((157))

Bătălia Armaghedonului - Studiul VI
Babilonul acuzat în faţa marii curţi de justiţie Confuzia lui eclesiastică

biserica adevărată, cunoscută domnului, nu are deloc parte de judecăţile babilonului — situaţia religioasă a creştinătăţii nu prezintă nici un contrast optimist cu situaţia politică — marea confuzie — responsabilitatea de a conduce apărarea îi revine clerului — spiritul marii reforme este mort — preoţii şi poporul sunt în aceeaşi situaţie — acuzaţiile aduse — apărarea — este propusă o confederaţie — sfârşitul căutat — mijloacele adoptate — spiritul general al compromisului — judecata merge împotriva instituţiilor religioase ale creştinătăţii

„Stăpânul i-a zis: «Rob rău, te voi judeca după cuvintele tale!»” Luca 19:22.

ÎN TIMP CE aici analizăm judecata actuală a marii biserici creştine nominale, să nu uităm că există şi o Biserică adevărată a lui Cristos, aleasă, preţioasă, consacrată lui Dumnezeu şi adevărului Său în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite. Ei nu sunt cunoscuţi lumii ca un corp compact; dar ca indivizi sunt cunoscuţi Domnului, care judecă nu doar după ce se vede cu ochiul şi ce se aude cu urechea, ci care discerne şi judecă gândurile şi intenţiile inimii. Şi oricât de larg ar putea fi ei răspândiţi, fie că stau singuri ca „grâu” în mijlocul neghinei, sau împreună cu alţii, ochiul lui Dumnezeu este întotdeauna asupra lor. Locuind ((158)) în locul tainic al Celui-Prea-Înalt (sfinţiţi, puşi deoparte cu totul pentru Dumnezeu), ei vor locui sub umbra Celui Atotputernic, în timp ce marile sisteme religioase care-I poartă numele în necredincioşie au parte de judecăţile Domnului (Ps. 91:1; 14-16). Aceştia nu au parte de judecata marelui Babilon, ci sunt iluminaţi înainte şi chemaţi afară din el (Apoc. 18:4). Această clasă este descrisă şi în mod fericit mângâiată în Psalmul 91 şi 46. În mijlocul multor declaraţii de evlavie numai formale şi prefăcute, ochiul veghetor al Domnului discerne pe cei adevăraţi şi-i conduce în păşuni verzi şi la ape liniştite, şi face ca inimile lor să se bucure în adevărul Său şi în iubirea Sa. „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” (2 Tim. 2:19); în estimarea Sa, ei constituie adevărata Biserică, Sionul pe care Domnul l-a ales (Ps. 132:13-16) şi despre care este scris: „Sionul aude lucrul acesta şi se bucură; fiicele lui Iuda se înveselesc de judecăţile Tale, Doamne” (Ps. 97:8). Domnul îi va conduce în siguranţă cum îşi conduce un păstor oile. Dar în timp ce avem în minte că există o astfel de clasă — o Biserică adevărată, ai cărei membri, fiecare dintre ei, sunt cunoscuţi şi dragi Domnului, fie că nouă ne sunt cunoscuţi sau necunoscuţi, aceştia trebuie să fie ignoraţi aici când analizăm ceea ce declară ei că sunt şi ceea ce lumea recunoaşte ca biserică, şi la ceea ce profeţii se referă sub multe nume semnificative care descriu marea biserică nominală căzută din har, şi când observăm judecăţile lui Dumnezeu asupra ei în acest timp de seceriş al Veacului Evanghelic.

Dacă puterile civile ale creştinătăţii sunt dezorientate şi strâmtorarea neamurilor este vizibilă peste tot, situaţia religioasă desigur că nu prezintă nici un contrast optimist de pace şi securitate; căci eclesiasticismul modern, asemenea neamurilor, este prins în plasa ţesută de el însuşi. Dacă neamurile, după ce au semănat în vânt seminţele nedreptăţii, sunt gata să secere o recoltă abundentă într-o furtună de necaz, ((159)) marea biserică nominală, creştinătatea eclesiastică, care a participat la semănat, va participa şi la secerat.

Marea biserică nominală de mult a învăţat ca doctrine preceptele oamenilor; şi, ignorând în mare măsură Cuvântul lui Dumnezeu ca singura regulă de credinţă şi de viaţă evlavioasă, a vestit cu îndrăzneală multe doctrine care se contrazic şi care dezonorează pe Dumnezeu, şi a fost necredincioasă faţă de măsura de adevăr pe care l-a reţinut. Ea n-a cultivat şi n-a manifestat spiritul lui Cristos şi a absorbit larg spiritul lumii. A lăsat jos barierele staulului şi a chemat înăuntru caprele, şi chiar a încurajat lupii să intre şi să-şi facă lucrarea lor rea. I-a plăcut să lase pe Diavol să semene neghină printre grâu şi acum are parte de roadele semănării sale — de câmpul înfloritor de neghină. Există puţină apreciere faţă de relativ puţinele spice de „grâu” rămase acolo şi aproape nu se face nici un efort de a împiedica sufocarea lor de către „neghină”. „Grâul” şi-a pierdut valoarea pe piaţa creştinătăţii, şi copilul lui Dumnezeu umilit, credincios, constată că este, ca şi Domnul lui, dispreţuit şi respins de oameni şi rănit în casa presupuşilor săi prieteni. Formele de evlavie iau locul puterii ei şi ritualurile atrăgătoare înlocuiesc închinarea din inimă.

