((135))

Vie Impărăţia Ta - Studiul VI
Lucrarea secerişului

Caracterul lucrării de seceriş — Adunarea grâului — Strângerea în snopi, legarea şi arderea neghinei — Originea şi creşterea ei abundentă — Mistuită ca pleava Veacului Iudaic — Corespondenţele de timp observate — Lepădarea, căderea treptată şi nimicirea finală a Babilonului — Pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu înainte ca pedepsele să vină peste Babilon — Judecată sau încercare atât ca sisteme cât şi individual — Încercarea sistemului iudeu tipic — Încercarea şi cernerea grâului — Fecioarele înţelepte, separate de cele nechibzuite, intră la nuntă — „Şi uşa s-a închis” — O inspectare ulterioară şi scoaterea afară a unora — De ce şi cum? — încheierea „chemării de sus” — Timpul este scurt — „Nimeni să nu-ţi ia cununa” — Slujitorii şi biruitorii din ceasul al unsprezecelea

„SECERIŞ” este un termen care dă o idee generală despre lucrarea care trebuie aşteptată să aibă loc între datele 1874 şi 1914. Este un timp de recoltare mai degrabă decât de semănare, un timp de încercare, de socotire, de reglare şi de răsplătire. Secerişul Veacului Iudeu fiind un tip al secerişului acestui veac, observarea şi compararea diferitelor aspecte ale acelui seceriş permit idei foarte clare în privinţa lucrării care este de realizat în secerişul actual. În acel seceriş, învăţăturile speciale ale Domnului nostru au fost astfel încât să adune grâul care exista deja şi să separe pleava naţiunii iudee dintre grâu. Doctrinele lui au devenit de asemenea seminţele pentru noua dispensaţie, care s-a deschis (la scurt timp după ce naţiunea lui Israel a fost lepădată) la Cincizecime.

Cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, când i-a trimis în timpul slujirii Sale la acea biserică-naţiune, ar ((136)) trebui reamintite cu grijă, ca dovadă că lucrarea lor specială atunci a fost seceratul şi nu semănatul. El le-a spus: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică” (Ioan 4:35, 36). Ca secerător principal în acel seceriş (cum este şi în acesta), Domnul le-a spus secerătorilor subordonaţi: „V-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit; alţii [patriarhii şi profeţii şi alţi oameni sfinţi din vechime] au muncit şi voi aţi intrat în munca lor” — să seceraţi roadele acelor secole de efort şi să încercaţi acel popor prin mesajul „Împărăţia cerurilor s-a apropiat!” şi Împăratul este prezent — „Iată, Împăratul tău vine la tine”. Mat. 10:7; Ioan 12:15; Zah. 9:9.

În secerişul iudaic, Domnul, în loc să facă din capre oi, a căutat oile orbite şi împrăştiate ale lui Israel, vizitând pe toţi cei care erau deja oile Sale, pentru ca ele să-I audă glasul şi să-L urmeze. Aceste constatări din tip dau o sugestie despre caracterul lucrării cuvenite în timpul actual de seceriş sau de recoltare. Curând va începe o altă semănare şi mai mare, sub condiţiile mai favorabile ale Veacului şi Împărăţiei Milenare: într-adevăr, seminţele adevărului în privinţa restabilirii etc., care vor produce acea recoltă viitoare, sunt chiar acum lăsate să cadă ici şi colo în inimi doritoare, flămânde după adevăr. Dar aceasta este numai o lucrare suplimentară acum; căci, ca şi tipul lui iudaic, secerişul actual este un timp pentru recoltarea bisericii declarate (aşazisei creştinătăţi), pentru ca sfinţii adevăraţi adunaţi din ea să poată fi înălţaţi şi asociaţi cu Domnul lor, nu numai să predice adevărul, ci şi să pună în acţiune marea lucrare de restabilire pentru lume.

În acest seceriş, grâul şi neghina trebuie să fie separate; deşi ambele aceste clase, înainte de separare, alcătuiesc biserica nominală. Grâul sunt copiii adevăraţi ai Împărăţiei, adevăraţii consacraţi, moştenitorii, în timp ce neghina este ((137)) cu numele, dar nu în realitate Biserica lui Cristos sau viitoarea mireasă. Neghina este clasa menţionată de Domnul nostru, cei care-L numesc Domn, dar care nu-L ascultă (Luca 6:46). La înfăţişarea exterioară cele două clase sunt adesea atât de asemănătoare încât se cere o examinare atentă pentru a face deosebire între ele. „Ţarina este lumea” în pildă, iar grâul şi neghina împreună (neghina mai numeroasă) constituie ceea ce uneori se numeşte „Lumea Creştină” şi „Creştinătate”. Frecventând slujbele religioase ocazional sau în mod regulat, numindu-se creştini prin faptul că urmează anumite ritualuri şi ceremonii, şi fiind identificaţi mai mult sau mai puţin direct cu vreun sistem religios, neghina arată la fel, şi uneori trece drept copii ai lui Dumnezeu consacraţi din inimă. În aşa-zisele „ţări creştine” toţi sunt socotiţi astfel creştini, cu excepţia necredincioşilor declaraţi şi a evreilor; şi numărul lor (incluzându-i pe puţinii consacraţi pe deplin — sfinţii) este estimat la circa o sută optzeci de milioane greco şi romano-catolici şi circa o sută douăzeci de milioane protestanţi.

În timpul Veacului Evanghelic, instrucţiunile Domnului nostru n-au fost să se încerce separarea copiilor adevăraţi ai Împărăţiei de imitaţia de copii ai Împărăţiei; căci a realiza o separare completă ar însemna întoarcerea generală a lumii (ţarina) cu susul în jos — o tulburare generală atât a grâului cât şi a neghinei. De aceea El a spus: „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş”. Dar a adăugat: „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor [îngerilor, mesagerilor]: «Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu” (Mat. 13:30). Prin urmare, la timpul secerişului trebuie să ne aşteptăm la o lucrare generală de separare, înainte interzisă. Deşi cei simbolizaţi prin grâu sunt întotdeauna încurajaţi să stea neclintiţi în libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi şi să evite alianţele ademenitoare cu cei care păcătuiesc în mod deschis şi cu ((138)) lupii în piei de oaie, totuşi ei nu trebuie să încerce să tragă linia între clasa deplin consacrată (grâul, sfinţii) şi neghină, care declară numele şi doctrinele lui Cristos, şi care într-o oarecare măsură permite ca aceste doctrine să-i influenţeze purtarea exterioară, dar ale cărei dorinţe din inimă sunt departe de Domnul şi de serviciul Lui. Această judecare a inimilor, motivelor etc., care este în afara puterii noastre şi pe care Domnul ne-a poruncit s-o evităm cu totul, este tocmai lucrul pe care diferitele secte s-au străduit tot timpul să-l facă — încercând să separe, să încerce grâul şi să ţină deoparte ca neghină sau ca eretici, prin crezuri riguroase de fabricaţie omenească, pe toţi cei declaraţi din creştinătate a căror credinţă nu se potrivea exact cu diferitele lor măsurători false. Totuşi, cât de fără succes au fost toate aceste secte! Ele au stabilit standarde şi doctrine false, nescripturale, care în realitate au dezvoltat multă neghină şi au sufocat şi au separat grâul; de exemplu, doctrina chinului veşnic al tuturor celor ce nu sunt membri ai Bisericii. Deşi acum s-a modificat mult, sub lumina crescândă a zilei noastre, ce mulţime de neghină a produs această eroare, şi cum a sufocat, a orbit şi a împiedicat grâul de la o recunoaştere cuvenită a caracterului şi a planului lui Dumnezeu. Astăzi vedem ce greşeală au făcut diferitele secte neurmând sfatul Domnului, să lase grâul şi neghina, cei sfinţi şi cei declaraţi, să crească împreună, fără să încerce o separare. Oamenii oneşti din fiecare sectă vor admite că în sectele lor este multă neghină, pretinşi, nu sfinţi, şi că în afara gratiilor lor sectare sunt mulţi sfinţi. Astfel, nici o sectă de astăzi nu poate pretinde şi nu pretinde a fi toată grâu, fără neghină. Cu mult mai puţin ar putea vreo organizaţie pământească (cu excepţia cristadelfienilor şi a mormonilor) să fie destul de îndrăzneaţă ca să pretindă că ea conţine tot grâul. De aceea ei n-au nici o scuză pentru organizaţiile lor, pentru gardurile lor teologice etc. Ei nu separă grâul de neghină şi nimic nu poate realiza complet ((139)) şi amănunţit această separare a inimilor decât dacă metoda pe care Domnul a rânduit-o va fi pusă în execuţie în timpul secerişului. Acest lucru arată necesitatea de a cunoaşte când a sosit timpul şi când se cuvine să înceapă lucrarea de separare a secerişului. Şi Domnul nostru, credincios promisiunii Sale, nu ne-a lăsat în întuneric, ci dă informaţia cuvenită acum tuturor celor ale căror inimi sunt pregătite pentru ea. „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric [nici nu dormiţi], pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ.” 1 Tes. 5:4.

