Noua Creaţie
Capitolul 10. F10. Botezul Noii Creaţii
((421))
Noua Creaţie - Studiul X
Noua creaţie - Botezul Noii Creaţii
Botezul în secolul al doilea -- Naşi la botez -- Ceremonii la botez în Biserica Romei -- Botezul pruncilor, de ce a fost introdus -- Mărturii scripturale asupra botezului -- Vederea „ucenicilor” -- Vederea „baptiştilor” -- Vederea adevărată -- Botezul în moartea lui Cristos -- „Printr-un singur duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup” -- Botezul cu foc -- Botezul simbolic în apă -- Este necesar botezul simbolic? -- Simbolul cuvenit -- Cine-l poate administra -- Forma cuvintelor -- Repetarea simbolului -- „Botezul pentru morţi”
Creştinii sunt în unitate în privinţa înţelegerii că Noul Testament învaţă botezul, chiar dacă există o mare confuzie şi diversitate de gândire în privinţa modului şi semnificaţiei lui.
Marea cădere de la credinţă, la care apostolii fac aluzie în Noul Testament, obţinuse până în secolul al doilea un astfel de avans încât în biserica nominală câştigaseră control vederi foarte superstiţioase în privinţa botezului. Botezul în apă a fost socotit nu numai că aduce individul în relaţie cu Dumnezeu prin anularea păcatelor trecute, dar şi că-i aduce acestuia, ca membru al Bisericii lui Cristos, anumite daruri sau favoruri de la Dumnezeu, care altfel n-ar putea fi câştigate. Ca atare, pe vremea aceea timpurie, credincioşii căutau botezul nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru copiii lor; şi deoarece pruncii nu puteau nici crede nici intra ei înşişi în făgăduinţele legământului, a fost făcut un aranjament prin care alţii decât părinţii să poată deveni garanţi pentru astfel de copii -- „părinţii spirituali”. Ei promiteau solemn că aceşti copii vor crede în Domnul şi vor umbla în căile Lui, precum şi se obligau să aibă grijă de pregătirea lor religioasă. Aceştia au fost numiţi naşi şi naşe.
În acea perioadă atât învăţătorii cât şi cei care învăţau au înaintat rapid spre formalism şi spre elaborarea ((422)) simbolurilor şi a semnificaţiilor lor. În secolul al treilea s-au construit bazine speciale pentru botez în afara bisericilor. Ele constau dintr-o cameră separată care avea legătură cu un pridvor exterior, acesta din urmă fiind deschis spre public în prezenţa căruia se făceau angajamentele de botez, după care candidatul era botezat separat în baptisteriu. Slujitorul care oficia, exorciza candidatul pentru a scoate afară dracii, suflându-i în faţă de trei ori, reprezentând pe Tatăl, pe Fiul şi Spiritul sfânt. Apa în care se făcea botezul era consacrată printr-o formulă elaborată, care o făcea apă sfinţită, parte din formulă fiind pentru exorcism sau pentru scoaterea spiritelor rele din apă. Candidatul era dezbrăcat de haine, ceea ce reprezenta dezbrăcarea de omul cel vechi, şi era botezat de trei ori, o dată în numele Tatălui, o dată în numele Fiului şi o dată în numele Spiritului sfânt. Toate acestea se făceau în afara Bisericii, pentru a sugera că acest candidat nu era încă membru al Bisericii şi nu putea fi până când era introdus prin această procedură. După serviciul de botez candidatul purta îmbrăcăminte albă până în duminica următoare. Mai târziu baptisteriul n-a mai fost separat de Biserică, ci bazinele au fost construite în biserici.
Romano şi greco-catolicii mai menţin încă în grad considerabil ceremonialul elaborat din secolul al treilea, cu uşoare modificări potrivite pentru zilele noastre. Cele ce urmează sunt ceremoniile de botez ale Bisericii Romei, totuşi nu toate cu aplicare universală:
„(1) Copilul este ţinut în afara Bisericii, pentru a însemna o excludere reală din cer, care este simbolizat prin Biserică.
(2) Preotul îi suflă copilului în faţă de trei ori, însemnând prin aceasta că diavolul poate fi scos numai prin Spiritul lui Dumnezeu.
(3) Pe fruntea şi pe pieptul copilului se face semnul crucii.
(4) Preotul, după ce a scos spiritele rele din sare, pune sarea în gura copilului, semnificând prin ea înţelepciunea care-l va feri de stricăciune.
((423))
(5) Se scot spiritele rele din copil.
(6) Preotul îi atinge gura şi urechile cu salivă, pronunţând cuvântul effatha.
(7) Copilul este dezbrăcat, semnificând lăsarea deoparte a omului cel vechi.
(8) Este prezentat de naşi, care reprezintă Biserica.
(9) Se face renunţarea la diavol şi la faptele lui.
(10) Este uns cu ulei.
(11) Se face declaraţia de credinţă.
(12) Este întrebat dacă se va lăsa să fie botezat.
(13) I se dă numele unui sfânt, care va fi exemplul şi protectorul lui.
(14) Este scufundat de trei ori, sau i se toarnă apă de trei ori pe cap.
(15) Primeşte sărutul păcii.
(16) Este uns pe cap, pentru a arăta că prin botez devine rege şi preot.
(17) Primeşte lumânarea aprinsă, pentru a marca faptul că a devenit copil al luminii.
(18) Este înfăşurat în stihar (o robă albă), pentru a arăta puritatea sa prin botez”. O schiţă a romano-catolicismului, de Elliot, Vol. 1, pag. 240. Vezi şi Catehismul Romano-Catolic, pag. 252.
Aceste denaturări ale botezului au fost ţinute timp de peste 1200 de ani, înainte de organizarea diferitelor denominaţii protestante actuale. Fără îndoială că au fost unii din poporul Domnului care au văzut problemele într-o lumină cumva mai clară, dar în mod raţional putem spune că aceştia au fost extrem de puţini şi că prin paginile istoriei n-a ajuns la noi practic nici o mărturie despre ei şi despre deosebirile lor de vederi. Nu este surprinzător că protestanţii din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, moştenind aceste tradiţii şi participând la ele, au fost considerabil sub influenţa lor, şi în timp ce s-au lipsit de mare parte din acea pretenţioasă ceremonie, ei şi-au menţinut aceleaşi vederi şi obiceiuri ((424)) generale. Chiar şi astăzi, oameni de altfel inteligenţi au o teamă superstiţioasă în privinţa viitorului veşnic al copiilor lor care mor în pruncie fără să fi fost botezaţi -- prin urmare, fără să fi primit iertarea păcatelor şi fără să fi fost introduşi ca membri în Biserică. În armonie cu aceste superstiţii, găsim că deşi se fac toate eforturile în toate denominaţiile de a păstra în întregime puterea, privilegiul şi autoritatea în mâinile clerului şi nu în mâinile laicilor, totuşi se admite în mod foarte general că în cazuri extreme, când nu se aşteaptă ca un prunc să trăiască şi când nu pot fi asigurate la timp serviciile unui cleric, orice persoană poate face un serviciu de botez -- în ideea că nu trebuie să se asume nici un risc în privinţa binelui veşnic al copilului. Privilegiul laicilor în asemenea împrejurări este clar recunoscut chiar şi în bisericile romano şi greco-catolice; iar în rubrica Bisericii Angliei din timpul lui Eduard al VI-lea problema era poruncită astfel: „Pastorii şi preoţii vor preveni adesea pe oameni ca fără mare pricină şi necesitate să nu boteze copiii în casele lor; şi când marea nevoie îi va obliga să facă astfel, atunci să-l administreze”.