Cu mult timp în urmă doctrinele contradictorii au împărţit biserica nominală în numeroase secte antagoniste, fiecare pretinzând a fi unica biserică adevărată pe care a sădit-o Domnul şi apostolii, şi împreună au reuşit să dea lumii o denaturare atât de exagerată a caracterului şi planului Tatălui nostru ceresc, încât mulţi oameni inteligenţi se întorc cu dezgust şi-L dispreţuiesc pe Creatorul, şi chiar încearcă să-I nege existenţa.

Biserica Romei, cu infailibilitate asumată, pretinde că scopul divin este să chinuiască veşnic în foc şi pucioasă pe toţi „ereticii” care resping doctrinele ei. Iar pentru alţii ea furnizează un chin limitat numit Purgatoriu, din care se ((160)) poate obţine o eliberare prin penitenţe, posturi, rugăciuni, lumânări sfinte, tămâie şi „sacrificiile” bine plătite ale liturghiei. Ea pune astfel la o parte eficacitatea sacrificiului ispăşitor al lui Cristos şi pune destinul etern al omului în mâinile preoţilor uneltitori, care pretind astfel puterea de a deschide cerul sau a-l închide cui vreau ei. Ea înlocuieşte puterea lui vitală cu forme de evlavie şi înalţă chipuri şi imagini pentru a fi adorate de susţinătorii ei în loc să înalţe în inimi pe Dumnezeul cel nevăzut şi pe iubitul Său Fiu, Domnul şi Mântuitorul nostru. Ea înalţă o clasă preoţească rânduită de om la conducere în biserică, în opoziţie cu învăţătura Domnului nostru, „Voi să nu vă numiţi Rabi fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi «Tată» să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri” (Mat. 23:8, 9). De fapt, papalitatea prezintă cea mai completă contrafacere a adevăratului creştinism şi cu îndrăzneală pretinde a fi biserica cea adevărată.*

---

*Vol. II, cap. 9 şi Vol. III, cap. 3

---

Mişcarea „Reformei” a îndepărtat unele dintre doctrinele false ale papalităţii şi a condus pe mulţi afară din acel sistem nelegiuit. Reformatorii au atras atenţia asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi au afirmat dreptul la judecată personală în studiul lui, şi de asemenea a recunoscut în mod necesar dreptul fiecărui copil al lui Dumnezeu să propovăduiască adevărul fără autorizarea papilor şi episcopilor, care în mod fals au pretins succesiune în autoritatea celor doisprezece apostoli originari. Dar curând acea lucrare bună de protest împotriva bisericii nelegiuite, anticreştine, false a Romei a fost biruită de spiritul lumii; şi curând protestanţii, cum erau numiţi aceştia, au format organizaţii noi, care, împreună cu adevărurile pe care le găsiseră, au continuat multe dintre erorile vechi şi au adăugat altele noi; şi totuşi fiecare a continuat să reţină puţin adevăr. Rezultatul a fost ((161)) un amestec de crezuri contradictorii care se războiau cu raţiunea, cu Cuvântul lui Dumnezeu şi una cu alta. Şi deoarece energia investigatoare a perioadei Reformei s-a stins curând, acestea s-au fosilizat repede şi aşa au rămas până în ziua de astăzi.

Pentru a construi şi a continua aceste sisteme doctrinare eronate de „Teologie Sistematică”, aşa cum o numesc ei, au fost acordate nestingherit timp şi talent. Oamenii lor învăţaţi au scris volume masive pentru ca alţii să le studieze în locul Cuvântului lui Dumnezeu; în acest scop au fost fondate şi generos înzestrate seminarii teologice; şi de la acestea au ieşit tineri instruiţi în erorile lor ca să înveţe şi să întărească poporul în ele. Iar poporul, învăţat să privească pe aceşti oameni ca fiind slujitorii stabiliţi ai lui Dumnezeu, succesorii apostolilor, le-au acceptat cuvintele fără să cerceteze Scripturile cum făceau nobilii bereeni din zilele lui Pavel (Fapt. 17:11), să vadă dacă lucrurile date lor ca învăţătură erau aşa.

Dar acum secerişul acestei întregi semănări a venit, ziua socotelii a sosit, şi mare este confuzia şi nedumerirea întregii biserici nominale a fiecărei denominaţii, şi îndeosebi a clerului, căruia îi revine responsabilitatea de a conduce apărarea în această zi de judecată în prezenţa multor acuzatori şi martori, şi, dacă este posibil, de a inventa un remediu ca să salveze de completa nimicire ceea ce ei consideră a fi biserica adevărată. Dar în confuzia actuală şi în dorinţa tuturor sectelor de a avea părtăşie unele cu altele din motive tactice, ele aproape au încetat să privească propria lor sectă ca singura biserică adevărată şi acum vorbesc una de alta ca fiind diferite „ramuri” ale unicei biserici, în ciuda crezurilor lor contradictorii, care din necesitate nu pot fi toate adevărate.