Adevărul cuvenit acum este secera în acest seceriş, întocmai cum o seceră asemănătoare a fost folosită în secerişul iudaic. Secerătorii, îngerii* sau mesagerii sunt acum urmaşii Domnului, întocmai cum o clasă asemănătoare au fost secerătorii în secerişul iudaic. Şi deşi altora, în tot cursul veacului, li s-a spus să nu încerce separarea grâului de neghină, totuşi celor care acum sunt pregătiţi, vrednici şi ascultători, li se va arăta planul şi aranjamentul Domnului atât de clar încât ei vor recunoaşte glasul Lui în timpul secerişului, spunând: „Trimiteţi secera” adevărului prezent şi „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” „«Ei vor fi ai Mei», zice Domnul oştirilor «... o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu»”. Ps. 50:5; Mal. 3:17.

---

*Cuvântul „înger” înseamnă mesager.

---

Acesta este timpul nu numai pentru adunarea sfinţilor prin adevăr (în unitate cu Domnul şi unul cu altul, şi în afara părtăşiei cu cei care sunt numai declaraţi, neghină), ci un timp şi pentru curăţirea ţarinei prin mistuirea neghinei, miriştei, buruienilor etc., pregătitoare pentru noua semănare. Într-un sens „grâul” este adunat dintre neghină — din cauza marii abundenţe a neghinei — ca atunci când Domnul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”. Totuşi, în alt sens, separarea este potrivit reprezentată prin ((140)) strângerea neghineidintre grâu. În realitate, locul este de drept al grâului; este o ţarină de grâu, nu o ţarină de neghină (lumea fiind socotită ţarina din care cresc sau se dezvoltă atât grâul cât şi neghina); deci neghina este cea care nu-şi are locul şi trebuie înlăturată. Domnul a iniţiat ţarina de grâu şi grâul reprezintă copiii Împărăţiei (Mat. 13:38). Şi deoarece ţarina sau lumea trebuie să le fie dată acestora, şi deja le aparţine prin făgăduinţă, pilda arată că de fapt neghina este cea care se strânge şi se arde, lăsând grâului ţarina şi tot ce este în ea. Neghina se întoarce în pământ (în lume), de unde a venit, iar primele roade ale grâului trebuie să fie adunate în grânar, aşa încât pământul să poată produce altă recoltă.

Grâul nu urma să fie legat în snopi: la început boabele au fost semănate separat şi independent, ca să fie asociate numai cele de acelaşi fel, în condiţii asemănătoare. Dar pilda declară că unul dintre efectele secerişului va fi să adune şi să lege neghina în snopi înainte de „ardere” sau de „timpul de necaz”. Şi această lucrare progresează peste tot în jurul nostru. Niciodată n-a mai fost un timp ca acesta pentru sindicate muncitoreşti, trusturi capitaliste şi asociaţii protectoare de toate felurile.

Lumea civilizată este „ţarina” din pildă. Pe timpul Reformei, vânturile luptei doctrinare au aruncat în ea dintro parte şi din alta grâul şi neghina laolaltă în grămezi mari (denominaţii), înclinând pe unii într-o direcţie (doctrinară), iar pe alţii în alta. Aceasta a strâns grămadă grâul şi neghina şi a luat mult din individualitatea tuturor. Furtunile doctrinare au trecut de mult, dar diviziunile continuă prin forţa obişnuinţei şi numai ici şi colo câte un spic de grâu a încercat să se ridice la poziţia verticală de sub greutatea grămezii.

Dar odată cu timpul de seceriş vine eliberarea grâului de greutatea şi piedica neghinei. Secera adevărului pregăteşte această clasă pentru libertatea cu care Cristos i-a făcut pe ((141)) toţi liberi la început, deşi aceeaşi seceră are o influenţă opusă asupra neghinei. Spiritul neghinei este spre mărime şi spectacol sectar, mai degrabă decât spre ascultare şi loialitate individuală lui Dumnezeu. De aceea ei resping şi se opun cu putere adevărurilor prezente, descoperind imediat că tendinţa acestor adevăruri este să condamne tot sectarismul şi să încerce pe fiecare individ. Şi, chiar dacă sunt dispuse să se unească una cu alta, toate sectele se unesc în împotrivirea lor la tendinţele dezintegrante ale adevărului prezent, în aşa măsură încât să tragă corzile încetişor, cu precauţie, şi încă mai strâns, în jurul oricărui gând şi oricărui studiu individual asupra subiectelor religioase, ca nu cumva organizaţiile lor să se destrame şi, tot grâul scăpând, să nu lase decât neghina.

Fiecare din clasa neghină pare să fie conştient că dacă ar fi examinat individual n-ar avea nici o pretenţie la Împărăţia făgăduită urmaşilor apropiaţi ai Mielului. Neghina ar prefera ca diferitele secte să fie judecate ca tot atâtea corporaţii şi în comparaţie una cu alta, sperând ca astfel să se strecoare în slava Împărăţiei pe meritele grâului cu care ea este asociată. Dar aceasta ei n-o pot face: încercarea vredniciei pentru onorurile Împărăţiei va fi una individuală — de fidelitate individuală faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său — şi nu o încercare a sectelor ca să se vadă care dintre ele este cea adevărată. Şi fiecare sectă pare să-şi dea seama, în lumina mai mare de astăzi, care risipeşte ceţurile bigotismului şi ale superstiţiei, că alte secte au un drept la fel de bun (şi la fel de slab) ca ea însăşi să pretindă că este singura şi adevărata biserică. Forţaţi să admită aceasta, ei caută să-i lege pe toţi prin impresia că pentru mântuire este esenţial să te alături vreuneia dintre sectele lor — puţin contează la care. Astfel ei combină ideea responsabilităţii individuale cu robia sectară.

