa cum a fost creat iniţial, perfect, în armonie cu Dumnezeu şi ascultător de El. Aceasta a fost starea lui, dreaptă, cuvenită, justă, în care el trebuia să continue. Dar prin păcat el a venit sub condamnarea divină şi a fost imediat respins, nemaifiind la înălţimea standardului divin. Începând de atunci, urmaşii lui „născuţi în păcat şi concepuţi în nelegiuire” au venit la viaţă pe un plan încă şi mai jos decât tatăl lor, Adam -- încă şi mai departe de standardul cerut de Dreptatea divină. Acest lucru fiind recunoscut, este inutil ca vreunul din urmaşii lui Adam să-I ceară Creatorului o nouă echilibrare sau încercare, pentru a se vedea dacă poate ajunge sau nu până la standardul Dreptăţii infinite. Noi recunoaştem că o asemenea încercare ar fi absolut inutilă, că, dacă omul perfect şi-a pierdut poziţia prin neascultare, noi care suntem imperfecţi, decăzuţi, degradaţi, n-am putea avea nici o speranţă de a satisface cerinţele Dreptăţii sau de a ne echilibra, de a ne îndreptăţi pe noi înşine înaintea lui Dumnezeu -- „Căci toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu” în care rasa noastră a fost iniţial creată, reprezentativ în tatăl Adam.

---

*Vol. V, cap. 15

---

Dacă vedem, deci, că noi ca rasă suntem cu toţii nedrepţi, incorecţi, imperfecţi, şi dacă de asemenea vedem că prin vreo faptă nimeni nu poate satisface cerinţele Dreptăţii, ne dăm seama desigur că „nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său” (Ps. 49:7). Nici unul nu poate completa deficitul altuia, deoarece nu numai că n-are surplus de merit, greutate sau ((102)) virtute ca s-o aplice altuia, dar n-are nici pentru sine, „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Prin urmare întrebăm: poate Dumnezeu accepta şi avea relaţii cu cei nedrepţi, cu cei decăzuţi -- El care deja i-a condamnat şi i-a declarat nevrednici de favoarea Sa, şi că vor muri ca fiind nevrednici de viaţă? El ne arată că are un mijloc de a face aceasta -- un mijloc prin care El să rămână drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus. El arată că a numit pe Cristos Mijlocitorul Noului Legământ şi că Cristos a cumpărat lumea cu propriul Său sânge preţios -- jertfă -- şi că la timpul cuvenit, în timpul Veacului Milenar, Cristos Îşi va lua marea putere şi va domni ca Împărat al pământului, şi va binecuvânta toate familiile pământului cu o cunoştinţă a adevărului şi cu o ocazie de restabilire la chipul lui Dumnezeu aşa cum a fost reprezentat în tatăl Adam -- şi cum acesta va fi fortificat în ele prin experienţele căderii şi recuperării. Această lucrare de readucere a omenirii la perfecţiune va fi lucrarea Îndreptăţirii -- ajungerii în mod real la perfecţiune, spre deosebire de îndreptăţirea noastră, o „îndreptăţire prin credinţă”, acordată Bisericii în timpul Veacului Evanghelic. Îndreptăţirea reală va începe odată cu deschiderea domniei Milenare a Domnului nostru şi va progresa pas cu pas până când „fiecare om” va fi avut cea mai deplină posibilitate de întoarcere la tot ce a fost pierdut prin tatăl Adam -- având în plus experienţe care vor fi folositoare. Mulţumim lui Dumnezeu pentru acea perioadă de îndreptăţire reală -- de îndreptare în mod real -- de scoatere reală din imperfecţiune şi aducere la perfecţiune -- fizic, mintal, moral -- a acelora din rasă care vor dori şi se vor supune!