În această oră critică este, vai! un fapt lamentabil că spiritul sănătos al „Marii Reforme” este mort. Protestantismul ((162)) nu mai este un protest împotriva spiritului lui anticrist, nici împotriva lumii, a cărnii sau a Diavolului. Crezurile lui, care sunt în război cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu raţiunea şi una cu alta, şi inconsecvente cu ele însele, caută să se ascundă de examinarea publică. Lucrările lui teologice masive nu sunt decât combustibil pentru focul din această zi de judecată a creştinătăţii. Seminariile teologice principale ale lui sunt pepiniere de necredinţă, răspândind molima peste tot. Oamenii lui mari — episcopii, doctorii în teologie, profesorii de teologie şi cei mai proeminenţi şi mai influenţi clerici din marile oraşe — devin conducători spre necredinţă deghizată. Ei caută să submineze şi să distrugă autoritatea şi inspiraţia sfintelor Scripturi, să înlocuiască planul de mântuire revelat în ele cu teoria umană a evoluţiei. Ei caută o asociere mai strânsă cu Biserica Romei şi o imitare a ei, îi curtează favoarea, îi laudă metodele, îi ascund crimele; şi făcând astfel, devin uniţi cu ea în spirit. De asemenea ei sunt în conformitate strânsă şi crescândă cu spiritul lumii în toate, imitând pompa şi slava deşartă a lumii la care ei pretind că au renunţat. Remarcaţi desfăşurarea extravagantă în arhitectura, decoraţiunile şi mobilierul bisercii, datoriile grele pe care acestea le-au atras după sine, şi cerşitul şi uneltirea constantă după bani pe care acestea le-au necesitat.

Un punct de pornire marcant în această privinţă a fost introducerea în Biserica Metodistă din Lindell Avenue, St. Louis, Mo., a unei lucrări de artă reprezentând „Naşterea Domnului”, de R. Bringhurst. Este sculptată în basorelief deasupra altarului, a marii orgi şi a balconului pentru cor. Lucrarea se întinde pe o arcadă de partuzeci şi şase de picioare lăţime şi cincizeci de picioare înălţime, şi fiecare figură din ea este în mărime naturală. La cel mai înalt punct al arcadei este figura Fecioarei, stând dreaptă cu pruncul Isus în braţe. Zburând în afară de la aceste două figuri sunt ((163)) arătaţi serafimi cu trâmbiţe, vestind întronarea. Pe ambele laturi ale arcadei în sus se află îngeri care se închină cu aripile întinse. La ambele baze este figura unui înger, cel din stânga ţinând un sul de pergament cu o ghirlandă cu inscripţia: „Pace pe Pământ”, şi figura similară din dreapta purtând cuvintele de încheiere ale vestirii naşterii: „Bunăvoinţă faţă de oameni”. Un efect în plus este dat prin faptul că basorelieful este montat pe o suprafaţă înclinată la 45 de grade spre congregaţie, scoţând astfel în relief mai accentuat figurile din studiu şi adâncind proporţional umbrele.

Ce susţinere, nu numai a spiritului expunerii extravagante, ci şi a închinării la icoane a Bisericii Romei! Observaţi de asemenea aranjamentele sălilor de biliard de pe lângă unele biserici; şi unii slujitori au mers chiar până acolo încât să recomande introducerea vinurilor uşoare, iar în unele localităţi sunt îngăduite liber spectacole private şi piese de teatru.

În mare parte dintre acestea masele de membri ai bisericii au devenit uneltele binevoitoare ale clerului; iar clerul la rândul lui a satisfăcut gusturile şi preferinţele membrilor lumeşti şi influenţi. Oamenii şi-au predat dreptul şi datoria de judecată privată şi au încetat să cerceteze Scripturile pentru a dovedi ce este adevăr, şi să mediteze asupra legii lui Dumnezeu pentru a discerne ce este dreptate. Sunt indiferenţi, lumeşti, iubitori de plăcere mai mult decât iubitori de Dumnezeu: sunt orbiţi de dumnezeul acestei lumi şi sunt dispuşi să fie conduşi în orice intrigi care slujesc să prezinte dorinţe şi ambiţii lumeşti; iar clerul alimentează acest spirit şi-l satisface pentru avantaj pământesc. Dacă aceste organizaţii religioase ar cădea, funcţiile şi salariile, prestigiul şi onorurile clerului care s-a înălţat singur trebuie să cadă cu ele. De aceea ei sunt tot atât de neliniştiţi acum să ((164)) continue instituţiile creştinătăţii nominale cum erau cărturarii, fariseii şi învăţaţii legii neliniştiţi să continue iudaismul, şi pentru aceleaşi motive (Ioan 11:47, 48, 53; Fapt. 4:15-18). Şi din pricina prejudecăţilor şi ambiţiilor lumeşti, creştinii sunt tot atât de orbiţi faţă de lumina noii dispensaţii care acum răsare, cum au fost evreii în zilele primei veniri a Domnului faţă de lumina dispensaţiei evanghelice care atunci răsărea.