Ca o ilustraţie a unei corzi populare recent trase strâns de sectarism în jurul adepţilor săi, cităm aparent ((142)) inofensivele, şi pentru mulţi aparent avantajoasele lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale. Acestea dau impresia unei cooperări nesectare în studiul biblic, printre toţi creştinii. Astfel ele par să facă un pas mare la o parte şi înainte de la vechile metode de studiere cu catehismele sectare. Aceste lecţii uniforme au aparenţa de a fi o abandonare a sectarismului şi o unire a tuturor creştinilor în studiul Bibliei în propria ei lumină — un lucru pe care toţi îl recunosc a fi singura cale potrivită, dar pe care toţi sectarii refuză să-l facă în realitate; pentru că, să se observe, aceste lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale numai par a fi nesectare: ele numai par a acorda libertate în studiul biblic. În realitate, fiecare denominaţie îşi pregăteşte propriile ei comentarii asupra scripturilor conţinute în lecţii. Iar comitetul care selectează aceste lecţii, urmărind înfăţişarea exterioară de armonie şi unire, alege astfel de pasaje din Scriptură asupra cărora nu prea sunt diferenţe de opinie. Pasajele şi doctrinele asupra cărora nu sunt de acord, chiar cele care necesită cel mai mult să fie discutate, pentru ca adevărurile şi erorile fiecărei secte să se poată manifesta, ca să se poată ajunge la o unire reală pe baza unui singur „Domn, unei singure credinţe şi unui singur botez” — acestea sunt ignorate în lecţii, dar sunt totuşi ferm menţinute de fiecare sectă ca înainte.

Efectul acestora şi al altor metode asemănătoare de „unire” este să facă protestantismul mai impunător în aparenţă şi să spună oamenilor în fapt, dacă nu în cuvinte: trebuie să vă ataşaţi la una din aceste secte, sau altfel nu sunteţi deloc un copil al lui Dumnezeu. De fapt nu este o unire ca o singură biserică, ci o combinaţie de organizaţii separate şi distincte, fiecare la fel de nerăbdătoare ca întotdeauna să-şi păstreze propria sa organizaţie ca sectă sau snop, dar fiecare fiind dispusă să se combine cu altele ca să le dea o aparenţă mai mare şi mai impunătoare în faţa lumii. Este ca îngrămădirea snopilor într-o claie. Fiecare snop îşi menţine propria sa robie ((143)) sau organizaţie şi devine legat încă şi mai strâns, fiind înţepenit şi fixat cu alte legături într-un stog mare şi impunător.

Sistemul Lecţiilor Internaţionale, în legătură cu metodele moderne de „funcţionare” a Şcolilor Duminicale, ajută mult sectarismul şi împiedică creşterea reală în cunoştinţa adevărului încă într-un mod. Atât de generală este lecţia prezentată în legătură cu „exerciţiile” şcolii, încât nu prea este timp să se analizeze întrebările tipărite, atent formulate, cu răspunsuri pregătite; şi nu se lasă nici un timp pentru cel ce studiază Biblia flămând după adevăr, sau pentru ca puţinii învăţători serioşi să aducă alte întrebări de mai mare importanţă, care conţin hrană pentru gândire şi discuţie profitabilă. Odinioară grupele de studiu biblic se întâlneau să studieze acele părţi ale Bibliei pe care le alegeau, şi erau împiedicate de la obţinerea adevărului numai prin robia faţă de propria lor prejudecă şi superstiţie, iar cei serioşi, flămânzi după adevăr, erau întotdeauna capabili să facă un oarecare progres. Dar acum, când lumina crescândă luminează fiecare subiect şi împrăştie ceaţa superstiţiei şi prejudecăţii, ea este împiedicată de a străluci peste cel care face parte dintr-o grupă de studiu biblic chiar prin Lecţiile Internaţionale care pretind că-l ajută. Timpul său pentru studiu biblic este îndrumat cu dibăcie, aşa încât să nu poată obţine nici o idee nouă, ci să fie atât de continuu ocupat cu folosirea „laptelui duhovnicesc” (mult diluat cu tradiţiile oamenilor), încât să-i taie toată pofta pentru „hrana tare” a adevărului mai avansat (Evr. 5:14). În asemenea grupe, tot timpul şi toată posibilitatea de a gusta şi a învăţa să aprecieze „hrana” este sacrificată, în ascultare de cuvintele: „Trebuie să rămânem la lecţia noastră, pentru că ora se va termina curând”. Bine a declarat profetul, precum şi apostolul, că pentru a aprecia marile doctrine ale lui Dumnezeu, atât de esenţiale pentru creşterea noastră în har, în cunoştinţă şi în iubirea lui Dumnezeu, trebuie să lăsăm primele principii şi să mergem spre perfecţiune „înţărcaţi” şi „luaţi de la sân”. Evr. 6:1; Isa. 28:9.

((144))

Deşi metodele Şcolii Duminicale au fost de curând îmbunătăţite considerabil, ele încă lasă mult de dorit. În acestea sunt cuprinşi unii dintre cei mai buni din poporul Domnului — care, doritori să-L servească pe Învăţător, sunt mai mult sau mai puţin nedumeriţi de priveliştea numărului şi aparenţei „lucrării pentru Domnul”. Ceva bine se realizează, admitem, dar acesta îşi are dezavantajele lui. Cei serioşi sunt împiedicaţi de la datoria şi progresul personal, în realizarea a ceea ce Dumnezeu le-a încredinţat părinţilor, a cărei neglijare este o daună atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Cei imaturi găsesc părţile scurte şi „exerciţiile” mai agreabile decât studiul biblic. Ei sunt făcuţi să simtă că au împlinit o datorie; şi sacrificiul celor câteva momente este răsplătit prin taclalele şi discuţiile sociale care se permit. Celor mici, de asemenea, le plac cel mai mult „exerciţiile”, cântatul, cărţile de povestiri, picnicurile, gustările şi amuzamentele generale; iar ei şi mamele lor se simt bine răsplătiţi pentru efortul de a se îmbrăca, de ocazia oferită astfel ca să-şi arate îmbrăcămintea lor frumoasă. Şi responsabilitatea părintească de instruire religioasă acasă este în foarte mare măsură neglijată în favoarea simulacrului şi maşinăriei Şcolii Duminicale. Şcoala Duminicală a fost în mod potrivit numită creşa bisericii, iar micuţii astfel crescuţi prin alimentarea şi sfatul spiritului lumesc sunt mlădiţele tinere ale acelei recolte bogate de neghină de care este complet năpădit marele Babilon.

Oriunde există, ici şi colo, o grupă de studiu biblic pentru adulţi, şi învăţătorul este destul de sincer şi independent încât să lase lecţia prescrisă şi să urmărească subiecte mai importante, dând libertate ca adevărul să fie adus în faţă, fie el favorabil sau nefavorabil crezului sectei, acesta este însemnat ca învăţător periculos de către pastorul sau supraveghetorul înţelept din punct de vedere lumesc. Astfel de învăţători sunt într-adevăr periculoşi pentru sectarism şi foarte curând rămân fără participanţi la adunări. Astfel ((145)) de învăţători şi adevărurile pe care le vor admite pentru investigare sinceră vor tăia degrabă corzile şi vor împrăştia snopii sectari, şi ca atare nu vor mai fi doriţi. Prin urmare, sunt preferaţi alţii care pot susţine ideile celor ce participă la adunare, care îi abat de la „hrana tare” şi îi ţin ca prunci neînţărcaţi, prea slabi ca să poată sta singuri pe picioare şi legaţi de sistemele pe care învaţă să le iubească şi să creadă că ar muri fără ele. Locul adevăratului învăţător şi locul adevăratului învăţăcel al Bibliei este în afara oricărei robii omeneşti, liber să examineze şi să se hrănească din toate părţile Cuvântului bun al lui Dumnezeu şi neîmpiedicat să-L urmeze pe Miel oriunde îl conduce. Ioan 8:36; Gal. 5:1.

Deşi libertatea individuală exterioară trebuie recunoscută ca niciodată înainte, vedem că în realitate n-a fost niciodată un timp în care legăturile să fie atât de bine strânse, pentru a lega tot grâul şi neghina în mulţi snopi. Niciodată n-a fost un timp când să fi fost aranjamente atât de strânse şi atât de restrictive ca acum în privinţa tuturor libertăţilor personale. Fiecare ceas liber al unui sectar zelos este umplut de una din multele adunări sau proiecte, astfel încât să nu poată avea deloc timp pentru gândire şi studiu biblic nestânjenit. Scopul principal al acestor adunări, distracţii etc. este creşterea şi puterea sectară; iar efectul este robia menţionată, atât de păgubitoare dezvoltării adevărate a copilului consacrat al lui Dumnezeu, a grâului. Aceste legături se întăresc, aşa cum sugerează profetul (Isa. 28:22). Ceva grâu şi multă neghină alcătuiesc aceşti snopi, din care zilnic devine tot mai greu a se elibera.