Însă acum noi vorbim în special despre Noua Creaţie şi despre paşii făcuţi de Dumnezeu pentru îndreptăţirea acestei clase mici din omenire pe care El i-a chemat la natură divină, glorie şi nemurire. Aceştia, ca şi lumea, au nevoie de îndreptăţire, deoarece prin natură sunt „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, căci, după cum Dumnezeu n-a putut avea relaţii cu lumea în timp ce aceasta era sub sentinţa morţii ca păcătoasă, din acelaşi motiv n-a putut avea relaţii nici cu cei pe care-i cheamă să facă parte din Noua Creaţie. Dacă lumea trebuie ((103)) să fie îndreptăţită -- adusă la perfecţiune -- înainte ca Dumnezeu să poată fi iarăşi în armonie cu ea, cum ar putea El avea părtăşie cu Biserica, s-o accepte la comoştenire cu Fiul Său, dacă nu este întâi îndreptăţită? Trebuie recunoscut că îndreptăţirea este o cerinţă necesară înainte de a deveni Creaturi Noi, dar cum poate fi efectuată îndreptăţirea pentru noi? Trebuie să fim restabiliţi la perfecţiune absolută, reală -- fizic, mintal, moral? Răspundem, nu; Dumnezeu nu S-a îngrijit pentru noi de o asemenea îndreptăţire reală, ci El S-a îngrijit de un alt fel de îndreptăţire, care este numită în Scripturi „îndreptăţire prin credinţă” -- nu o îndreptăţire reală, dar, cu toate acestea, vitală. Dumnezeu este de acord ca în această perioadă, de continuare a domniei păcatului şi morţii, toţi cei care vor auzi mesajul harului şi îndurării Sale prin Cristos şi astfel vor veni în armonie cu înţelepciunea de sus încât îşi vor mărturisi starea lor greşită, şi crezând mesajul Domnului se vor preda Lui, căindu-se de păcat şi reparându-şi greşeala pe cât posibil -- aceştia, în loc să se întoarcă la perfecţiunea umană reală, vor fi socotiţi de către El ca având lipsurile acoperite cu meritul lui Cristos. În relaţiile cu ei, El îi va socoti drepţi, îndreptăţindu-i prin credinţă.

Această îndreptăţire socotită, sau îndreptăţire prin credinţă, se menţine bine atâta vreme cât credinţa continuă şi este susţinută de străduinţa de a face voia Domnului. (Dacă credinţa şi ascultarea încetează, îndreptăţirea încetează imediat a mai fi atribuită.) Dar îndreptăţirea prin credinţă nu încetează atâta vreme cât lucrarea de Sfinţire progresează. Ea se menţine pentru noi ca şi Creaturi Noi, acoperindu-ne nu numai de condamnarea adamică, ci şi de toate slăbiciunile şi imperfecţiunile cuvântului, gândului şi faptei pe care le avem prin slăbiciunile cărnii, prin ereditate (fără voie). Ea continuă să acopere astfel poporul Domnului ca Noi Creaturi chiar până la sfârşitul călătoriei -- prin toate probele şi încercările necesare lor ca şi candidaţi pentru Noua Creaţie şi membri de probă ai acesteia. În această privinţă apostolul declară: „Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus . . . care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului” -- în ciuda faptului că tezaurul naturii noi se află ((104)) într-un vas de lut şi că datorită acestui lucru există continuu neajunsuri fără voie, cea mai mică dintre ele condamnându-ne ca nevrednici de răsplata vieţii veşnice indiferent pe care plan, dacă n-ar fi acoperite cu meritele hainei noastre de nuntă, haina dreptăţii lui Cristos, îndreptăţirea atribuită nouă -- îndreptăţirea prin credinţă. Noi vom avea nevoie de această îndreptăţire şi ea va continua să fie haina noastră atâta vreme cât rămânem în Cristos şi suntem încă în trup, dar va înceta complet când încercarea noastră se va sfârşi prin acceptarea noastră ca biruitori şi când ni se va acorda o parte în Întâia Înviere. După cum explică apostolul -- este semănat în putrezire, necinste şi slăbiciune, dar va fi înviat în neputrezire, slavă şi putere, în deplină asemănare cu Domnul nostru, Duhul dătător de viaţă, care este reprezentarea exactă a persoanei Tatălui. Când vom ajunge la acea perfecţiune nu va mai fi necesară dreptatea atribuită, fiindcă atunci vom fi drepţi în realitate, perfecţi în realitate. Faptul că perfecţiunea Noii Creaţii va fi pe un plan mai înalt decât a lumii nu are importanţă, adică în privinţa îndreptăţirii; cei care vor primi harul lui Dumnezeu prin restabilire la natura umană în perfecţiunea ei vor fi drepţi sau perfecţi când această lucrare va fi completă, dar vor fi perfecţi sau drepţi pe un plan mai jos decât planul spiritual. Cei chemaţi acum la natură divină şi îndreptăţiţi prin credinţă mai înainte, aşa încât să permită chemarea şi încercarea lor ca fii ai lui Dumnezeu, nu vor fi îndreptăţiţi sau desăvârşiţi în realitate, până când la Întâia Înviere vor ajunge la plinătatea vieţii şi perfecţiunii, în care nu va mai exista nimic din imperfecţiunea prezentă în nici un amănunt -- perfecţiune care acum le este numai socotită sau atribuită.