Acuzaţiile aduse împotriva eclesiasticismului

Acuzaţiile aduse împotriva bisericii creştine nominale sunt sentimentele lumii care se trezeşte şi ale creştinilor care se trezesc, ambii din mijlocul Babilonului şi din afara limitelor lui teritoriale. Deodată, în ultimii cinci ani mai ales, critica la adresa bisericii creştine declarate a devenit foarte vizibilă şi privirea examinatoare a întregii lumi este întoarsă asupra ei. Această critică este atât de larg răspândită încât toţi o pot auzi; este chiar în aer, este auzită în conversaţia particulară, pe străzi, pe căile ferate, în ateliere şi magazine; circulă în presa zilnică şi este un subiect aprins în toate ziarele principale, laice şi religioase. Este recunoscută de către toţi conducătorii bisericii ca o chestiune care nu prevesteşte nimic bun pentru instituţiile ei; şi se simte necesitatea de a fi tratată prompt şi înţelept (conform propriilor lor idei), dacă vreau să ferească instituţiile lor de pericolul care le ameninţă.

Biserica creştină nominală este acuzată (1) de inconsecvenţă. Se remarcă, chiar de către lume, marea deosebire între pretinsul ei standard de doctrină, Biblia, şi crezurile ei contradictorii şi în multe privinţe absurde. Doctrina blasfematoare a chinului veşnic este respinsă şi nu mai foloseşte ca să împingă pe oameni la biserică de frică; şi de la un timp sectele presbiteriene şi alte secte calviniste au fost chiar într-o furtună de critică a crezurilor ((165)) lor onorate de secole şi sunt îngrozitor clătinate. Cu discuţiile lungi asupra acestui subiect şi cu încercările disperate de apărare din partea clerului, toţi sunt familiari. Că sarcina apărării este foarte supărătoare şi este una pe care ar evita-o cu bucurie, este evident; dar ei n-o pot evita şi trebuie să conducă apărarea cât pot de bine. Rev. T. DeWitt Talmage a dat glas sentimentului popular printre ei când a spus:

„Aş vrea ca această controversă nefericită despre mărturisirea credinţei să nu-i fi fost impusă bisericii; dar acum, fiindcă este, eu spun, gata cu ea, şi să avem un nou crez”.

Cu altă ocazie acelaşi domn a spus:

„Declar, o dată pentru totdeauna, că toată această controversă de peste tot din creştinătate este diabolică şi satanică. Este în curs o încercare diabolică de a dezbina biserica; şi dacă nu se opreşte va câştiga pentru Biblie un dispreţ egal cu cel pentru un almanah din 1828 care spunea ce vreme a fost cu şase luni înainte şi în ce pătrar al lunii este bine să se planteze napi.

Ce poziţie să luăm în privinţa acestor controverse? Să stăm în afara lor. În timp ce aceste răscoale religioase sunt în străinătate, să stăm acasă şi să ne ocupăm de afaceri. Ei bine, cum aşteptăm ca un om de numai cinci sau şase picioare înălţime să-şi facă drum printr-un ocean de o mie de picioare adâncime? ... Tinerii care intră acum în slujire sunt lansaţi în cea mai densă ceaţă care a cuprins vreodată o coastă. Problema pe care doctorii încearcă s-o rezolve nu va fi rezolvată până în ziua de după ziua judecăţii”.

Foarte adevărat; ziua de după ziua judecăţii va vedea toate aceste chestiuni care produc dezorientare rezolvate, iar adevărul şi dreptatea stabilite pe pământ.

Iritarea produsă de sarcina apărării şi spaima de rezultat au fost de asemenea foarte puternic exprimate într-o rezoluţie a clericilor presbiterieni adunaţi în Chicago, nu ((166)) mult după ce a venit chemarea la judecată. Rezoluţia spune după cum urmează:

„S-a hotărât: Că noi privim cu tristeţe controversele care tulbură iubita noastră biserică, fiind dăunătoare reputaţiei, influenţei şi folosului ei, şi fiind încărcate, dacă se continuă, cu dezastru, nu numai pentru lucrarea propriei noastre biserici, ci şi pentru creştinismul nostru comun. De aceea, sfătuim serios pe fraţii noştri ca pe de o parte să evite aplicarea de noi teste de ortodoxie, folosirea aspră a puterii şi reprimarea căutării oneste şi devotate a adevărului, iar pe de altă parte sfătuim urgent pe fraţii noştri împotriva repetării asupra bisericii a teoriilor neverificate, a întrebărilor de dispută îndoielnică, şi în special unde acestea au, sau în vreo împrejurare ar putea avea, o tendinţă de a destabiliza credinţa celor neînvăţaţi în Sfintele Scripturi. De dragul bisericii noastre şi a tuturor intereselor şi activităţilor ei preţioase, cerem cu seriozitate un acord şi o încetare a litigiilor eclesiastice”.