Din cele ce am văzut despre cantitatea mică de grâu cu adevărat consacrat şi marea masă a „mărturisirii botezate” (cum a descris expresiv un episcop metodist clasa neghinei), este evident că arderea neghinei va fi un eveniment extraordinar. Este o greşeală însă, pe care mulţi o fac, a presupune că arderea neghinei într-un cuptor de foc unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat. 13:42) se referă fie ((146)) la un foc literal, fie la un necaz de după viaţa actuală. Întreaga pildă aparţine veacului actual. Nu numai că focul acesta este un simbol, precum sunt şi grâul şi neghina, ci el simbolizează distrugerea neghinei în marele timp de necaz cu care se va încheia acest veac şi din care clasei grâului i se promite scăpare (Mal. 3:17; Luca 21:36). Marele cuptor de foc simbolizează „marele timp de necaz” care vine, la sfârşitul acestui seceriş, peste clasa nevrednică a neghinei din „Creştinătate”.

Nici nimicirea neghinei nu înseamnă distrugerea, actuală sau viitoare, a tuturor indivizilor care compun clasa neghinei. Înseamnă mai degrabă o distrugere a pretenţiilor false ale acestei clase. Pretenţia sau declaraţia lor este că sunt creştini, în timp ce sunt încă copii ai acestei lumi. Când vor fi arşi sau nimiciţi ca neghină, ei vor fi recunoscuţi în adevăratul lor caracter — ca membri ai lumii, şi nu-i vor mai imita pe creştini, ca membri nominali ai Bisericii lui Cristos.

Domnul nostru arată că El a semănat sămânţa bună a Împărăţiei, adevărul, din care răsare toată clasa grâului adevărat, conceput de spiritul adevărului. După aceea, în timpul nopţii, în veacurile întunecate, Satan a semănat neghină. Fără îndoială neghina a fost semănată în acelaşi fel ca şi grâul. Ea este rodul erorilor. Am văzut cât de grav au fost pângărite Sfântul Locaş şi oştirea de către marele adversar şi de către servitorii săi orbiţi, şi cum vasele scumpe (doctrinele) au fost profanate şi aplicate greşit de către papalitate; şi aceasta nu este decât o altă prezentare a aceluiaşi lucru. Doctrinele false au conceput ţeluri şi ambiţii false în ţarina de grâu a Domnului, şi au condus pe mulţi spre slujire lui Satan, să semene erori de doctrină şi practică ce au dat naştere la neghină din belşug.

Ţarina arată frumoasă şi înfloritoare pentru mulţi, când sunt număraţi cu sutele de milioane. Dar în realitate proporţia de grâu este foarte mică şi ar fi fost cu mult mai ((147)) bine pentru grâu, care a fost înăbuşit şi în mare măsură împiedicat în dezvoltare de către neghină, dacă neghina cu spirit lumesc n-ar fi fost în Biserică, ci la locul ei în lume, lăsând în ţarină „turma mică” consacrată, singurii reprezentanţi ai spiritului şi doctrinei lui Cristos. Atunci deosebirea dintre Biserică şi lume ar fi foarte pronunţată, şi creşterea ei, deşi aparent mai puţin rapidă, ar fi fost sănătoasă. Marele succes aparent, manifestat prin număr, bogăţie şi poziţie socială, cu care mulţi se laudă atât de mult, este în realitate o mare pagubă şi nu este în nici un sens o binecuvântare nici pentru Biserică nici pentru lume.

Când examinăm acest subiect, găsim că mulţi care sunt neghină nu prea sunt vinovaţi pentru poziţia lor falsă ca imitaţie a grâului. Mulţi dintre ei nici nu ştiu că neghina nu este adevărata Biserică; fiindcă ei consideră turma mică de grâu consacrat ca extremişti şi fanatici. Şi, când sunt comparaţi cu mulţimea de neghină, Domnul şi apostolii şi tot grâul cu siguranţă par să fie extremişti şi fanatici, dacă majoritatea, neghina, este de partea cea bună.

Neghina a fost atât de mult şi des asigurată că sunt creştini — că toţi sunt creştini cu excepţia evreilor, a necredincioşilor şi a păgânilor — încât nu prea s-ar putea aştepta de la ei să ştie altfel. Doctrine false îi asigură că sunt doar două clase şi că toţi cei care scapă de chinul veşnic vor fi comoştenitori cu Cristos. Orice discurs funerar, exceptând cazurile celor groaznic de degradaţi şi a celor în mod făţiş răi şi imorali, îi asigură pe prieteni de pacea, bucuria şi gloria cerească a celui decedat; şi pentru a dovedi aceasta, se citează pasaje din Scripturi, care, din context, ar trebui văzute că se aplică numai celor deplin consacraţi, sfinţilor.

Înclinaţi în mod natural să se mustre, să nege în mod conştient că sunt sfinţi şi să respingă bogatele promisiuni ale Scripturilor pentru aceştia, ei sunt convinşi să le pretindă pentru ei înşişi de către tovarăşii lor neghină, atât de la amvoane cât şi din strane, care nu sunt mai bine informaţi ((148)) decât ei. În mod conştient ei simt — ba chiar sunt siguri — că n-au făcut nimic care să merite pe drept chinul veşnic; şi credinţa lor în doctrinele false ale „Creştinătăţii” îi conduce la speranţa şi la pretenţia că ei şi toţi oamenii morali sunt membri ai Bisericii căreia îi aparţin toate făgăduinţele bogate. Astfel ei sunt neghină în virtutea doctrinelor false, şi nu numai că ei înşişi ocupă o poziţie falsă, ci şi denaturează adevăratul standard înalt al sfinţeniei. Sub înşelarea erorii, ei nutresc un sentiment de siguranţă şi satisfacţie; căci, măsurându-se pe ei şi vieţile lor cu cele ale majorităţii din biserica nominală şi ale prietenilor lor decedaţi ale căror elogii funerare le-au ascultat, ei se consideră că sunt cel puţin la mijloc — şi chiar mai consecvenţi decât mulţi care se declară în mod lăudăros. Totuşi ei sunt conştienţi că n-au făcut niciodată o consacrare reală a inimii şi a vieţii, a timpului şi a mijloacelor, a talentelor şi a ocaziilor, pentru Dumnezeu şi pentru serviciul Său.

Dar, după cum clasa „pleavă” a naţiunii evreieşti a fost mistuită la încheierea acelui seceriş (Luca 3:17), tot aşa această clasă „neghină” va fi mistuită în acest seceriş. După cum pleava a încetat să mai aibă vreo pretenţie la favoare divină ca Împărăţia triumfătoare a lui Dumnezeu, înainte ca acel seceriş să se încheie în marele foc al luptei religioase şi politice care a mistuit acel sistem, tot aşa va fi şi cu clasa neghină a aşa-zisei „Creştinătăţi”. Vor fi mistuiţi; vor înceta să fie neghină; vor înceta să se înşele pe ei înşişi sau pe alţii; vor înceta să-şi aplice făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care aparţin numai sfinţilor învingători; şi, când diferitele lor împărăţii aşa-zise creştine şi diferitele lor organizaţii religioase, sfâşiate de neînţelegerile pricinuite de lumina crescândă a adevărului, vor fi mistuite în focul deja aprins, „focul geloziei” lui Dumnezeu (marele timp de necaz cu care se va sfârşi acest veac (Ţef. 3:8), ei vor ((149)) înceta să pretindă pentru sistemele lor lumeşti numele de „Creştinătate”.