Cităm următoarea explicaţie despre Botez, din Catehismul Romano-Catolic autorizat (pag. 248):
„Primul şi cel mai necesar sacrament este botezul”; „fiindcă înainte de botez nu poate fi primit nici un alt sacrament” şi „fiindcă fără botez nimeni nu poate fi mântuit”. „Prin botez păcatul originar şi toate păcatele comise înainte de botez sunt iertate: pedeapsa temporară şi cea eternă sunt uitate prin botez.” „Prin botez noi suntem nu numai curăţiţi de orice păcat, ci suntem şi transformaţi, într-o manieră spirituală, făcuţi sfinţi, copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai cerului.”
Biserica Luterană menţine o declaraţie foarte asemănătoare asupra acestui subiect.
Biserica Angliei, deşi are o ceremonie uşor diferită, dă aceeaşi semnificaţie botezului copiilor. Extrasele care urmează, scoase din Cartea Comună de Rugăciuni, arată aceasta:
„Sfinţeşte această apă pentru spălarea mistică a păcatelor şi fă ca acest copil care va fi acum botezat în ea să poată primi plinătatea harului Tău şi să rămână veşnic în numărul copiilor credincioşi şi aleşi.” ((425)) „Primim acest copil în adunarea turmei lui Cristos; şi-l însemnăm cu semnul crucii.”
„Văzând acum, preaiubiţi fraţi, că acest copil este regenerat şi altoit în corpul Bisericii lui Cristos, să-I aducem mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu pentru aceste beneficii.”
„Îţi aducem mulţumiri din inimă, Tată milostiv, că ai binevoit să-l regenerezi pe acest copil cu Spiritul Tău sfânt.”
Vederea presbiteriană nu este chiar atât de lipsită de moderaţie. Mărturisirea de credinţă de la Westminster, articolul 28, zice: „Botezul este un sacrament . . . un semn şi o pecete a legământului de har, a altoirii lui în Cristos, a regenerării, a iertării păcatelor” etc. Se declară că el se aplică pruncilor ai căror părinţi, unul sau ambii, sunt creştini, dar nu altor prunci. Se adaugă: „Deşi ar fi un mare păcat să se dispreţuiască sau să se neglijeze acest ritual, totuşi harul şi mântuirea nu sunt atât de inseparabil legate de el încât nici o persoană să nu poată fi regenerată sau mântuită fără el, sau încât toţi care sunt botezaţi să fie fără nici o îndoială regeneraţi”.
Dând mai mică importanţă botezului, regulile presbiteriene nu permit decât slujitorilor bisericii să facă acest serviciu, şi prin slujitorii ei punând accent pe importanţa botezului, şi relativ puţini cunoscând ultima clauză citată, rezultă că presbiterienii şi alţii se tem de consecinţele morţii copiilor lor nebotezaţi.
Metodiştii şi Biserica Protestantă Episcopală din Statele Unite, precum şi cele mai multe instituţii moderne, acceptă această vedere moderată despre importanţa botezului pruncilor, declarată la urmă.
Pentru a ilustra această chestiune, se spune o anecdotă despre un anume doctor care a fost chemat noaptea târziu să vadă un prunc pe moarte. A sosit tocmai cu câteva clipe înaintea clericului, care fusese chemat şi el. Fiind evident că nu putea face nimic pentru copil, medicul s-a dat imediat la o parte, în timp ce slujitorul bisericesc a luat în grabă un vas cu apă, a stropit câţiva stropi pe faţa copilului zicând: „Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfânt”. După câteva clipe copilul a murit, şi în timp ce doctorul şi ((426)) clericul părăseau casa împreună, cel dintâi i-a zis celui din urmă: „ Ai sosit tocmai la limită; încă două minute şi ai fi ajuns prea târziu. Pot să te întreb ce fel de pantofi porţi? „Ghetre de congres”, a răspuns clericul. „O, ce noroc!” a zis doctorul. „Dacă ai fi purtat bocanci cu şireturi n-ai fi ajuns la timp şi gândeşte-te ce dezastru ar fi fost pentru acest copil!”
Este adevărat, mulţi dintre creştinii mai luminaţi ar nega asemenea idee falsă, superstiţioasă, cum că Dumnezeu ar preda un prunc nebotezat diavolilor ca să-l chinuie veşnic, sau ar face orice altceva în detrimentul lui. Cu toate acestea, mulţi dintre aceşti oameni ar manifesta mare îngrijorare dacă vreun copil de-al lor ar muri cumva fără această ceremonie; iar unii dintre cei mai needucaţi au desigur o credinţă foarte hotărâtă în necesitatea ritualului şi o chinuitoare frică de consecinţe dacă acesta este omis -- atât de puternică este influenţa care vine până la noi din secolele de credinţe false -- „Veacurile Întunecate”.
Dovezile că aceste vederi greşite despre natura, necesitatea şi eficienţa botezului s-au dezvoltat încă din secolul al doilea pot fi găsite în Istoria Doctrinelor, de Hagenbach, par. 72. Mai târziu, şi pe vremea lui Constantin, a apărut ideea, susţinută de Tertulian (De Bapt., cap. 18), că botezul, având asemenea putere magică de a curăţa de păcatele trecute dar nu de cele care urmează, ar trebui amânat până cât se poate de aproape de ceasul morţii. Mai târziu, „ungerea dinaintea morţii” a devenit consolarea muribunzilor şi s-a făcut efortul de a-i primi pe toţi cât se poate de devreme în Biserică. „Sf. Augustin” a fost cel care a promovat doctrina, „Nici o mântuire în afara Bisericii”, apoi, ca urmare, a venit învăţătura că pruncii ar fi „pierduţi” dacă n-ar fi făcuţi membri ai Bisericii, şi începând din vremea aceea şi de la acea teorie datează botezul general al pruncilor. Spiritul bisericismului, chiar de la început, a fost de a nu se da înapoi de la nimic ce i-ar creşte influenţa şi numărul. Caracterul şi guvernarea Creatorului nostru au fost întinate şi mărturia Cuvântului Său a fost golită de ((427)) sens, iar creştinismul adevărat, „grâul”, a fost lezat prin această semănare abundentă a „neghinei” de către Adversar.
Botezul pruncilor este respins de către unii
Printre cei care recunosc faptul că botezul credincioşilor este prescris şi că o persoană nu poate crede pentru alta, botezul pruncilor este respins ca nescriptural. Mai mult, aceiaşi oameni susţin în mod general că nimic altceva decât scufundarea în apă nu constituie botezul lăsat ca poruncă de către Domnul nostru şi de către apostoli. Aceştia atrag atenţia asupra faptului că cuvântul grecesc pentru botez, baptizo, înseamnă a scufunda sau a acoperi sau a afunda sau a uda complet, şi că atunci când se referă la a stropi sau a turna sau a ploua, în limba greacă sunt folosite cuvinte complet diferite. Aceştia care cred în ideea scufundării în apă practică în general o scufundare pe spate, în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfânt, deşi unii o practică cu faţa în jos de trei ori, o dată în numele Tatălui, o dată în numele Fiului şi o dată în numele Spiritului sfânt. Explicaţia acesteia din urmă este că Cristos Şi-a aplecat capul în faţă când a murit, şi că, de aceea, urmaşii Lui trebuie să fie scufundaţi în asemănarea morţii Lui, cu faţa înainte. Aceşti creştini par să nu înţeleagă că Cristos n-a fost îngropat cu faţa în jos şi că Tatăl şi Spiritul sfânt n-au murit şi nici n-au fost îngropaţi şi de aceea astfel de simboluri sunt cu totul necorespunzătoare, iar semnificaţia cuvenită a cuvintelor „în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfânt” ar fi -- prin autoritatea Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfânt -- că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt concură în prescrierea botezului pentru credincioşi.