Presbiterian Banner de asemenea a publicat următoarea referire tristă la ea, care conţine câteva recunoaşteri remarcabile a condiţiei spirituale nesănătoase a bisericii presbiteriene. Ea spune:

„Un deranj sau o alarmă într-un spital sau azil s-ar putea dovedi fatale pentru unii dintre pacienţii lor. Un domn în vârstă dintr-o instituţie de binefacere s-a amuzat o vreme bătând într-o tobă înainte de răsăritul soarelui. Autorităţile i-au cerut în final acestui «frate drăguţ» să meargă cu instrumentul său la o distanţă respectabilă. Aceasta ilustrează de ce unii pastori serioşi devin gravi când se iveşte un deranj în biserică. Biserica este ca un spital unde sunt adunate persoane bolnave de păcat care, într-un sens spiritual, sunt febrile, leproase, paralizate, rănite şi pe jumătate moarte. Un deranj cum este tulburarea crudă actuală care emană de la unele dintre Seminariile Teologice, poate distruge unele suflete care trec acum printr-o criză. ((167)) Vrea profesorul Briggs, îl rugăm, să umble încet şi să meargă mai încolo cu toba sa?”

Biserica nominală este acuzată (2) de o lipsă marcantă de acea pietate şi evlavie pe care ea o declară, deşi este admis faptul că se află ici şi colo câteva suflete cu adevărat pioase printre cei neînsemnaţi. Falsul şi ipocrizia sunt într-adevăr supărătoare, iar bogăţia şi aroganţa fac foarte vizibil faptul că săracii nu sunt bineveniţi în templele pământeşti înălţate în numele lui Cristos. Masele poporului au descoperit acest lucru şi se uită în Bibliile lor să vadă dacă acesta a fost spiritul marelui Fondator al Bisericii; şi de acolo au aflat că una dintre dovezile pe care le-a dat că El era Mesia a fost că „săracilor li se predica evanghelia”; că El le-a spus urmaşilor Săi: „Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”; şi că ei nu trebuiau să arate nici o preferinţă pentru omul cu un inel de aur sau cu o haină mai bună etc. Ei au găsit regula de aur, de asemenea, şi au aplicat-o la conduita bisericii, colectiv şi individual. Astfel, în lumina Bibliei, ei ajung repede la concluzia că biserica este căzută din har. Şi atât de vizibilă este concluzia, încât apărătorii ei constată că sunt cuprinşi de confuzie.

Biserica nominală este acuzată (3) de neputinţa de a realiza ceea ce a pretins a fi misiunea ei; şi anume, să convertească lumea la creştinism. Cum a descoperit lumea că a venit timpul când lucrarea bisericii ar trebui să arate ceva semne de încheiere pare inexplicabil; dar cu toate acestea, întocmai cum la sfârşitul Veacului Iudeu toţi oamenii erau în aşteptarea unei mari schimbări gata să aibă loc (Luca 3:15), tot aşa acum, la sfârşitul Veacului Evanghelic, toţi oamenii sunt în aşteptare similară. Ei îşi dau seama că suntem într-o perioadă de tranziţie şi horoscopul secolului al XX-lea este plin de teroare şi de presimţiri ale unor schimbări revoluţionare mari. Neliniştea actuală a fost în mod convingător exprimată de către distinsul Henry Grady, într-o cuvântare elocventă în faţa Societăţilor Universitare, Charlottesville, Va.

((168))

Cuvintele lui au fost: „Suntem în revărsatul zorilor. ... Stelele fixe se sting de pe cer şi noi bâjbâim într-o lumină nesigură. Odată cu noaptea au venit forme ciudate. Căile stabilite s-au pierdut, drumurile noi sunt confuze şi câmpurile care se lărgesc se pierd în depărtare. Neliniştea zorilor ne împinge încoace şi încolo; dar îndoiala pândeşte în mijlocul confuziei, şi chiar pe cărările bătătorite mulţimile în mişcare s-au oprit, şi din umbră sentinelele strigă: «Cine vine acolo?» În obscuritatea dimineţii lucrează forţe extraordinare. Nimic nu este statornic sau aprobat. Miracolele din prezent dezmint adevărurile simple din trecut. Biserica este asediată din afară şi trădată dinăuntru. În spatele curţilor de justiţie arde mocnit torţa răzvrătitului şi se întrezăreşte spânzurătoarea anarhiştilor. Guvernul este controversa partizanilor şi prada jefuitorilor. Industria se zbate în strânsoarea monopolului, iar comerţul este încătuşat de limitări. Oraşele sunt umflate, iar câmpurile sunt distruse. Splendoarea se revarsă din castel, iar sărăcia pândeşte în casă. Fraternitatea universală se topeşte, iar oamenii se îngrămădesc în clase. Fluierul nihilistului tulbură ascunzişul, iar vuietul gloatei murmură de-a lungul şoselei”.

Este imposibil ca biserica să nege că sfârşitul veacului, ziua socotelii a venit; căci, fie că discerne timpul în lumina profeţiei fie că nu, faptele judecăţii îi sunt impuse şi problema va fi înţeleasă înainte de încheierea acestei perioade de seceriş.