După ce spune despre arderea neghinei, pilda declară mai departe: „Atunci cei drepţi [grâul] vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. (Ce dovadă mai bună decât aceasta am putea avea, că adevărata Biserică nu este încă stabilită în putere ca Împărăţie a lui Dumnezeu, şi că nu va fi înălţată astfel până când se va sfârşi acest seceriş?) Atunci acest soare al dreptăţii (Cristos Isus fiind întotdeauna gloria centrală a lui) va răsări cu vindecare în razele sale, să binecuvânteze, să restaureze, să purifice şi să dezinfecteze de păcat şi de eroare întreaga omenire; incorigibilii fiind nimiciţi în moartea a doua.

Să nu fie uitat faptul că în secerişul iudeu tipic, israeliţii cu adevărat, precum şi israeliţii imitaţie, au constituit Casa Evreiască sau Trupească a lui Israel; că numai israeliţii cu adevărat au fost selectaţi şi adunaţi în grânarul evanghelic, şi onoraţi cu adevărurile aparţinând Veacului Evanghelic; şi că ceilalţi din acea naţiune („pleava”) n-au fost nimiciţi fizic (deşi desigur s-au pierdut multe vieţi în necazul lor), ci au fost îndepărtaţi de la toate favorurile Împărăţiei în care s-au încrezut şi cu care s-au lăudat înainte. Apoi trasaţi paralela şi perechea acesteia, în tratamentul aplicat „neghinei” în timpul arzător de acum.

Domnul nu numai că ne-a arătat ce să aşteptăm în acest „seceriş” şi partea noastră în el, atât prin aceea că suntem separaţi noi înşine cât şi ca „secerători” în folosirea secerii adevărului pentru a ajuta pe alţii spre libertate în Cristos şi în separare de sistemele şi cătuşele omeneşti false, ci pentru a ne face de două ori mai siguri că avem dreptate şi că timpul de despărţire al secerişului a sosit, El ne-a dat dovezi chiar despre anul în care a început lucrarea secerişului, despre lungimea lui şi când se va încheia. Acestea, examinate deja, arată că încheierea anului 1874 a ((150)) marcat începutul, după cum încheierea anului 1914 va marca sfârşitul acestor 40 de ani de seceriş, în timp ce toate detaliile ordinii şi lucrării acestui seceriş au fost înfăţişate în cel al Veacului Iudeu, tipul său. Vom examina acum unele dintre aspectele însemnate ale timpului acelui seceriş tipic şi vom observa lecţiile pe care acestea le învaţă, care sunt aplicabile acum şi pe care Domnul în mod evident le-a destinat pentru acest scop, aşa încât să nu fim în îndoială ori în nesiguranţă, ci să putem şti despre planul Său şi să putem acţiona în consecinţă, cu putere, în calitate de colaboratori ai Săi în ducerea la îndeplinire a voinţei Sale revelate.

Toate aspectele timpului legate de secerişul iudaic (deşi uneori legate în mod indirect de cei credincioşi), au avut legătura lor directă cu marea masă nominală şi au marcat perioade ale încercării, respingerii, răsturnării şi nimicirii lor ca sistem sau biserică-naţiune. Astfel Domnul, ca Mire şi Secerător, n-a venit (29 d. Cr.) numai la israeliţii cu adevărat, ci la toată mulţimea (Ioan 1:11). Desfăşurarea lucrării de seceriş a dezvăluit faptul că boabele de grâu copt potrivite pentru grânar (dispensaţia evanghelică) au fost puţine, iar marea masă a fost grâu numai în aparenţă — în realitate numai „pleavă”, lipsită în interior de adevăratele principii ale grâului. Când, după trei ani şi jumătate (33 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a luat funcţia de Împărat şi a permis (ceea ce înainte refuzase — Ioan 6:15) ca poporul să-L urce călare pe un asin şi să-L salute ca Împărat, aceasta a marcat în acest seceriş Evanghelic antitipic un punct mai important decât acela din tip. Paralela la aceasta, după cum am văzut, indică spre 1874 ca fiind timpul prezenţei a doua a Domnului nostru în calitate de Mire şi Secerător, şi spre aprilie 1878 ca fiind timpul când El a început să-Şi exercite funcţia de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor chiar în fapt — de data aceasta un Împărat spiritual, prezent cu toată puterea, chiar dacă invizibil pentru oameni.

Faptele Domnului nostru, în timp ce atunci a acţionat tipic pentru câteva ore ca Împărat al lui Israel, au o ((151)) semnificaţie adâncă pentru noi, indicând fără îndoială şi preumbrind ce trebuie aşteptat acum. Ceea ce L-au văzut oamenii făcând atunci, cum ar fi intrarea călare pe un asin în Ierusalim ca împărat şi scoaterea cu biciul afară din templu a schimbătorilor de bani, recunoaştem ca tipic — făcându-se acum pe o scară mai largă, deşi Împăratul şi biciul din corzi şi proclamarea autorităţii împărăteşti se manifestă acum într-un mod foarte diferit şi numai pentru ochiul credinţei. Dar tipul iudaic serveşte să atragă atenţia asupra acestei împliniri, pe care altfel n-am putea-o aprecia. Prima lucrare a Împăratului tipic a fost să respingă întreaga naţiune-biserică a lui Israel ca nevrednică să fie Împărăţia Sa, sau să mai fie tratată ca moştenirea Sa specială. Acest lucru a fost exprimat astfel: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie”. Mat. 23:37-39.

Aceasta, când este aplicată la secerişul actual, învaţă că aşa cum în anul 33 d. Cr. Israelul tipic, după ce a fost recunoscut ca poporul lui Dumnezeu timp de 1845 de ani prin favoruri, disciplinări etc., a fost lepădat, respins de Împărat, pentru că a fost găsit nevrednic, după o încercare şi o inspectare timp de trei ani şi jumătate, tot aşa, în secerişul actual, după o perioadă asemănătoare de trei ani şi jumătate de inspectare, şi la sfârşitul unei perioade asemănătoare de 1845 de ani de favoare şi disciplinare, Creştinătatea nominală avea să fie respinsă de către Împărat ca nemaifiind vrednică să primească alte favoruri de la El, sau să fie recunoscută de El în vreun fel.

Dar, după cum respingerea Israelului Trupesc nominal n-a implicat respingerea individuală a nici unui „israelit cu adevărat” în care nu era vicleşug, ci mai degrabă o favoare încă şi mai mare pentru aceştia (care au fost eliberaţi de „călăuzele oarbe” şi învăţaţi mai direct şi mai desăvârşit prin noile canale spirituale — apostolii), tot aşa acum trebuie ((152)) să ne aşteptăm la acelaşi lucru. Favorurile spirituale revărsate înainte asupra mulţimii nominale aparţin de acum înainte numai celor credincioşi şi ascultători. De acum înainte lumina, pe măsură ce devine cuvenită, şi „hrana la timp” pentru casa credinţei, trebuie aşteptate, nu prin canalele dinainte, în nici o măsură, ci prin indivizi credincioşi din afara sistemelor căzute, respinse.