Cauza sau baza îndreptăţirii noastre

În mintea multora există confuzie în acest subiect, datorită faptului că se neglijează compararea declaraţiilor Cuvântului lui Dumnezeu. De exemplu, unii, remarcând expresia apostolului că noi suntem „îndreptăţiţi prin credinţă” (Rom. 5:1; 3:28; Gal. 3:24), susţin că credinţa este atât de valoroasă în ochii lui Dumnezeu încât ea ne acoperă imperfecţiunile. Alţii, remarcând declaraţia apostolului că noi ((105)) suntem „îndreptăţiţi prin harul Său” (Rom. 3:24; Tit 3:7), susţin că Dumnezeu îndreptăţeşte sau absolvă în mod arbitrar pe oricine voieşte El, indiferent de calităţile, meritul, credinţa sau faptele acestora. Iar alţii remarcă declaraţia scripturală că noi suntem „îndreptăţiţi prin sângele Lui” (Rom. 5:9; Evr. 9:14; 1 Ioan 1:7), şi din aceasta trag concluzia că moartea lui Cristos a efectuat o îndreptăţire a tuturor oamenilor, indiferent de credinţa şi ascultarea lor. Iar alţii încă, iau declaraţia scripturală că Cristos a fost „înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Rom. 4:25) şi, în virtutea acesteia, pretind că îndreptăţirea ne vine prin învierea lui Cristos. Iar alţii încă, luând scriptura care spune, „omul este îndreptăţit prin fapte” (Iac. 2:24), pretind că după tot ce s-a spus şi s-a făcut, faptele noastre decid chestiunea favorii sau lipsei favorii în faţa lui Dumnezeu.

Faptul este că toate aceste expresii sunt adevărate şi reprezintă numai diferite laturi ale acestei mari probleme, exact cum o clădire mare poate fi privită din faţă, din spate, dintr-o parte şi din diferite unghiuri. Prin expresiile de mai sus, apostolii au tratat la ocazii diferite faze diferite ale subiectului. Rămâne ca noi să le punem pe toate împreună şi să vedem în această combinaţie adevărul întreg asupra subiectului îndreptăţirii.

Întâi de toate, suntem îndreptăţiţi prin harul lui Dumnezeu. Creatorul nostru n-a avut nici o obligaţie să facă ceva pentru recuperarea de sub pedeapsa justă pe care El o pusese asupra noastră. Numai prin favoarea sau harul Său, prevăzând căderea chiar înainte de crearea noastră, El a avut compasiune pentru noi şi în planul Său a pregătit pe Mielul junghiat înainte de întemeierea lumii pentru răscumpărarea noastră. Să ne fixăm bine această chestiune a împăcării cu Tatăl -- că totul este prin harul Său, indiferent de mijloacele pe care El a binevoit să le folosească.