Elesiasticismul ia poziţie şi indirect dă socoteala

Biserica ştie că ochii întregii lumi sunt îndreptaţi spre ea; că într-un fel s-a descoperit că în timp ce pretindea că însărcinarea ei este să convertească lumea, a sosit timpul când, dacă aceasta este misiunea ei, lucrarea aceea ar trebui să fie aproape dacă nu complet împlinită, şi că de fapt nu prea se deosebeşte de lume, decât în declaraţie.

((169))

Presupunând că aceasta este misiunea ei actuală, ea a pierdut din vedere scopul real al acestui Veac Evanghelic, şi anume, să „predice evanghelia aceasta a Împărăţiei în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele” şi să ajute la chemarea şi pregătirea unei „turme mici” care să constituie (cu Domnul ei) acea Împărăţie Milenară care va binecuvânta toate familiile pământului (Mat. 24:14; Fapt. 15:14-17). Ea se confruntă cu faptul că după optsprezece secole este mai departe de rezultatele cerute de pretenţiile ei decât a fost la încheierea secolului întâi. Prin urmare justificările, scuzele, o considerare şi o reexaminare a socotelilor, o redresare a faptelor şi pronosticări extravagante ale marilor realizări din viitorul foarte apropiat sunt acum la ordinea zilei, deoarece, forţată de spiritul interogării şi examinării din aceste timpuri, ea se străduieşte să vorbească în apărarea sa în faţa numeroşilor ei acuzatori.

Pentru a face faţă acuzaţiei de inconsecvenţă a doctrinei cu standardul ei recunoscut, Biblia, o vedem în mare încurcătură; căci ea nu poate nega conflictul crezurilor ei. Aşa că recurge la diferite metode, pe care oamenii chibzuiţi nu întârzie să le observe ca dovezi ale marii ei încurcături. Există mare dorinţă din partea tuturor denominaţiilor să se ţină de vechile crezuri fiindcă ele sunt funiile prin care au fost legate împreună în organizaţii distincte; şi a le distruge pe acestea deodată, ar însemna a dizolva organizaţiile; totuşi clericii sunt foarte mulţumiţi să spună cât este posibil de puţin despre ele, căci sunt foarte ruşinaţi de ele în lumina cercetătoare a acestei zile de judecată.

Unii sunt atât de ruşinaţi de ele, încât, uitând prudenţa lor lumească, favorizează îndepărtarea lor cu totul. Alţii sunt mai conservatori şi gândesc că este mai prudent să renunţe la ele treptat, iar în locul lor să introducă treptat doctrine noi, să le îmbunătăţească, să le revizuiască etc. Fiecare este familiar cu îndelungatele discuţii despre revizuirea crezului ((170)) presbiterian. La fel este şi cu încercările criticilor radicali, cum se numesc ei înşişi, de a submina autoritatea şi inspiraţia Scripturilor sacre şi de a sugera o inspiraţie a secolului al douăzecilea şi o teorie a evoluţiei complet subversivă pentru planul divin de mântuire din căderea adamică pe care Biblia o afirmă, dar pe care ei o neagă. Apoi există o altă clasă, şi încă mare, de clerici care favorizează o telogie eclectică sau de compromis, care trebuie să fie din necesitate foarte scurtă şi foarte liberală, obiectivul ei fiind să renunţe la toate obiecţiile tuturor religioniştilor, creştini şi păgâni, şi, dacă este posibil, „să-i aducă pe toţi într-o tabără”, cum au exprimat unii. Din partea unei clase largi există o laudă generală cu lucruri mari pe cale să fie îndeplinite prin mijloace recent puse în acţiune, dintre care ideea centrală este unirea sau cooperarea creştină; şi când aceasta este asigurată — cum suntem asiguraţi că va fi curând — atunci convertirea lumii la creştinism, după cum se susţine, va urma repede.

Acuzaţia de lipsă a pietăţii şi a vieţii evlavioase este de asemenea întâmpinată cu laudă — laudă cu „multe fapte minunate” care adesea sugerează cuvintele de reproş ale Domnului relatate în Matei 7:22, 23. Dar această laudă foloseşte foarte puţin intereselor Babilonului, din cauză că lipsa spiritului legii lui Dumnezeu a iubirii este, vai! prea supărător de vizibilă ca să fie ascunsă. Apărarea în ansamblu face doar mai vizibilă deplorabila stare a bisericii decăzute. Dacă acest mare eclesiasticism ar fi de fapt adevărata Biserică a lui Dumnezeu, cât de vizibil ar fi eşecul planului divin de a alege un popor pentru numele Său!

Dar în timp ce aceste diferite scuze, justificări, promisiuni şi lăudăroşenii sunt făcute de biserică, conducătorii ei văd foarte clar că ele nu vor servi mult timp pentru a o menţine în starea ei actuală divizată, dezorientată şi confuză. Ei văd că dezintegrarea şi răsturnarea urmează curând în mod sigur dacă ceva efort ((171)) puternic nu va uni sectele ei şi astfel să-i dea nu numai o poziţie mai bună în faţa lumii, ci şi o putere crescută de a-i întări autoritatea. De aceea auzim mult vorbindu-se de Unitatea Creştină; şi fiecare pas în direcţia realizării ei este anunţat ca dovadă a creşterii în spiritul iubirii şi în părtăşia creştină. Mişcarea însă nu este concepută de iubire şi părtăşie creştină crescândă, ci de frică. Se vede că furtuna prezisă a indignării şi mâniei se apropie repede şi diferitele secte se îndoiesc serios de capacitatea lor de a sta singure în izbitura violentă a furtunii.