În timpul slujirii Sale şi până la timpul când, ca Împărat, a lepădat sistemul iudaic, Domnul nostru i-a recunoscut pe cărturari şi pe farisei ca instructori legitimi ai poporului, deşi adesea i-a mustrat ca făţarnici care înşelau poporul. Acest lucru este evident din cuvintele Domnului (Mat. 23:2, 3) — „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le”. Deci, tot aşa, pentru un timp marii conducători religioşi ai Creştinătăţii nominale în sinoade, conferinţe, concilii etc., într-o anumită măsură au şezut pe scaunul lui Cristos ca instructori ai poporului, după cum Sinedriul evreiesc ocupa odată scaunul lui Moise. Dar aşa cum după 33 d. Cr. cărturarii şi fariseii n-au mai fost recunoscuţi de Domnul în vreun sens, iar adevăraţii israeliţi n-au mai fost instruiţi de aceştia, ci de Dumnezeu Însuşi, prin alte instrumente mai umile, fără titluri şi mai vrednice, care au fost ridicate din mijlocul poporului şi au fost învăţate în mod special de Dumnezeu, tot aşa trebuie să ne aşteptăm şi chiar găsim aici, în acest seceriş paralel.

Preluarea funcţiei împărăteşti de către Domnul nostru în 33 d. Cr. şi primul Său act oficial în respingerea bisericii naţionale a Israelului trupesc, luate în legătură cu toate paralelele izbitoare ale celor două veacuri, indică foarte clar că la punctul în timp paralel din secerişul actual, adică 1878, Babilonul mistic, altfel numit Creştinătate, antitipul iudaismului, a fost îndepărtat şi atunci a ieşit mesajul: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Apoc. 18:2.

((153))

Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise să vină asupra Babilonului mistic, au fost preumbrite prin marele necaz şi prin nimicirea naţională care au venit asupra Israelului trupesc şi care s-au sfârşit cu completa răsturnare a acelei naţiuni în 70 d. Cr. Şi perioada căderii corespunde de asemenea; căci de la timpul când Domnul nostru a zis „Vi se lasă casa pustie”, 33 d. Cr., până la 70 d. Cr., au fost 36 de ani şi jumătate; şi tot aşa, de la 1878 d. Cr. până la sfârşitul lui 1914 d. Cr. sunt 36 de ani şi jumătate. Şi odată cu sfârşitul lui 1914 d. Cr., ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ceea ce oamenii numesc Creştinătate îşi va fi sfârşit existenţa, după cum s-a arătat deja din profeţie.

Iudaismul a fost un tip stabilit divin al Împărăţiei Milenare a lui Cristos care va controla şi va regla toate lucrurile; de aceea iudaismul a fost propriu-zis o uniune a bisericii şi statului — a guvernului religios şi civil. Dar, aşa cum am arătat deja, Biserica evanghelică nu trebuia în nici un sens să fie asociată cu guvernul lumii sau să aibă ceva de-a face cu el, până când Domnul ei, Împăratul împăraţilor vine, preia controlul şi o înalţă ca mireasa Lui pentru a lua parte la acea domnie a dreptăţii. Neglijând cuvintele Domnului şi urmând înţelepciunea, teoriile şi planurile omeneşti, marele sistem numit Creştinătate, care cuprinde toate guvernele şi crezurile care declară că sunt ale lui Cristos (dar sunt o contrafacere mizerabilă a adevăratei Împărăţii a lui Cristos), a fost organizat înainte de vreme, fără Domnul şi din elemente cu totul nepotrivite. Căderea Babilonului ca sistem biserică-stat nepotrivit şi scoaterea afară a grâului vrednic, prin urmare, pot fi şi sunt bine ilustrate prin căderea iudaismului.

Numele Babilon a însemnat iniţial poarta lui Dumnezeu; dar după aceea a ajuns să însemne, în derâdere, amestec sau confuzie. În cartea Apocalipsei, acest nume este aplicat în mod specific la biserica nominală care a devenit din poarta spre glorie o poartă spre eroare şi confuzie, un amestec ((154)) mizerabil, compus în principal din neghină, făţarnici — o masă confuză de declaraţie lumească în care sunt îngropate mărgăritarele Domnului şi este ascunsă adevărata lor frumuseţe şi strălucire. În profeţia simbolică, termenul Babilon este aplicat uneori numai la Biserica Romei, numită „Babilonul cel mare, mama prostituatelor”. Numele s-a putut aplica numai la ea timp de secole, atâta vreme cât ea a fost singurul sistem amestecat şi n-a tolerat pe alţii; dar alte sisteme eclesiastice, nu atât de mari ca „mama” şi nu atât de rele, nici atât de radical greşite, au răsărit din el prin diferite reforme încercate dar nereuşite. Erorile, neghina şi lumescul predominând de asemenea în ele, numele Babilon este folosit ca un nume general sau de familie pentru toate sistemele creştine nominale, iar acum include nu numai Biserica Romei, ci toate sectele protestante; căci, deoarece papalitatea este numită sistemul mamă, trebuie să privim diferitele sisteme protestante care au provenit din ea ca fiice — un fapt admis în mod foarte general de către protestanţi, şi uneori cu mândrie.

Înainte de timpul secerişului, mulţi din poporul lui Dumnezeu care erau în marele Babilon au descoperit că adevăratul lui caracter predominant era în mod grosolan anticreştin (mai ales waldenzii, huguenoţii şi reformatorii din secolul al şaisprezecelea); şi, atrăgând atenţia asupra faptului, ei s-au separat de sistemul mamă şi au dus şi pe alţii cu ei, dintre care mulţi erau neghină, după cum prezisese profetul spunând: „Mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie” (Dan. 11:34). Aici au fost separările furtunilor politico-doctrinare dinaintea timpului de seceriş. Printre aceştia neghina, predominând încă, a format alte sisteme babilonice, deşi mai puţin supărătoare.

Astfel grâul, deşi din când în când s-a străduit să se elibereze de spiritul rău al neghinei (şi în special de erorile mai grosolane care au nutrit şi au produs neghina), şi deşi binecuvântat de aceste eforturi, acesta era încă sub influenţa ((155)) celei din urmă, încă amestecat cu o largă predominare a elementului neghină. Dar de dragul grâului favoarea lui Dumnezeu s-a extins chiar şi asupra acestor mănunchiuri amestecate sau sisteme babilonice; şi acele sisteme n-au fost complet şi definitiv respinse din orice favoare şi condamnate la distrugere rapidă, iar poporul lui Dumnezeu chemat afară din ele în mod explicit şi imperativ, până când a venit timpul lui Dumnezeu pentru efectuarea unei separări complete şi finale — în timpul secerişului, 1878. Chiar la începutul veacului, poporul lui Dumnezeu a fost prevenit împotriva înşelărilor lui Anticrist şi a fost învăţat să stea separat de el; şi totuşi, pentru încercarea şi probarea lor, li s-a permis să fie într-o măsură înşelaţi de el şi mai mult sau mai puţin amestecaţi cu el. Fiecare trezire la o înţelegere a principiilor, doctrinelor şi faptelor necreştine, care a dus la măsuri reformatoare, a încercat şi a probat clasa grâului şi a ajutat la purificarea lui, tot mai mult, de contaminările din partea lui Anticrist. Dar această ultimă încercare şi chemare clară, însoţită de respingerea completă a acelor sisteme, ca să nu mai primească favoare divină (aşa cum o primiseră înainte, de dragul grâului din ele) este ca să facă separarea finală a clasei grâului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Adevărurile pe care înainte le-au avut acele sisteme se îndepărtează acum rapid de la ele, fiind înlocuite de teoriile oamenilor, subversive pentru fiecare element al adevărului divin; iar evlavia vitală şi pietatea sunt rapid înlocuite cu iubirea plăcerilor şi cu spiritul lumii.