Dintre cei care practică o scufundare pe spate sunt două denominaţii mari, şi anume, „baptiştii” şi „ucenicii”, care însă fac serviciul cu sentimente foarte diferite în privinţa semnificaţiei şi rezultatelor lui. Vederile „ucenicilor”, altfel numindu-se „creştini” (şi adesea, fără consimţământul lor, fiind numiţi „campbelişti”), este că botezul (scufundarea în ((428)) apă) este pentru iertarea păcatelor şi că acei care n-au fost scufundaţi în apă sunt încă în păcatele lor, „copii ai mâniei”. Această vedere asupra subiectului exclude marea masă a omenirii cu excepţia copiilor (al căror păcat originar ei par a-l ignora), şi chiar creştinii declaraţi din aproape toate denominaţiile -- congregaţionalii, metodiştii, presbiterienii, presbiterienii uniţi, luteranii, episcopalii, romano-catolicii, greco-catolicii etc. -- ar fi astfel marcaţi ca păcătoşi, neîndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu şi ca atare expuşi mâniei lui Dumnezeu, oricare ar fi modul în care ar fi înţeleasă această expresie, şi aproape de către toţi, inclusiv de către „ucenici”, este înţeleasă a însemna o eternitate de tortură.
Aceasta este o poziţie greu de luat, nu numai în ceea ce priveşte lumea, dar şi în ceea ce priveşte masa de creştini declaraţi, şi nu ne mirăm că prietenii noştri „ucenici” evită în general să împingă subiectul până la o declaraţie atât de extremă, deşi logica acestei afirmaţii este evidentă pentru ei, ca şi pentru toţi cei care o vor lua în considerare. Nu putem accepta că aceasta este o vedere corectă asupra botezului -- pentru noi nu este nici scripturală nici raţională. Nu putem crede că Domnul a făcut ca binele veşnic al rasei noastre să depindă de cunoştinţa şi supunerea la vreo astfel de practică. Totuşi, prietenii noştri „ucenici” se fortifică cu anumite texte de Scriptură care nu trebuie trecute cu vederea, şi anume, propovăduirea de către Ioan pentru evrei a pocăinţei şi iertării păcatelor; propovăduirea de către apostoli la Cincizecime pentru evrei, să creadă, să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor şi să cheme numele Domnului, spălându-le păcatele (Mat. 3:6; Ioan 4:1, 2; Fapt. 2:38, 41). Vom analiza aceste scripturi la timpul cuvenit şi vom vedea cum şi de ce ele se aplică numai la evrei şi niciodată la neamuri, iar atunci când unii păgâni din Biserica din Efes au mărturisit că fuseseră botezaţi cu botezul lui Ioan -- spre pocăinţă şi iertarea păcatelor -- apostolul Pavel le-a cerut să se boteze iarăşi, în numele Domnului Isus. Fapt. 19:3-5.
((429))
Prietenii noştri baptişti, în timp ce sunt tot aşa de insistenţi în susţinerea scufundării în apă ca fiind singurul botez, ridică o pretenţie total diferită în privinţa eficienţei lui. Ei neagă că acesta este pentru iertarea păcatelor, care, pretind ei, se poate obţine numai prin credinţa în Domnul Isus Cristos, Răscumpărătorul. Ei susţin însă că botezul este uşa intrării în Biserică şi numai cei care se botează intră cu adevărat în Biserică, iar alţii nici să nu se aştepte, nici să nu li se acorde privilegiile şi binecuvântările aparţinătoare Bisericii, nici în viaţa prezentă nici în cea viitoare. În armonie cu această idee baptiştii în general refuză să primească la Masa Comuniunii pe oricine nu este scufundat în apă, spunând că Masa Comuniunii nu este pentru lume, ci numai pentru Biserică, şi că nimeni nu este în Biserică decât cei care au trecut prin uşa botezului în apă. Cele câteva biserici baptiste care în anii recenţi au slăbit această regulă au făcut-o împotriva teoriei lor. Pentru a ilustra acest subiect cităm dintr-un articol recent de J. T. Lloyd, din Religious Herald. El spune:
„Botezul creştin este scufundarea unui credincios în apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului sfânt -- nimic altceva nu este (botezul). Bisericile baptiste sunt singurele Biserici creştine în existenţă. Pedo-baptiştii (cei care botează copiii) n-au nici un drept la Cina Domnului. Ori de câte ori se împărtăşesc din Cina Domnului, se împărtăşesc în chip nevrednic şi-şi mănâncă şi beau condamnarea”.
Dacă teoria baptistă ar fi cea corectă, înseamnă că toţi membrii altor denominaţii de creştini mărturisiţi care n-au fost scufundaţi în apă s-au înşelat gândind că în vreun sens al cuvântului aparţin Bisericii lui Cristos. Deoarece, spun prietenii noştri baptişti, scufundarea este uşa de intrare în Biserică; oricine n-a fost scufundat nu este în şi din Biserica lui Cristos, care este corpul lui Cristos. Nu ne mirăm că prietenii noştri baptişti, şi în special cei cu un standard mai înalt al inimii şi intelectului, ezită să impună publicului acestea, singurele concluzii logice ale credinţei lor. A face astfel ar însemna a atrage asupra lor indignarea şi insulta ((430)) multora, pe care ei sunt nevoiţi să-i respecte ca creştini, în ciuda teoriei lor contrare. Dar ce ar însemna dacă această teorie baptistă ar fi adevărată? Răspundem că după diferitele crezuri ale creştinătăţii ar însemna că numai persoanele scufundate în apă ar fi mântuite, iar restul, din toate denominaţiile şi din lumea din afara denominaţiilor, ar fi pierduţi -- deoarece nu este oare teoria tuturor crezurilor că numai Biserica va fi mântuită şi că toţi ceilalţi se îndreaptă grabnic spre nimicire sau spre chin veşnic, sau spre un alt viitor îngrozitor -- destin care este fixat la moarte?
Noi suntem obligaţi să dezaprobăm toate cele anterioare, ca fiind teorii umane imperfecte, ale căror inconsecvenţe sunt clar dovedite. Simpla lor expunere aduce oricărei minţi inteligente şi lipsite de prejudecăţi convingerea imediată cu privire la caracterul lor eronat. Noi nu putem admite că denominaţia ucenicilor sau a baptiştilor, sau ambele, constituie Biserica viului Dumnezeu, ale căror nume sunt scrise în cer, care include pe toţi membrii scufundaţi în apă şi exclude pe toţi cei nescufundaţi din toate denominaţiile. Noi nu putem admite că, atunci când Fiul Omului a semănat sămânţa bună a Evangheliei în câmp, tot „grâul” a fost adus sub îngrăditura baptistă, iar „neghina” a fost toată în afară. Nu putem admite nici chiar că tot „grâul” şi toată „neghina” se află printre cei scufundaţi în apă, aşa încât celelalte denominaţii ar fi excluse din pilda Domnului despre grâu şi neghină (Mat. 13). Pretindem că toate aceste teorii contradictorii sunt greşite -- dezaprobate de Dumnezeu. Pretindem că toate sectele şi denominaţiile sunt contrare instituţiei divine -- un Cap, un Corp, o Credinţă, un Botez. Nu pretindem că Biserica Domnului, Noua Creaţie, are mulţi membri, dar admitem că ea este în totul „o turmă mică”.