În al doilea rând, suntem îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos -- prin opera Sa răscumpărătoare, moartea Sa; adică, harul Creatorului faţă de noi s-a manifestat prin faptul că a făcut această pregătire pentru noi -- ca Isus Cristos „prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi” şi astfel să plătească pedeapsa pentru Adam. Şi deoarece întreaga lume a venit sub ((106)) condamnare prin Adam, efectul final va fi anularea păcatului întregii lumi. Să fim siguri şi de acest punct, ca şi de cel dintâi, că harul lui Dumnezeu operează numai prin această singură cale, astfel că, „cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”, ci continuă să fie sub sentinţa morţii. 1 Ioan 5:12.

În al treilea rând, faptul că Cristos a fost înviat din moarte pentru îndreptăţirea noastră este un lucru la fel de adevărat; căci parte din planul divin a fost nu numai ca Mesia să fie răscumpărătorul oamenilor, ci El să fie şi binecuvântătorul şi restauratorul tuturor celor care vor dori să se întoarcă la armonie cu Tatăl. De aceea, deşi moartea lui Isus ca bază a reconcilierii noastre a fost de primă importanţă, El niciodată nu putea fi canalul binecuvântării şi restabilirii noastre dacă rămânea în moarte. Prin urmare Tatăl, care a pregătit moartea Sa ca preţul nostru răscumpărător, a pregătit şi învierea Sa din morţi, pentru ca la timpul cuvenit El să poată fi agentul pentru îndreptăţirea omului -- pentru întoarcerea omenirii la o stare dreaptă sau justă, la armonie cu Dumnezeu.

În al patrulea rând, noi (Biserica) suntem îndreptăţiţi prin credinţă în sensul că prevederea Domnului nu este pentru o îndreptăţire sau restabilire reală a cuiva în acest veac, ci numai pentru o restabilire socotită sau prin credinţă; iar aceasta desigur se poate aplica numai la cei care vor exercita credinţă. Nici credinţa nici necredinţa noastră nu pot avea nimic de-a face cu aranjamentul divin pe care Dumnezeu l-a intenţionat în Sine, pe care-l duce la împlinire şi-l va împlini la timpul cuvenit; dar participarea noastră la aceste favoruri acordate nouă mai înainte de a-i fi acordate lumii depinde de credinţa noastră. În timpul Veacului Milenar, lungimea şi lăţimea planului divin de mântuire se va manifesta faţă de toţi -- Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită în lume, iar Cel care a răscumpărat omenirea şi care a fost împuternicit să-i binecuvânteze pe toţi cu o cunoştinţă a adevărului va îndreptăţi în mod real, sau va restabili la perfecţiune, pe toţi care vor dori şi vor accepta favoarea divină pe condiţiile divine.

((107))

Este adevărat, se poate spune că credinţa va fi chiar şi atunci esenţială pentru progresul restabilirii spre îndreptăţirea reală, deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui . . . Dumnezeu” şi deoarece binecuvântările şi răsplăţile restabilirii vor fi acordate pe criterii care vor cere credinţă; dar credinţa care se va cere atunci pentru a progresa în restabilire va fi foarte diferită de credinţa care se cere acum de la cei „chemaţi să fie sfinţi”, „împreună moştenitori cu Isus”, „Creaţii Noi”. Când Împărăţia lui Dumnezeu va avea controlul, când Satan va fi legat şi cunoştinţa de Domnul va umple pământul, aceste împliniri ale făgăduinţelor divine vor fi recunoscute de toţi şi astfel vederea sau cunoştinţa va cuprinde în realitate multe lucruri care acum se pot recunoaşte numai prin ochiul credinţei. Dar, cu toate acestea, credinţa va fi necesară pentru a putea merge spre perfecţiune; şi astfel îndreptăţirea reală care se va putea obţine până la încheierea Mileniului va fi atinsă numai de către cei care vor exercita în mod constant credinţa şi faptele. Deşi despre timpul acela este scris: „Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor”, spre deosebire de judecata prezentă a Bisericii, „după credinţa voastră”, totuşi faptele lor nu vor fi fără credinţă, întocmai cum credinţa noastră nu trebuie să fie fără fapte, în măsura capacităţii.