Odată cu declaraţia că Babilonul a căzut, vine şi porunca către tot poporul Domnului care este încă în el să iasă — „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: «Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei»” (Apoc. 18:4). Expresia „A căzut Babilonul cel mare! ... Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, marchează clar două idei care trebuie reţinute distinct. Ea arată că odată Babilonul nu era căzut din ((156)) favoarea divină; că un timp a menţinut o măsură de favoare, în ciuda caracterului amestecat al lui; că, oricât de mare era măsura de eroare pe care a deţinut-o şi oricât de puţin din spiritul lui Cristos a manifestat, el n-a fost complet respins din favoarea lui Dumnezeu până la timpul de separare din seceriş. Ea arată că peste Babilon trebuie să vină cândva o respingere bruscă şi completă, când toată favoarea va înceta definitiv şi când va urma judecata — chiar o astfel de respingere cum am arătat şi-a avut timpul în 1878. De asemenea arată că la timpul respingerii Babilonului mulţi din poporul Domnului vor fi în Babilon şi asociaţi cu el; căci după respingerea sau după căderea Babilonului din favoare, aceştia sunt chemaţi — „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”.

Contrastul dintre multele mişcări de reformă treptată din cei patru sute de ani trecuţi şi această separare finală, completă, trebuie să fie clar discernut: acelea au fost încercări permise de a reforma Babilonul, în timp ce aceasta recunoaşte că este în afara oricărei speranţe de reformă — „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pământul; popoarele au băut din vinul lui; de aceea popoarele au devenit nebune [îmbătate de erorile lui]. Deodată Babilonul a căzut şi a fost zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi balsam pentru durerea lui, dacă aşa poate să se vindece! «Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vinedcat. Părăsiţi-l şi hai fiecare în ţara noastră [la adevărata Biserică, sau la lume, după cum ar putea fi cazul, potrivit cu ceea ce se dovedeşte fiecare a fi, dintre grâu sau dintre neghină], căci pedeapa lui a ajuns până la ceruri»”. Ier. 51:7-9. Compară cu Apoc. 17:4; 14:8; 18:2, 3, 5, 19.

Babilonul nevindecat este acum condamnat la nimicire: întregul sistem — sistemul sistemelor — este respins şi toţi cei din poporul lui Dumnezeu care nu sunt în armonie cu doctrinele şi practicile lui false sunt acum chemaţi să ((157)) se separe de el. Profetul dă motivul acestei condamnări la respingere şi neputinţa unora de a-l înţelege, spunând:

„Chiar şi barza îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi ţin timpul venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte legea Domnului! [Ei nu recunosc faptul că trebuie să vină un timp al secerişului de separare deplină şi completă a grâului de pleavă şi de neghină. În aceasta ei arată mai puţin discernământ decât păsările migratoare.] Cum puteţi voi să ziceţi: «Suntem înţelepţi şi legea Domnului este cu noi» [când voi nu puteţi discerne timpul secerişului şi schimbarea de dispensaţie cuvenită atunci]? «Iată, pana mincinoasă a cărturarilor a lucrat negreşit înşelăciune [pentru că cuvântul Domnului prin profeţii şi apostolii Săi este zădărnicit şi pus la o parte fără să i se dea atenţie, iar crezurile formate în „veacurile întunecate” sunt lămpile fără lumină ale celor care umblă în întuneric]. Înţelepţii[?] [învăţaţii] sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi [de eşecul intrigilor lor umane îndrăgite], sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul Domnului; şi ce înţelepciune este în ei [acum]? [Compară cu Isaia 29:10.] De aceea, pe soţiile [bisericile] lor le voi da altora şi ogoarele lor [de lucru] celor care le vor stăpâni. Căci, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig urât, de la proroc [orator] până la preot [slujitor], toţi înşeală! [Compară cu Isaia 56:10-12; 28:14-20.] Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu [Sionul nominal — Babilonul], zicând: «Pace! Pace!» când pace nu este [când tot organismul lui este bolnav şi are nevoie de curăţire amănunţită cu medicamentul Cuvântului lui Dumnezeu — adevărul]. S-au ruşinat ei că au înfăptuit urâciuni? Ei nu roşesc deloc şi nu ştiu de ruşine; de aceea, [învăţătorii] vor cădea împreună cu cei care cad şi vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi [când vor fi examinaţi — în „seceriş”], zice Domnul. «Îi voi înlătura cu totul», zice ((158)) Domnul. «Nu vor mai fi struguri în vie, nici smochine în smochin şi frunzele se vor veşteji. Le voi da [toate favorurile şi privilegiile divine] celor care vor trece peste ele».” Ier. 8:7-13.

Versetul următor arată că mulţi din cei respinşi îşi vor da seama de strâmtorările care vin, totuşi vor fi orbi în privinţa cauzelor reale ale lor. Ei vor zice: să ne unim şi să ne stabilim în cetăţile (guvernele) tari, şi să păstrăm tăcerea.Cumva ei îşi dau seama că nici raţiunea nici Scriptura nu le sprijină doctrinele lor false şi că cea mai înţeleaptă metodă este să păstreze tăcere, în umbra vechilor superstiţii şi sub protecţia aşa-ziselor guverne creştine. Ei sunt reprezentaţi aici că spun foarte adevărat: „Domnul Dumnezeul nostru ne sorteşte la moarte, ne dă să bem ape otrăvite”. Singura înviorare pe care o pot avea este paharul pe care l-au amestecat (otrava erorilor amare, „învăţăturile demonilor”, amestecate cu apa curată a vieţii, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu). Cei care sunt din Babilon şi care-l iubesc, şi care, prin urmare, nu sunt gata să se supună poruncii „Ieşiţi, din mijlocul ei”, să nu fie forţaţi să bea paharul pe care singuri şi l-au amestecat? Să nu fie forţaţi aceştia să admită falsitatea doctrinelor lor? În mod sigur vor fi: şi vor fi cu totul dezgustaţi de el. Versetul care urmează ne spune despre dezamăgirea aşteptărilor lor, care au fost că învăţăturile lor amare (apă otrăvită) vor converti lumea şi vor aduce Mileniul. Ei spun: „Aşteptam pacea, şi nu este nimic bun; un timp de vindecare, şi iată groaza!” — Boala Sionului nominal se va înrăutăţi rapid de la vremea cercetării şi respingerii lui, când „israeliţii cu adevărat”, ascultând chemarea divină, încep să iasă din sistemele nominale.

Unii se întreabă de ce Domnul nu instituie o reformă încă şi mai mare decât oricare din trecut, care s-au dovedit atât de inutile şi cu viaţă atât de scurtă. Ei întreabă: De ce nu toarnă El o binecuvântare peste toate sectele şi să le combine ((159)) într-una singură, sau peste una din ele şi s-o purifice de toate impurităţile, şi să le atragă pe toate celelalte în ea? Dar, întrebăm noi, de ce să nu combine toate împărăţiile pământului într-una singură şi s-o purifice?

Ar fi suficient pentru toţi copiii lui Dumnezeu să ştie că nu aceasta este ceea ce ne descoperă El ca planul Său. Şi puţin mai multă gândire, din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu, ne arată lipsa de raţiune a unei astfel de sugestii. Gândiţi-vă la numărul celor din biserica declarată (patru sute de milioane), şi întrebaţi-vă: Câţi dintre aceştia ar pretinde că sunt consacraţi deplin, minte şi corp, Domnului şi slujirii planului Său? Propria voastră observaţie trebuie să vă conducă la concluzia că separarea „grâului” de „neghină” ar lăsa prin îndepărtarea „neghinei” aproape în toate cazurile numai foarte puţini, chiar şi în cele mai mari clădiri bisericeşti sau catedrale.

Motivul pentru care nu se încearcă purificarea sistemelor nominale este că nici o curăţire n-ar face masa neconsacrată a „Creştinătăţii” şi organizaţiile ei, civile şi eclesiastice, potrivite pentru lucrarea Domnului, care va fi începută acum pe pământ. În timpul ultimelor optsprezece secole El a ales pe cei cu adevărat consacraţi, cei vrednici, iar acum tot ce mai rămâne de făcut este să aleagă dintre cei în viaţă pe cei din aceeaşi clasă — şi aceştia nu sunt decât puţini — deoarece numai puţini lipsesc pentru a completa numărul preorânduit al membrilor corpului lui Cristos.