Trebuie să includem pe prietenii noştri baptişti şi pe prietenii noştri ucenici împreună cu prietenii noştri presbiterieni, metodişti, luterani, episcopali şi romano-catolici ca fiind parte din acea singură creştinătate, altfel numită în Scripturi „Babilon”. Fiul Omului şi urmaşii Săi credincioşi au semănat ((431)) sămânţă bună care a produs roade în toată creştinătatea, care poate fi considerată câmpul de grâu al veacului Evanghelic. Adversarul a semănat atât de abundent „neghină” încât „grâul” aproape se sufocă şi câmpul ar putea fi numit în unele privinţe mai potrivit câmp de neghină decât câmp de grâu. Dar acum, la urmă, conform promisiunii Domnului, „secerişul” acestui Veac Evanghelic fiind venit, El Îşi trimite secerătorii să adune „grâul” -- fiecare grăunte -- în grânarul Său; şi este evident că El găseşte aceste boabe de „grâu” adevărat, nu toate în denominaţiile baptiste şi ale ucenicilor, ci şi printre presbiterieni, metodişti, episcopali, luterani, congregaţionali, romano-catolici şi alţii. În armonie cu aceasta, peste tot în Babilon a mers la poporul Domnului mesajul: „A căzut Babilonul cel mare! (asupra sistemelor lui s-a dat sentinţa divină; ele sunt respinse de Domnul). . . . Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”. Apoc. 18:2, 4.
Acest lucru fiind adevărat, este foarte evident că baptiştii şi ucenicii, precum şi alţii, au făcut greşeli serioase în privinţa semnificaţiei botezului şi în privinţa binecuvântărilor pe care acesta le conferă. Am revăzut pe scurt toată situaţia până în prezent, cu scopul ca toţi să poată vedea că există ceva radical greşit în privinţa diferitelor teorii care predomină acum despre botez şi pentru ca noi toţi să putem fi, prin urmare, cu atât mai bine pregătiţi să ne întoarcem reverenţios şi în rugăciune de la toate tradiţiile şi teoriile umane la Cuvântul Domnului, prin apostolii Săi inspiraţi asupra acestui subiect, care, potrivit mărturiei generale, este important -- o instituire divină. Numai după ce vom vedea clar confuzia implicată în diferitele teorii ale creştinătăţii vom fi bine pregătiţi să apreciem simplitatea mesajului divin asupra acestui subiect.
Mărturia scripturală despre botez
Ritualul evreiesc conţinea diferite formule în privinţa curăţirii vaselor, a spălării şi stropirii persoanelor necurate ((432)) etc., dar nimic despre botez (baptizo, scufundare) aşa cum a propovăduit Ioan Botezătorul la sfârşitul Veacului Iudeu. Botezul lui Ioan a fost numai pentru evrei, care erau deja recunoscuţi ca fiind curăţiţi tipic prin jertfele pentru păcat din Ziua Ispăşirii. Pentru aceştia botezul lui Ioan a însemnat căinţa de păcatele recunoscute, încălcările Legământului Legii, şi o curăţire tipică de ele -- o întoarcere la starea de dreptate a inimii sau a dorinţei. Evreii, căindu-se astfel de păcat şi fiind astfel curăţiţi sau spălaţi simbolic, erau socotiţi ca restabiliţi la starea de armonie cu Dumnezeu, de care se bucuraseră înainte sub Legământul Legii lor. Motivul care stătea la baza propovăduirii şi botezului lui Ioan era pregătirea poporului pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru descoperirea lui Mesia, despre care propovăduirea lui Ioan spunea că este iminentă şi pentru care poporul trebuia să fie într-o stare de inimă pregătită dacă voia să primească o binecuvântare cuvenită. Fiecare evreu era socotit sub Legământul Legii ca membru al casei lui Moise. „Toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise” (1 Cor. 10:2). Casa lui Moise a fost o casă a servitorilor, după cum este scris: „Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată casa lui, ca servitor” (Evr. 3:5). Sub aranjamentul divin, oricine era credincios, ca membru al Israelului tipic sau al casei servitorilor sub Moise, Mijlocitorul Legământului tipic sau al Legii, era într-o astfel de pregătire a inimii încât atunci când apărea antitipicul Moise, Mesia, Cristos, să fie gata să-L accepte ca Moise cel antitipic. Fiindcă ei au fost botezaţi în Moise, în mare şi în nor, acceptarea lui Cristos în locul lui Moise implica faptul că ei erau în Cristos ca membri ai corpului Său, sub El ca şi Cap al lor şi, prin asociere cu El, slujitori ai Noului Legământ, al cărui Mijlocitor va fi Cristosul complet, glorificat, Capul şi corpul.
Prin urmare, Ioan n-a botezat în Cristos pe credincioşii săi, ci doar spre pocăinţă, aducându-i înapoi la o stare de armonie cu Moise etc., stare în care, ca ramuri naturale în măslin (Rom. 11:16-21), nu trebuiau să fie altoiţi în Cristos, deoarece pentru ei Cristos lua locul lui Moise, care doar pentru timpul acela simboliza pe Cristos. Să nu se uite, de asemenea, că acest botez numit „botezul lui Ioan”, despre ((433)) care se spune că era spre pocăinţă şi iertarea păcatelor şi pentru „spălarea păcatelor”, nu s-a aplicat la nimeni în afară de evrei -- deoarece neamurile, nefiind botezate în Moise şi nefiind vreodată din casa tipică a servitorilor, nu se puteau întoarce prin pocăinţă de păcat la o stare pe care niciodată n-au ocupat-o. De aceea, trebuia ca neamurile care credeau în Cristos să fie introduse în casa Lui, a fiilor, într-o manieră diferită. Ele, după cum explică apostolul, erau ramurile măslinului sălbatic, „din fire copii ai mâniei”, înstrăinaţi, străini de statul naţional al Israelului. Nici o pocăinţă şi reformare nu-i făcea pe aceşti străini şi înstrăinaţi membri ai casei tipice a servitorilor, singurii care au primit privilegiul trecerii prin credinţa în Cristos din casa servilor în casa antitipică a fiilor. Dacă alţii voiau să devină ramuri în măslin (Cristos), a cărui rădăcină a fost făgăduinţa avraamică (Gal. 3:16, 29), trebuiau să fie altoiţi în locurile rămase vacante prin tăierea „ramurilor naturale” ale măslinului original -- casa servitorilor, ale căror inimi nu erau în starea potrivită de a-L accepta pe Mesia, şi care, de aceea, nu puteau fi acceptaţi ca membri ai casei Sale, a fiilor. „A venit la ai Săi (poporul Israel) şi ai Săi (ca popor) nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul (privilegiul) să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi, nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” -- şi care astfel au devenit membri ai Noii Creaţii -- din punct de vedere spiritual. Ioan 1:12.
Israelul tipic a părăsit Egiptul (simbol al lumii) pentru a urma conducerea lui Moise; şi când au ajuns la marea probă sau încercare de la Marea Roşie, care ar fi însemnat nimicirea lor dacă nu era intervenţia lui Dumnezeu prin Moise, toţi au fost botezaţi tipic în Moise, în mare şi în nor -- marea de ambele părţi, norul deasupra lor -- şi au devenit casa sau familia lui, reprezentaţi de el ca şi cap al lor. Ei au ieşit din mare devotaţi lui Moise, angajaţi să-l urmeze şi să i se supună. Au fost angajaţi faţă de el şi ca Mijlocitor al Legământului Legii la Muntele Sinai şi toate speranţele lor au fost legate de cel care a declarat -- „Domnul Dumnezeul ((434)) vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi” (Deut. 18:15, 18; Fapt. 3:22). Pentru toţi „israeliţii adevăraţi”, deja consacraţi astfel şi obligaţi faţă de Moise chiar până la moarte, şi având toate speranţele lor de viaţă ancorate în el, nu era decât un mic pas ca să-L accepte pe Cristos în locul lui Moise şi ca antitip al lui, precum şi ca să înţeleagă că angajamentele lor sub Legea lui Moise erau acum transferate prin aranjament divin în Cristos, garanţia Noului Legământ pe care ei s-au angajat să-l servească. 2 Cor. 3:6.