Declaraţia apostolului, că Dumnezeu va îndreptăţi pe păgâni prin credinţă (Gal. 3:8), după cum arată contextul, înseamnă că reconcilierea prin restabilire nu va veni ca rezultat al Legământului Legii, ci prin har, sub condiţiile Noului Legământ, în care vor trebui să aibă credinţă, să fie acceptat şi respectat de către toţi cei care vor vrea să beneficieze de el. O diferenţă între îndreptăţirea prezentă şi cea viitoare este că în prezent celor consacraţi, prin exercitarea credinţei cuvenite, li se acordă imediat părtăşie cu Tatăl, prin îndreptăţirea socotită, prin credinţă; în timp ce sub condiţiile mai favorabile ale veacului viitor exercitarea credinţei supuse nu va aduce deloc îndreptăţire socotită, şi va avea ca efect o îndreptăţire reală şi părtăşie cu Dumnezeu numai la încheierea Mileniului. Între timp lumea va fi în mâinile marelui Mijlocitor, a cărui ((108)) lucrare va fi să le prezinte voinţa divină şi să lucreze cu ei, corectând şi restabilind pe acei care vor asculta, până când îi va fi îndreptăţit în realitate -- când îi va prezenta fără vină înaintea Tatălui, când va fi gata să predea Împărăţia Sa lui Dumnezeu, Însuşi Tatălui. 1 Cor. 15:24.

Acum Domnul caută o clasă specială care să constituie Noua Sa Creaţie, şi nimeni n-a fost chemat cu acea chemare cerească decât cei care au fost aduşi la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos şi au putut accepta acest aranjament divin prin credinţă -- pentru a se încrede atât de deplin în marele rezultat al planului lui Dumnezeu, încât credinţa lor în acesta să influenţeze şi să formeze mersul vieţii lor în prezent, şi să-i facă să aprecieze viaţa viitoare ca fiind de o importanţă atât de mare, încât prin comparaţie viaţa prezentă şi interesele ei nu li se vor părea decât pierdere şi gunoaie. Prin faptul că în acest timp întunecat exercită credinţă, când predominarea răului pare să pună sub semnul întrebării înţelepciunea, iubirea şi puterea Creatorului, Biserica este considerată de Dumnezeu ca şi cum ar fi trăit în Veacul Milenar şi ar fi avut experienţa restabilirii la perfecţiune umană; iar această stare socotită este acordată cu scopul de a putea prezenta ca jertfă acea perfecţiune umană la care ar ajunge în curând prin aranjamentele divine -- pentru a putea astfel să-şi prezinte corpurile (socotite perfecte) şi toate privilegiile restabilirii, speranţele, scopurile şi interesele pământeşti, ca jertfă vie -- schimbându-le pe acestea cu speranţele cereşti şi cu făgăduinţele naturii divine şi ale moştenirii împreună cu Cristos, la care sunt ataşate, ca dovezi ale sincerităţii noastre, condiţii de suferinţă şi pierdere în privinţa intereselor pământeşti şi a onorurilor din partea oamenilor.

În al cincilea rând, această clasă, îndreptăţită acum prin credinţă, trebuie să se aştepte să nu-şi tăgăduiască credinţa prin fapte voit contrare. Trebuie să ştie că deşi Dumnezeu se poartă îndurător cu ei din punctul de vedere al credinţei, neimputându-le greşelile, ci socotindu-le toate acoperite de Răscumpărătorul lor la Calvar -- neimputându-le păcatele, ci tratându-i potrivit spiritului, voinţei sau intenţiei lor, şi nu potrivit cărnii sau a ceea ce fac ei de fapt -- totuşi El aşteaptă ((109)) ca trupul să fie adus pe cât posibil, „cât depinde de el”, în supunere faţă de mintea cea nouă şi acesta să coopereze la toate faptele bune în măsura ocaziilor şi posibilităţilor lui. În acest sens şi în acest grad faptele noastre au de-a face cu îndreptăţirea noastră -- ca mărturie întăritoare, dovedind sinceritatea devotării noastre. Totuşi, Domnul nu ne judecă potrivit faptelor, ci potrivit credinţei: dacă am fi judecaţi potrivit faptelor, toţi am fi găsiţi „lipsiţi de slava lui Dumnezeu”; dar dacă suntem judecaţi potrivit inimilor, intenţiilor, Noile Creaturi pot fi aprobate de standardul divin sub condiţiile Legământului de Har, prin care meritul jertfei lui Cristos le acoperă greşelile neintenţionate. Şi desigur nimeni n-ar putea obiecta la faptul că Domnul aşteaptă de la noi să producem asemenea roade ale dreptăţii cum sunt posibile în condiţiile imperfecte actuale. Mai mult de atât El nu cere, iar mai puţin de atât să nu ne aşteptăm ca El să accepte şi să răsplătească.