Ca urmare toate sectele favorizează unirea; dar cum să fie realizată având în vedere crezurile lor contradictorii, este problema care dezorientează. Sunt sugerate diferite metode. Una este să se străduiască întâi să unească acele secte care sunt cele mai asemănătoare în doctrină, ca, de exemplu, diferitele ramuri ale aceloraşi familii — presbiterieni, baptişti, metodişti, catolici etc. — ca pregătire pentru unirea mai largă propusă. Alta este să se cultive în oameni o dorinţă de unire şi o dispoziţie de a ignora doctrina, şi de a se oferi o părtăşie generoasă tuturor oamenilor înclinaţi spre morală şi să se caute cooperarea lor în ceea ce ei numesc lucrare creştină. Acest sentiment îşi găseşte cei mai serioşi suporteri printre cei tineri şi de vârstă mijlocie.

Ignorarea în ultimii ani a multora dintre doctrinele controversate din trecut a ajutat la dezvoltarea în biserică a unei clase de tineri care reprezintă pe larg sentimentul „unirii” creştinătăţii. În necunoştinţă de luptele sectare din trecut, aceştia nu sunt împovăraţi de confuzia predominantă printre cei în vârstă în privinţa preorânduirii, a alegerii, a harului liber etc. Dar ei au încă învăţăturile din copilărie (iniţial de la Roma şi din veacurile întunecate), doctrina nimicitoare a chinuirii veşnice a tuturor celor care nu aud şi nu acceptă Evanghelia în veacul actual, şi teoria că misiunea Evangheliei este să convertească lumea în veacul actual ((172)) şi astfel s-o salveze de acel chin. Aceştia sunt legaţi sub diferite nume — Asociaţiile Creştine ale Tinerilor şi ale Tinerelor, Societăţile de Străduinţă Creştină, Ligile Epworth, Fiicele Regelui şi Armatele Mântuirii. Multe dintre acestea au într-adevăr „râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei”.

Credincioşi vederilor lor eronate, nescripturale, aceştia plănuiesc o „ridicare socială a lumii” care să aibă loc imediat. Este lăudabil că eforturile lor nu sunt pentru rău, ci pentru bine. Marea lor greşeală constă în urmărirea propriilor lor planuri, care oricât ar fi de binevoitoare şi înţelepte în estimarea umană, din necesitate le lipseşte înţelepciunea divină şi planul divin, singurele care vor fi încununate de succes. Toate celelalte sunt sortite eşecului. Ar fi spre marea binecuvântare a celor adevăraţi dintre ei dacă ar putea vedea planul divin, şi anume, selecţia („alegerea”) unei „turme mici” sfinţite acum, şi în curând ridicarea lumii prin turma mică atunci când va fi completă şi mult înălţată, şi când va domni cu Cristos în calitate de comoştenitoare în Împărăţia Sa Milenară. Dacă ar putea vedea aceasta, ar avea sau ar trebui să aibă efect sfinţitor asupra tuturor celor adevăraţi dintre ei — chiar dacă desigur aceasta ar fi o mică minoritate; căci majoritatea celor care se alătură acestor societăţi evident fac aceasta din alte motive decât consacrare şi devotare întreagă lui Dumnezeu şi serviciului Său — „chiar până la moarte”.

Aceşti tineri creştini, neînvăţaţi în lecţiile istoriei bisericii şi necunoscători ai doctrinelor, repede sunt de acord cu ideea „Unirii”. Ei decid: „Greşeala din trecut au fost doctrinele care au cauzat separări! Să ne unim şi să ignorăm doctrinele!” Ei nu apreciază faptul că şi în trecut toţi creştinii au fost dornici de unire, tot atât de dornici ca şi cei de astăzi, dar ei voiau unire pe baza adevărului, sau altfel nici un fel de unire. Regula lor de conduită a fost: „Luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; „nu luaţi deloc ((173)) parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le” (Iuda 3; Efes. 5:11). Mulţi de astăzi nu pot vedea că anumite doctrine sunt atotimportante pentru adevărata unire printre adevăraţii creştini — o unire plăcută lui Dumnezeu — că greşeala trecutului a fost că creştinii au fost prea mult înclinaţi în favoarea propriilor lor crezuri umane ca să le mai verifice şi să le corecteze pe acestea şi toate doctrinele prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Ca atare, unirea sau confederaţia propusă şi căutată, fiind una care ignoră doctrina Bibliei dar ţine ferm la doctrinele umane în privinţa chinului veşnic, a nemuririi naturale etc., şi care este dominată numai de judecata umană în privinţa obiectivului şi metodelor, este cel mai periculos lucru care sar putea întâmpla. Sigur va duce la eroare extremă, fiindcă respinge „învăţăturile lui Cristos” şi „înţelepciunea de sus”, şi în loc de acestea se bazează pe înţelepciunea propriilor ei oameni înţelepţi, care este nechibzuinţă când este opusă sfatului şi metodelor divine. „Înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri.” Isa. 29:14.