Pentru neamuri chestiunea a fost total diferită, şi acceptarea lui Cristos de către ei însemna în mod cuvenit să facă toate la câte se angajase evreul faţă de Moise prin legământ şi care fuseseră transferate ulterior în Cristos. Să nu ne surprindă ca atare, că găsim Scripturile învăţând un sens cu mult mai larg şi mai adânc al botezului, aşa cum se aplică la credincioşii care n-au fost evrei, n-au fost sub Lege, n-au fost în Moise, şi prin urmare n-au fost transferaţi din Moise în Cristos. Pentru aceştia botezul a însemnat toată schimbarea radicală ilustrată de apostolul Pavel (Rom. 11) prin altoirea ramurilor de măslin sălbatic în măslinul bun. A însemnat o transformare completă.
Botezul în moartea lui Cristos
„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Hristos Isus am fost botezaţi în moartea Lui?
Noi, deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Rom. 6:3-5 (Cornilescu -- n. e.).
Noi, care prin natură suntem neamuri, nu putem face mai mult decât să acceptăm această explicaţie foarte completă despre botezul adevărat adresată de Sf. Pavel credincioşilor din Roma -- mulţi dintre ei, dacă nu toţi, fiind neamuri, „copii ai mâniei”. În trei versete apostolul se ocupă aici foarte amănunţit de subiectul botezului aşa cum se ((435)) aplică la noi. Aceste versete sunt folosite foarte general pentru a dovedi diferitele doctrine despre botez, dar ele sunt citate în mod special de fraţii noştri care recunosc faptul că botezul înseamnă scufundare în apă. Să se observe clar totuşi, că apostolul nu face nici o referire la botezul în apă. Botezul în apă este numai un simbol sau o imagine a botezului real; iar apostolul în aceste versete explică din diferite puncte de vedere botezul adevărat, esenţial, fără de care nimeni nu poate fi considerat membru al corpului sau al Bisericii lui Cristos, în timp ce toţi câţi primesc acest botez, sub orice nume sau din orice loc, de orice culoare sau sex, trebuie să fie socotiţi ca membri ai Ecclesiei, membri ai Noii Creaţii.
Apostolul se adresează celor care sunt deja membrii lui Cristos. El spune: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Hristos Isus” -- ne oprim aici pentru a observa că el nu zice, toţi câţi am fost stropiţi cu apă, sau toţi câţi am fost scufundaţi în apă, ci „toţi câţi am fost botezaţi (scufundaţi) în Hristos Isus”. Ce înseamnă a fi scufundat în Hristos Isus? Desigur că aici el continuă aceeaşi idee pe care o elaborează în 1 Cor. 12:27: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui”. Cum intrăm noi în corpul lui Cristos? Apostolul răspunde că am fost botezaţi în el şi ca atare suntem socotiţi acum ca membri ai Domnului nostru, membri sub El ca şi Cap, membri ai „Bisericii care este corpul Lui”.
Dar să ne informăm mai amănunţit despre procesul prin care am ajuns membri în Cristos Isus. Apostolul răspunde la întrebare în declaraţia următoare: „Toţi câţi am fost botezaţi în Hristos Isus am fost botezaţi în moartea Lui”. Nici un cuvânt despre faptul că suntem botezaţi în El fiind botezaţi în apă. Nu, nu! Cât este de evident că dacă am fi botezaţi de o mie de ori în apă n-am deveni membri în corpul lui Cristos! Dar, acceptând declaraţia apostolului, ne dăm seama că unirea noastră cu Cristos, starea noastră ca membri în Biserica sau Ecclesia Sa, ale căror nume sunt scrise în ceruri, datează de când am fost botezaţi în moartea Lui. Dar când şi unde am fost noi botezaţi în moartea Domnului? Răspundem că acest botez în moarte cu Domnul, ((436)) această completă acoperire sau îngropare a noastră, a cărnii noastre, care a dus la încorporarea noastră de către El ca membri ai corpului Său, ca Noi Creaţii, a avut loc în momentul când ne-am predat Lui voinţa pe deplin -- consacrând tot ce avem, pentru a-L urma şi a ne supune Lui, chiar până la moarte.
Voinţa reprezintă persoana întreagă şi tot ce posedă ea. Voinţa controlează corpul, mâinile, picioarele, ochii, gura şi creierul. Ea controlează şi buzunarul, contul în bancă, proprietatea imobiliară. Controlează timpul nostru, talentul nostru, influenţa noastră. Nu există un lucru de valoare în posesia noastră care să nu vină sub controlul voinţei noastre, şi, ca atare, când ne predăm Domnului voinţa, sau, după cum o reprezintă uneori Scripturile, „inima”, noi Îi dăm Lui totul, iar această îngropare a voinţei noastre umane în voinţa lui Cristos este moartea noastră ca fiinţe umane. „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3). Această moarte, această îngropare este botezul nostru în moartea Lui. De atunci încolo, din punct de vedere divin noi nu trebuie să ne mai socotim fiinţe umane, de natură umană, din pământ, pământeşti, având scopuri, obiective şi speranţe pământeşti, ci Creaturi Noi în Cristos Isus.
Momentul acestei îngropări sau scufundări a voinţei noastre în voinţa lui Cristos este urmat de conceperea noastră la înnoirea vieţii -- la o natură nouă. După cum Domnul nostru Şi-a consacrat natura umană spre moarte, în împlinirea voinţei Tatălui, dar n-a rămas în moarte ci a fost înviat dintre morţi spre o înnoire a naturii, tot aşa şi noi, care în consacrare devenim „morţi cu El”, fiind părtaşi la consacrarea Lui, nu suntem lăsaţi în stare de moarte, ci înviem imediat prin credinţă, la o realizare a înrudirii noastre cu Domnul ca Noi Creaturi. Astfel apostolul spune: „Voi însă nu sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi” (Rom. 8:9). Pentru lume toate acestea sunt o „taină ascunsă”*. Ei nu ((437)) apreciază îndreptăţirea noastră în ochii Tatălui prin credinţă, ci ne privesc ca şi pe alţi oameni, care sunt încă în păcatele lor. La fel, ei nu văd nici un motiv să ne sacrificăm sau să ne consacrăm Domnului voinţa -- să fim morţi ca fiinţe umane, ca să putem avea parte cu El ca Noi Creaturi. Nu văd nici consacrarea noastră şi nici acceptarea ei şi nu apreciază învierea figurativă spre înnoirea vieţii, înnoirea speranţelor, înnoirea ambiţiilor, înnoirea relaţiei cu Dumnezeu prin Cristos. Avem încredere însă că pot vedea unele roade în viaţa noastră, dar nu putem spera că vor fi astfel de roade care lor să le apară ca fiind bune sau înţelepte sau folositoare în condiţiile prezente. „Lumea nu ne cunoaşte (ca Noi Creaturi) pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” 1 Ioan 3:1.
*Vol. I, cap. 5
În toate acestea credincioşii nu fac decât să urmeze în urmele lui Isus -- luându-şi crucea ca să-L urmeze. Fiind sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de omenirea păcătoasă, El n-a avut nevoie să aştepte o jertfă pentru păcat, căci El „n-a cunoscut păcat” -- ci imediat când a ajuns la vârsta bărbăţiei sub Lege (treizeci de ani) S-a grăbit să facă o consacrare deplină, o jertfire completă a tuturor intereselor, speranţelor, ambiţiilor şi dorinţelor Sale pământeşti -- ca să poată face numai voinţa Tatălui. Cuvintele inimii Sale, când a venit la Ioan la Iordan, au fost prezise profetic: „Iată-mă, vin -- în sulul cărţii este scris despre mine -- desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:7, 8; Evr. 10:7). Domnul nostru, consacrându-Se astfel voinţei Tatălui, Şi-a dat seama că botezul Său vizibil simboliza predarea vieţii şi naturii Sale pământeşti, deja scufundată sau îngropată în voinţa Tatălui -- chiar până la moarte. Scufundarea Sa în apă a fost numai o reprezentare simbolică a botezului sau îngropării voinţei Sale, care o precedase. Din acest punct de vedere botezul Său a fost plin de semnificaţie pentru El, chiar dacă n-a fost şi pentru Ioan, care s-a minunat mult că Acela care „n-a cunoscut păcat” trebuia să fie botezat, deoarece botezul lui Ioan era un botez numai pentru călcătorii Legământului Legii -- pentru iertarea păcatelor.