Ca o ilustraţie a acestei lucrări generale a îndreptăţirii prin har, prin sânge şi prin credinţă, şi a relaţiei acesteia cu faptele, să ne gândim la serviciul tramvaiului electric. Centrala electrică va ilustra într-o măsură sursa îndreptăţirii noastre -- harul lui Dumnezeu. Firul prin care se transmite curentul va reprezenta în mod imperfect pe Domnul nostru Isus, Agentul Tatălui în îndreptăţirea noastră; vagoanele vor reprezenta pe credincioşi, iar dispozitivul de captare a curentului va reprezenta credinţa care trebuie exercitată şi care trebuie să preseze firul conductor. (1) Totul depinde de curentul electric. (2) Următorul ca importanţă este firul care transmite curentul la noi. (3) Fără braţul credinţei care să atingă şi să se ţină strâns de Domnul Isus, calea îndreptăţirii noastre, noi n-am primi nici o binecuvântare. (4) Binecuvântarea primită de noi prin atingerea cu Domnul nostru Isus ar corespunde cu luminarea vagonului cu electricitate, indicând că puterea se află acolo şi poate fi folosită; dar (5) vatmanul şi maneta sa reprezintă voinţa umană, în timp ce (6) motorul în sine reprezintă activităţile sau energiile noastre sub puterea care ne vine prin credinţă. Toate aceste puteri combinate sunt necesare pentru înaintarea noastră -- ca să putem face cursa şi să ajungem în final la depou care, în această ilustraţie, ar ((110)) corespunde cu locul nostru ca Nouă Creaţie în casa Tatălui cu multe locaşuri sau stări, pentru fiii lui Dumnezeu cei mulţi de diferite naturi.

Îndreptăţirea şi Vrednicii din Vechime

Privind în urmă, din relatarea apostolilor putem vedea că în trecutul îndepărtat, înainte ca sângele preţios să fi fost dat pentru îndreptăţirea noastră, au existat oameni vrednici -- Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, David şi alţi profeţi sfinţi care au fost îndreptăţiţi prin credinţă. Deoarece ei nu puteau avea credinţă în sângele preţios, ce credinţă care să-i îndreptăţească au avut? Noi răspundem cum este scris: „Ei au crezut pe Dumnezeu şi le-a fost socotit ca dreptate (îndreptăţire)”. Este adevărat, Dumnezeu nu le-a descoperit filosofia planului Său aşa cum ne-a descoperit-o nouă, pentru ca noi să putem vedea cum poate El rămâne drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celor care cred în Isus; şi ca atare ei n-au fost răspunzători pentru faptul că n-au crezut ce nu le-a fost descoperit. Însă ei au crezut ce le-a descoperit Dumnezeu şi acea descoperire conţinea tot ce avem noi acum, dar într-o formă foarte condensată, după cum o ghindă conţine un stejar. Enoh a profeţit despre venirea lui Mesia şi despre binecuvântările care vor urma; Avraam a crezut pe Dumnezeu, că sămânţa lui va fi atât de mult favorizată de Dumnezeu, încât toate popoarele vor fi binecuvântate prin ea. Aceasta implica o