Motivul pentru lepădarea tuturor organizaţiilor omeneşti şi pentru nereformarea celei care ridică mai puţine obiecţii şi chemarea tuturor celorlalte să intre în ea acum, este arătat de felul în care a tratat Domnul diferitele secte evreieşti în secerişul sau sfârşitul dispensaţiei lor; căci atunci, ca şi acum, toate au fost respinse, iar „israeliţii cu adevărat” au fost chemaţi afară din toate, la libertate, şi au fost învăţaţi voia şi planul lui Dumnezeu prin diferite vase alese, prin propria alegere a lui Dumnezeu.

((160))

Ilustrând acest subiect evreilor, Domnul a explicat în două pilde înţelepciunea cursului Său: mai întâi, că un petic dintr-un material nou pe o haină foarte veche numai ar face slăbiciunea hainei mai evidentă, şi prin inegalitatea rezistenţei s-ar rupe mai tare; apoi, vinul cel nou pus în burdufuri vechi, care şi-au pierdut toată elasticitatea, în mod sigur ar face rău, mai degrabă decât bine, căci rezultatul n-ar fi numai să spargă şi să distrugă vechile burdufuri, ci şi să se piardă valorosul vin nou.

Noile doctrine ale Domnului nostru au fost vinul cel nou, în timp ce sectele evreieşti au fost burdufurile vechi. Să presupunem că Domnul nostru ar fi intrat într-una din acele secte şi ar fi început o reformă în ea: care ar fi fost rezultatul? Nu poate fi nici o îndoială că noile adevăruri, dacă ar fi fost primite, ar fi distrus complet acea sectă. Puterea organizaţiei ei, zidită în mare măsură pe mândrie sectară şi cimentată prin erori, superstiţii şi tradiţii umane, ar fi fost distrusă imediat, iar doctrinele noi ar fi fost abandonate — şi împiedicate de vechile erori şi tradiţii ale acelei secte, şi făcute răspunzătoare pentru mărturia ei trecută de către lume în general.

Pentru acelaşi motiv, acum Domnul, în secerişul actual, când introduce lumina mai deplină a adevărului, în zorile Veacului Milenar, n-o pune ca un petic pe unul din vechile sisteme, nici ca vin nou în burdufuri vechi. Mai întâi fiindcă nici unul din ele nu este într-o stare potrivită să fie peticit sau să primească noile doctrine. Apoi, fiindcă noile adevăruri, dacă ar fi primite, ar începe curând să lucreze şi ar dezvolta o putere care ar strica orice sectă, indiferent cât de bine ar fi organizată şi sudată. Dacă ar fi încercate, una după alta, rezultatul ar fi acelaşi, şi la sfârşit vinul cel nou (doctrinele) n-ar mai avea în ce să stea şi să se păstreze.

Calea cea mai potrivită şi mai bună a fost cea urmată de Domnul nostru la prima venire. El a făcut o haină complet ((161)) nouă din material nou şi a pus vinul cel nou în burdufuri noi; adică, a chemat pe israeliţii cu adevărat (nesectari) şi le-a încredinţat adevărurile cuvenite atunci. Şi aşa este şi acum: El cheamă pe cei flămânzi după adevăr din Israelul spiritual nominal; şi este potrivit ca aceştia să accepte adevărul în felul propriu al Domnului şi să coopereze cu El din inimă la planul Său, indiferent care sau câte burdufuri vechi sunt lăsate la o parte şi sunt respinse ca nepotrivite să-l conţină. Bucuraţi-vă mai degrabă că sunteţi socotiţi vrednici să vi se mărturisească acest vin nou al adevărului prezent, şi, imediat ce l-aţi verificat, primiţi-l şi acţionaţi conform lui cu bucurie.

Cei care la prima venire au aşteptat să afle opinia şi să urmeze conducerea sectarilor proeminenţi, şi care au întrebat, „A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau dintre farisei?” n-au primit adevărul, fiindcă erau urmaşi ai oamenilor mai degrabă decât ai lui Dumnezeu; căci sectarii proeminenţi de atunci n-au acceptat învăţătura lui Cristos, şi în aceeaşi clasă au fost întotdeauna, şi sunt încă, cei mai orbi conducători ai orbilor. În loc să accepte adevărul şi să fie binecuvântaţi, ei „cad” în timpul de încercare. Haina veche şi burdufurile vechi sunt aşa de depăşite, încât sunt total inadecvate pentru folosire mai departe.

Deoarece Domnul este Cel care cheamă pe poporul Său din Babilon, nu ne putem îndoi că, indiferent care ar putea fi mijloacele Sale pentru a face chemarea, toţi care sunt cu adevărat poporul Său o vor auzi; şi nu numai ascultarea lor va fi încercată prin chemare, ci vor fi încercate şi iubirea lor pentru Babilon şi afinitatea lor pentru erorile lui. Dacă aprobă doctrinele, metodele lui etc., aşa încât să nu fie dispuşi să-l părăsească, ei se vor dovedi nevrednici de adevărul prezent şi vor merita din plăgile care vin peste el. Dar cuvintele chemării arată că poporul adevărat al lui Dumnezeu din Babilon nu trebuie să fie considerat că este ((162)) implicat în păcatele lui de spirit lumesc şi de ignorare a adevărului divin, până la timpul când află că Babilonul este căzut — respins. Atunci, dacă continuă să stea în el, ei sunt consideraţi ca făcând parte din el, în sensul că aprobă faptele şi doctrinele lui greşite, trecute şi actuale, şi vor fi socotiţi părtaşi la păcatele lui şi de aceea merită o parte din pedepsele lui, urgiile care vin peste el. Vezi Apoc. 18:4.

Ce tare este expresia „A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Cât este de adevărat că cei mai detestabili din societate caută să poarte o haină a declaraţiei şi ceremonialismului creştin, în unele din diferitele părţi (secte) ale Babilonului. Fiecare principiu şi fiecare doctrină necurată, în vreun fel sau loc, îşi află reprezentarea în el. Şi el este o „închisoare” care ţine în siguranţă nu numai porumbeii smeriţi şi blânzi ai Domnului, ci şi multe păsări necurate şi urâcioase. Oare dintre toţi delincvenţii şi înşelătorii bărbaţilor şi femeilor câţi sunt în mod declarat membri ai Bisericii lui Cristos! şi chiar îşi folosesc declaraţia ca o haină sub care să promoveze planuri rele? Este bine cunoscut că o majoritate dintre cei mai înrăiţi criminali executaţi mor în comuniunea romano-catolică.

Babilonul a conţinut atât din cei mai buni cât şi din cei mai răi, atât crema cât şi drojdia din populaţia lumii civilizate. Crema este clasa mică a celor consacraţi cu adevărat, în mod trist amestecaţi cu marea masă a celor doar declaraţi şi cu drojdia celor murdari, criminali; dar în condiţii favorabile clasa cremei va fi separată în secerişul actual, ca pregătire pentru a fi glorificaţi.

Ca o ilustraţie a proporţiei de păsări necurate şi urâcioase, din interiorul şi din afara Babilonului, observaţi raportul oficial care urmează, despre starea societăţii într-o parte a câmpului de grâu unde „ortodoxia” s-a lăudat de secole cu calitatea bună şi cu puritatea grâului ei şi cu lipsa neghinei ((163)) ei, şi unde aşa-zisa „Biserică” a fost asociată cu guvernul în întocmirea legilor şi în conducerea poporului:

Starea societăţii în Anglia şi în

Ţara Galilor

Raport parlamentar făcut în 1873

————

Populaţia după declaraţiile privitoare la religie

Romano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.500.000

Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6.933.935

Disidenţi [protestanţi, în afară de episcopali] . . . . . .7.234.158

Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7.000.000

Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .57.000