((438))
Nimeni în afară de Domnul nostru Isus n-a înţeles pe deplin de ce „a fost potrivit” ca El să împlinească astfel dreptatea. Nimeni în afară de El nu şi-a dat seama că deşi o astfel de scufundare în apă (curăţire de păcat figurativă) nu era necesară pentru El, ca şi cum ar fi fost păcătos, totuşi a fost potrivit ca El, care era viitorul Cap al viitorului corp, să lase El Însuşi un exemplu potrivit ca lecţie plină de sens pentru toţi urmaşii Săi -- nu numai pentru membrii „trupului” care erau din casa lui Israel după trup, ci şi pentru membrii care erau încă străini şi înstrăinaţi. A fost potrivit ca El să-Şi simbolizeze deplina consacrare a voinţei şi a tot ce avea, chiar până la moarte, pentru ca noi, care am venit după aceea, să putem urma în paşii Lui.
Faptul că Domnul nostru n-a primit de la Ioan scufundarea în apă ca fiind scufundarea reală, ci numai ca o figură sau ilustraţie a ei, se poate imediat demonstra. Ca dovadă să remarcăm cuvintele Sale la Cina cea din urmă: „Am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Luca 12:50) Aici Domnul nostru arată că nu botezul în apă, ci botezul morţii a fost botezul Său -- botezul în moarte, în armonie cu aranjamentul divin -- ca preţul de răscumpărare al omului sau jertfa pentru păcat.
El S-a consacrat pentru acest botez al morţii la momentul cel mai timpuriu posibil, când a ajuns la vârsta de treizeci de ani, şi a îndeplinit cu grijă în timpul celor trei ani şi jumătate prevederile acelei consacrări -- „murind zilnic”, vărsându-Şi sufletul în moarte -- epuizându-Şi viaţa, energia, puterea, în serviciul Tatălui, în serviciul urmaşilor Săi şi, în sens larg, în serviciul vrăjmaşilor Săi. În cele din urmă, dându-Şi seama că Se află aproape de încheierea acestui botez al morţii, când acesta să fie împlinit cu totul, şi simţind greutăţile, încercările, dificultăţile care deveneau tot mai mari cu fiecare moment, şi neavând pe nimeni care să compătimească -- „Nici un om din popoare nu era cu El” -- pe nimeni care să înţeleagă împrejurările şi condiţiile şi să-I poată împărtăşi tristeţea, oferindu-I compătimire, încurajare sau mângâiere -- atunci, dorind sfârşitul încercării, El a exclamat: „Cât de mult doresc (cât sunt de strâmtorat, în dificultate până) să se împlinească ((439)) (botezul morţii Mele)! (Luca 12:50). Botezul Său a fost împlinit foarte curând după aceea, când a murit, strigând -- „S-a sfârşit!”
Întreaga lume moare, nu numai Domnul şi Biserica, corpul Său; dar lumea nu participă în moartea lui Cristos cum participă Biserica, corpul Său. Este o mare deosebire. Întreaga lume este moartă cu tatăl Adam sub sentinţa sau blestemul lui, dar Domnul nostru Isus n-a fost din lume, n-a fost unul din cei care au murit în Adam. Am văzut deja că viaţa Lui a fost sfântă şi despărţită de a tuturor păcătoşilor, chiar dacă a avut o mamă pâmântească* -- El n-a fost sub condamnare. De ce a murit El atunci? Scripturile răspund că El „a murit pentru păcatele noastre” -- că moartea Lui a fost moarte de sacrificiu. Şi tot aşa este şi cu Biserica, corpul Său, botezată în El prin botez în moartea Lui -- participanţi cu El în moartea Lui de sacrificiu. Prin natură copii ai lui Adam, „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, ei sunt întâi îndreptăţiţi din moartea adamică la viaţă, prin credinţă în Domnul nostru Isus şi prin lucrarea Sa răscumpărătoare; şi singurul scop al acestei îndreptăţiri la viaţă din condamnarea la moarte adamică este ca ei să poată avea privilegiul să fie botezaţi în Isus Cristos (făcuţi membri ai corpului Său, Ecclesia Sa) fiind botezaţi în moartea Sa -- împărtăşindu-se de moarte ca sacrificatori împreună cu El. O! Ce mare deosebire este între a fi morţi în Adam şi a fi morţi în Cristos!
*Vol. V, cap. 4
Această taină a relaţiei noastre cu Cristos în sacrificiu, în botezul morţii acum, precum şi relaţia care rezultă şi unirea cu El în gloria care urmează, sunt de neînţeles pentru lume. Ea însă trebuie să fie apreciată de credincioşii Domnului şi este categoric susţinută în Scripturi în mod repetat. „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”; „dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El.” Noi suntem „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El (dacă facem botezul morţii cu El ca membre ale corpului Său), ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. 2 Tim. 2:12; Rom. 6:8; 8:17.
((440))
În versetul 4 al textului pe care-l examinăm apostolul repetă aceeaşi idee din alt punct de vedere, zicând -- „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El”. Iarăşi nu se face nici o sugestie la botezul în apă, dar se face o declaraţie foarte clară a botezului morţii, a consacrării noastre spre moarte. Apostolul continuă şi duce mai departe ilustraţia, declarând de ce, sau motivul botezului nostru în moartea lui Cristos, şi zice: „Pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Apostolul se referă aici numai indirect la partea noastră în Întâia Înviere, când vom avea parte de gloria Domnului nostru în Împărăţia Lui: el se referă în primul rând la viaţa prezentă. Toţi care fac o consacrare deplină a vieţii lor Domnului, să fie morţi cu El, să fie sacrificatori împreună cu El în serviciul Adevărului, trebuie să se socotească separaţi şi deosebiţi de cei din jurul lor atâta vreme cât trăiesc în lume. Ei se angajează prin legământ să moară faţă de lucrurile pământeşti care-i absorb atât de mult pe alţii şi să le folosească, prin urmare, numai ca servi ai Creaţiei Noi. Creaturile Noi devin vii prin Răscumpărătorul faţă de lucrurile şi perspectivele cereşti, pe care lumea din jurul nostru nu le vede, nu le înţelege. În armonie cu aceasta, viaţa noastră în lume trebuie să fie nouă, distinctă, deosebită de a altora din jurul nostru, fiindcă noi suntem animaţi de spiritul nou, speranţele noi, scopurile noi, cereşti.
Ajungând la versetul 5, apostolul nu face încă nici cea mai vagă referire la botezul în apă, deşi unii la început ar putea gândi altfel despre aceste versete: „Dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”. Dacă a ne face una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui s-ar înţelege că înseamnă botez în apă, ar însemna că se pune mai mare accent pe botezul în apă decât ar fi dispus să admită orice învăţător din lume. Care este cea mai vie speranţă a noastră ca creştini? Nu este oare să putem avea parte de învierea Domnului, Întâia Înviere? Apostolul a exprimat aceasta ca fiind marele lui ideal şi speranţă, zicând ((441)) -- „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui (ca membru al corpului Său, Biserica Sa) şi părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui, şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi” (Filip. 3:10, 11). A înţelege că Romani 6:5 înseamnă că partea în învierea lui Cristos rezultă sigur din scufundarea în apă, ar face ca acest pasaj să le contrazică pe toate celelalte şi să forţeze raţiunea. De ce a fi făcut una cu apa sau a fi îngropat în apă ar duce la o parte în Întâia Înviere? Putem presupune liniştiţi că mii au fost făcuţi una cu apa, au fost îngropaţi sau scufundaţi în apă, care nu vor avea niciodată parte în Întâia Înviere -- Învierea Cristosului.
Dar când înţelegem că acest verset, în armonie cu cele două care-l precedă, se referă la botezul în moarte, la a fi făcut una în moarte, în asemănarea morţii lui Cristos, atunci totul este clar, totul este raţional. După ce am fost chemaţi de Domnul să fim moştenitori împreună cu Fiul Său, să suferim cu El şi să fim morţi cu El, să trăim cu El şi să domnim cu El, ce siguri putem fi, dacă suntem credincioşi faţă de această chemare, dacă ne facem una sau ne îngropăm în moartea Sa, întocmai cum S-a îngropat El în moarte -- ca soldaţi credincioşi ai lui Dumnezeu şi servi ai Adevărului -- că vom primi în cele din urmă răsplata deplină promisă de Dumnezeu acestora, adică, o parte în Întâia Înviere -- la glorie, onoare şi nemurire.
Botezul în moarte este botezul adevărat al Bisericii, după cum a fost şi botezul adevărat al Domnului nostru; botezul în apă este numai simbolul sau ilustraţia lui pentru noi, după cum a fost şi pentru El. Acest lucru este convingător arătat prin cuvintele Domnului nostru către doi dintre ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, care I-au cerut să le promită că în cele din urmă vor sta cu El în Împărăţie, unul la dreapta iar altul la stânga. Răspunsul Domnului nostru către ei a fost: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să . . . fiţi botezaţi cu botezul cu care sunt botezat (acum) Eu?” La declaraţia lor că erau dispuşi să se împărtăşească nu numai de înjosirea Lui, ci şi de botezul Lui în moarte, Domnul nostru le-a răspuns aprobator: „Paharul pe care îl beau Eu îl veţi bea şi cu botezul ((442)) cu care sunt botezat Eu veţi fi botezaţi” (Marcu 10:35-39). Tuturor celor chemaţi ai Săi, care sunt dispuşi din inimă pentru aceste experienţe, Domnul le va da privilegiul -- precum şi ajutorul Său. Aceştia vor fi într-adevăr scufundaţi în moartea lui Cristos şi, ca o consecinţă, vor avea parte în Întâia Înviere şi în gloriile Împărăţiei aparţinătoare acesteia. Este evident faptul că Domnul nostru n-a făcut aici nici o referire la botezul în apă, căci aceşti doi ucenici fuseseră cu El de la începutul slujirii Sale şi ca reprezentanţi ai Săi botezaseră mulţi în apă cu botezul „pocăinţei spre iertarea păcatelor” -- botezul lui Ioan (Ioan 3:22, 23; 4:1, 2; Marcu 1:4). Întrebarea Domnului nostru în privinţa dispoziţiei lor de a avea o parte în botezul Său n-a fost greşit înţeleasă de către apostoli. Ei nu s-au gândit că El dorea ca ei să se boteze iarăşi în apă; ei au înţeles bine că era vorba despre botezul voinţei lor în voinţa Lui şi a Tatălui, şi în consecinţă despre participarea lor cu El în sacrificiul Lui -- murind zilnic, punându-şi viaţa pentru fraţi, până la sfârşit, până la moartea reală.
„Printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi
Într-un singur trup”
-- 1 Cor. 12:12, 13 --
Nimeni să nu-l înţeleagă greşit pe apostol când se referă la botezul nostru în moarte cu Domnul nostru -- „în moartea Sa” -- că ar însemna botezul Spiritului sfânt. Moartea şi Spiritul sfânt sunt în mod clar distincte, iar cele două botezuri sunt separate şi distincte. Botezul în moarte este o problemă individuală, în care fiecare persoană care va deveni un membru al corpului lui Cristos trebuie să se consacre individual şi să-şi sacrifice voinţa. După aceea, sacrificiul fiindu-i acceptat, Domnul prin Spiritul Său ajută pe fiecare să-şi pună viaţa în serviciul Adevărului şi pentru fraţi -- chiar până la moarte. Botezul Spiritului sfânt a fost un botez pentru întreaga Biserică. A avut loc în odaia de sus la Cincizecime şi n-a fost nevoie să fie repetat, fiindcă de atunci şi până acum n-a încetat să rămână cu Biserica. O repetare a unora dintre manifestările exterioare s-a făcut în cazul ((443)) lui Corneliu, dar numai ca dovadă pentru Petru şi pentru toţi credincioşii evrei, pentru Corneliu şi pentru toţi păgânii de atunci, că Dumnezeu nu face nici o deosebire sau discriminare între evrei şi neamuri. Scufundarea de la Cincizecime s-a făcut, ni se spune, prin umplerea odăii de sus cu Spiritul sfânt, aşa încât cei o sută douăzeci de fraţi prezenţi au fost toţi „umpluţi cu Duh sfânt”, apostolii primind pe lângă aceasta un simbol al favorii divine sub o formă asemănătoare unor limbi de foc despicate, aşezate pe fiecare dintre ei.
Această ungere cu Spirit sfânt corespunde cu ungerea cu uleiul sfânt al ungerii marilor preoţi şi a regilor lui Israel. Uleiul era turnat pe cap şi curgea în jos pe corp. Antitipul acestei turnări pe cap a fost împărtăşirea Domnului nostru cu Spirit sfânt la consacrarea Sa la vârsta de treizeci de ani, când Tatăl I-a dat spiritul „fără măsură” (Ioan 3:34). Când Cincizecimea a venit complet şi Capul nostru glorificat S-a înfăţişat înaintea Tatălui, făcând ispăşire pentru păcatele poporului Său, El a avut permisiunea „să-l toarne”, Spiritul sfânt de la Cincizecime scufundând Biserica Sa, semnalând astfel acceptarea lor de către El şi de către Tatăl, ca membri ai Ecclesiei Sale, corpului Său -- membri ai Noii Creaţii. De atunci Biserica Sa, corpul Său, a continuat şi Spiritul sfânt a rămas în ea şi asupra ei; şi pe măsură ce încă un membru este adăugat la Biserică, la corpul Său, fiecare devine participant în acel unic botez al Spiritului care aparţine corpului şi umple corpul, Biserica.
Textul pe care-l avem în analiză leagă acest botez al Spiritului de la Cincizecime de botezul nostru individual în moarte şi ne arată relaţia dintre cele două. Ca oameni îndreptăţiţi suntem botezaţi în moarte; ca membri ai Noii Creaţii suntem unşi cu Spiritul sfânt şi făcuţi membri ai Ecclesiei, corpul lui Cristos. După cum am văzut deja, noi trebuie mai întâi să fim îndreptăţiţi din păcatul şi moartea adamică prin credinţă în Răscumpărătorul, pentru ca sacrificiul nostru să poată fi acceptat şi să fim socotiţi „morţi cu El” -- cu Domnul nostru, Capul nostru. La fel, noi trebuie mai întâi să facem această consacrare sau jertfire a eului ((444)) nostru îndreptăţit şi să fim acceptaţi ca membri ai Noii Creaţii, pentru a începe procesul morţii care, prin harul Domnului, va duce la botezul nostru complet în moarte, în asemănarea botezului Domnului nostru în moarte, şi astfel ne va asigura o parte în „Întâia Înviere” a Sa. Aceasta este în armonie cu ceea ce deja am văzut, şi anume, că nu îndreptăţirea noastră ne face Noi Creaturi -- membri ai corpului lui Cristos -- ci botezul nostru în moarte cu El, după cum spune apostolul: „După cum trupul este unul şi are multe mădulare . . . tot aşa este şi Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup . . . şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. 1 Cor. 12:12, 13.
Acest veac al Evangheliei este „anul de îndurare al Domnului”, în care El binevoieşte să accepte sacrificiile credincioşilor, consacrarea lor deplină spre moarte. Fiecare sacrificator, răspunzând astfel la Chemarea veacului (Rom. 12:1), este imediat acceptat pentru un loc, ca membru în „Biserica Întâilor-născuţi ale căror nume sunt scrise în cer”. Dar această acceptare, după cum am văzut, nu încheie situaţia: se cere de la toţi cei care se consacră să „moară zilnic” -- adică, atitudinea întregii lor consacrări să fie continuată zilnic până când şi ei pot declara în final: „S-a sfârşit”. Prin consacrare se cere ca această perseverenţă în sacrificiu şi facere de bine să fie continuată răbdător şi credincios, iar sfârşitul nostru, asemenea celui al Domnului şi Capului nostru, să fie moartea literală. După cum este scris: „Eu am zis: Sunteţi dumnezei (elohim -- puternici), toţi sunteţi fii ai Celui-Prea-Înalt, dar veţi muri ca un om, veţi cădea ca unul dintre prinţi” (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green -- n. e.) -- nu ca Prinţul Adam, condamnaţi, ci ca Prinţul Isus -- participanţi în moartea Lui (Ps. 82:6, 7). Această credincioşie, acest proces de moarte zilnică este o cerinţă esenţială pentru întărirea chemării şi alegerii noastre; şi acestora care merg cu credincioşie în urmele Domnului El le promite gloria onoarea şi nemurirea rezervate biruitorilor credincioşi care vor constitui membrii Noii Creaţii, „chiar Cei Aleşi”. Cuvintele Domnului nostru sunt: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” ((445)) (Apoc. 2:10). Vedem că aşa cum a fost cu Domnul şi Capul ei, la fel este şi cu Biserica -- consacrarea aduce primele roade ale Spiritului, credincioşia continuă binecuvântarea Spiritului, cu bucurii şi roade sporite, în timp ce terminarea cu credinţă a legământului în moartea reală este esenţială pentru primirea moştenirii depline -- o parte în Întâia Înviere cu gloriile şi onorurile ei. Efes. 1:12-14; Rom. 8:16, 17.
Botezul cu foc
Am atras deja atenţia în mare măsură* asupra cuvintelor lui Ioan Botezătorul, spuse evreilor despre Isus: „El vă va boteza cu Duhul sfânt şi cu foc” (Mat. 3:11) -- indicând astfel binecuvântările de la Cincizecime asupra israeliţilor şi focul mâniei lui Dumnezeu, „mânia Lui” completă (1 Tes. 2:16), care a venit asupra rămăşiţei acelei naţiuni. Botezul cu foc nu este o binecuvântare şi nici nu este înţelept că creştinii se roagă uneori pentru el. După cum un astfel de botez cu foc a fost la sfârşitul Veacului Iudeu asupra „plevei” din acea naţiune, tot aşa Domnul nostru arată că la sfârşitul acestui veac va fi un „foc” similar asupra clasei „neghină” din creştinătate -- un botez al focului, strâmtorării, care va fi îngrozitor; „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Dan. 12:1.
*Vol. V, cap. 9
Botezul simbolic în apă
Am atras deja atenţia asupra diferitelor botezuri în apă la modă printre creştini şi aproape universal înţelese greşit de către ei a fi botezul adevărat; am arătat ce false şi necorespunzătoare sunt probele pe care se bazează aceste botezuri în apă, care nu pot afecta inima şi care cel mult sunt simboluri, dar nefiind văzute ca simboluri de către susţinătorii lor fiindcă ei nu discern clar botezul real în moarte cu Cristos. Ce simplă şi totuşi ce corectă devine această probă a botezului adevărat, în ceea ce priveşte Biserica lui Cristos -- „corpul”, Ecclesia, ale căror nume sunt scrise în cer -- nedepinzând de o înscriere pământească! ((446)) Acest botez adevărat este într-adevăr uşa de intrare în Biserica adevărată, căci nimeni nu poate fi admis sau înrolat ca membru al Bisericii, corpul lui Cristos, şi ca atare numele să-i fie scris în cer, decât dacă întâi a făcut acest botez al voinţei sale, al inimii sale, în moarte cu Cristos, şi astfel a fost introdus ca membru în Biserica Sa, care „împlineşte ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24). O, da! Asemenea credincioşi, făcând astfel de consacrare, astfel de botez în moarte cu Domnul, trebuie să fie toţi „grâu” adevărat -- nici unul dintre ei să nu fie „neghină”. Uşa apei poate lăsa să intre atât „neghină” cât şi „grâu” în Biserica Baptistă; dar botezul în moarte ca uşă va admite numai clasa „grâu” în Biserica adevărată, fiindcă alţii nu vor vrea să vină sub condiţii, chiar dacă unii le vor imita într-o măsură, după cum „neghina” este o imitaţie a „grâului”.
Din acest punct de vedere se va observa că se pot afla membri ai Bisericii adevărate -- botezaţi în Isus Cristos, fiind botezaţi în moartea Lui -- printre presbiterieni, metodişti, luterani, eposcopali, congregaţionali, romano-catolici etc., ca şi printre ucenici şi baptişti. Pe de altă parte, indiscutabil că marea majoritate din toate denominaţiile (inclusiv ucenicii şi baptiştii scufundaţi în apă) n-au nici parte nici soartă în corpul lui Cristos, Ecclesia adevărată, fiindcă n-au intrat prin uşa adevărată în Biserica adevărată, prin botezul adevărat în „moartea Lui”. Această afirmaţie este indiscutabilă.
Punând astfel tot accentul pe botezul adevărat, cum face apostolul, ne întoarcem spre simbolul lui, botezul în apă, şi întrebăm, întâi, este simbolul potrivit sau necesar pentru cei care au făcut botezul adevărat? Apoi, dacă da, care este simbolul potrivit?
Este necesar botezul simbolic?
Mărturia Domnului şi a apostolilor arată clar caracterul potrivit al botezului în apă sau botezului simbolic, deoarece nu numai că ei înşişi au fost botezaţi în apă, dar au învăţat botezul în apă şi în privinţa altora -- nu numai a evreilor, ci ((447)) şi a convertiţilor dintre neamuri. Am arătat deja că botezul Domnului nostru Isus a fost separat şi distinct de botezul lui Ioan pentru evrei în general -- că n-a fost botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor -- că Ioan n-a înţeles situaţia şi că Domnul nostru, instituind astfel simbolul morţii Sale, n-a încercat să explice un lucru pe care Ioan şi alţii din vremea aceea nu l-ar fi putut înţelege, fiindcă Spiritul sfânt nu fusese încă dat, deoarece Isus nu-Şi împlinise încă sacrificiul pentru păcatele noastre, nici nu fusese glorificat aşa încât să-Şi prezinte sacrificiul pentru noi. Remarcăm însărcinarea dată de Domnul nostru apostolilor, şi prin ei şi nouă, după cum este relatat în Matei 28:19, 20: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele, botezându-i în numele (prin autoritatea) Tatălui şi al Fiului şi al sfântului Duh”. Această însărcinare s-a aplicat la acest Veac Evanghelic întreg şi sub ea lucrează astăzi toţi slujitorii Adevărului. Domnul nu S-a referit aici la botezul cu Spirit de la Cincizecime, fiindcă nu stătea în puterea apostolilor să boteze pe cineva astfel. Domnul singur, şi numai El, a avut această autoritate şi a păstrat-o. Ea a fost însă acordată apostolilor şi tuturor învăţătorilor credincioşi ai Cuvântului Domnului, ca să instruiască pe oameni în privinţa harului lui Dumnezeu în Cristos -- în privinţa îndreptăţirii lor, în privinţa sfinţirii lor, sau a consacrării sau botezului în moarte cu Cristos, dacă vreau să fie părtaş