Apoi, de asemenea, sunt multe idei puse în circulaţie de către clericii progresişti (?) şi de către alţii în privinţa caracterului şi misiunii bisericii în viitorul apropiat, propunerea lor fiind să o coboare, chiar mai aproape decât în prezent, de ideile lumii. Lucrarea ei, se pare, va fi să atragă lumea neregenerată în ea şi să asigure un patronaj financiar liberal; şi pentru a face aceasta trebuie puse la dispoziţie distracţie şi plăcere. Care creştin adevărat n-a fost şocat de tendinţele în această direcţie, atât cum le vede acasă, cât şi cum citeşte despre ele că sunt în altă parte.

Ce dovadă mai puternică am putea avea a declinului adevăratei evlavii decât ceea ce urmează, de sub pana unui cleric metodist, publicată într-o revistă metodistă — The Northwestern Christian Advocate — şi numită de către editor „o satiră prietenească asupra condiţiilor metodiste existente”, care admite astfel condiţiile. Dacă este intenţionată ca o ((174)) susţinere sau ca o satiră, nu contează; faptele sunt fapte, oricine le-ar spune, deşi au forţă îndoită când sunt de natura unei confesiuni din partea unui slujitor pe care-l interesează revista propriei biserici. Dăm articolul întreg după cum urmează, italicele fiind din partea noastră:

„Unele aspecte ale metodismului american

Reînsufleţirea religiei în secolul al optsprezecelea sub conducerea lui Wesley şi Whitefield a purificat tonul moral al rasei anglo-saxone şi a pus în acţiune noi forţe pentru ridicarea celor neevanghelizaţi. Istoricii laici, atât englezi cât şi americani, s-au unit în a pune pe seama mişcării iniţiate de aceşti bărbaţi remarcabili multe lucruri în privinţa mecanismului bisericii şi a declaraţiei doctrinei care tinde să răspândească şi să semene civilizaţia noastră. Doctrina «harului liber» propovăduită de ei şi de succesorii lor, cu evoluţia experimentelor moderne în guvernarea laică, a fost una din cele mai populare dogme care au angajat gândurile oamenilor. Această doctrină a fost în special contagioasă printre străbunii noştri americani. Aruncând jos jugul regilor şi dezgustaţi de o biserică naţionalizată şi dominată de preoţi, ce putea fi oare mai încântător şi mai în armonie cu aspiraţiile lor politice decât doctrina că fiecare om este liber să-şi facă sau să-şi strice propriul destin de acum şi din viitor?

Doctrina «naşterii din nou» asupra căreia au insistat metodiştii, şi a cărei propovăduire în New England de către Whitefield a fost ca povestirea unei istorii noi şi nemaiauzite, a produs de asemenea efecte la care laicii şi chiar cei nereligioşi au privit cu aprobare. Căci această doctrină nu numai că cerea o «schimbare a inimii», ci şi o astfel de schimbare în viaţa zilnică încât să-l facă pe metodist uşor de deosebit de omul din lume prin comportamentul său. Marele scop pentru care a existat biserica a fost să «răspândească sfinţenia scripturală peste aceste ţări». Aceasta a fost inscripţia de pe stindardul ei — cu acest strigăt de război ea a biruit.

Un alt motiv al succesului fenomenal al metodismului în această ţară se găseşte în faptul că oamenii de rând au fost primiţi cu ((175)) bucurie la serviciul lui simplu, popular. Numai cei care sunt neinstruiţi în ritualuri pot aprecia acest fapt aparent nesemnificativ dar de fapt foarte important. Să ştii că poţi intra într-o biserică şi lua parte la un serviciu fără riscul de a-ţi arăta ignoranţa în privinţa formei şi ceremoniei este de cea mai mare importanţă dacă n-ai nici o dorinţă să te faci remarcat. Astfel serviciul simplu, nestudiat al bisericii americane metodiste timpurii a fost exact potrivit pentru oamenii care abandonaseră numai târziu pompa religiilor Bătrânului Continent. Mânecile episcopale, pălăriile sfinte, diademele, coroanele şi robele erau respingătoare pentru gusturile lor nerafinate şi simple. Religia care i-a învăţat că puteau să-şi ducă cererile la Atotputernicul fără un intermediar de vreun fel le-a accentuat demnitatea şi mărimea calităţii lor de oameni şi a fost atrăgătoare pentru iubirea lor de independenţă.

Triumfurile marcante ale acestei biserici pot de asemenea fi atribuite în parte faptului că ea nu lăsase încă jos biciul cu mici corzi al Învăţătorului. În zilele acelea timpurii era din când în când câte o curăţire a bisericii de prefăcuţi şi de nevrednici, care avea un efect foarte sănătos, nu numai asupra bisericii în sine, ci şi asupra comunităţii din jur. Căci după furtunile care adesea însoţeau «respingerea» celor fără credinţă, atmosfera morală a întregii zone era purificată şi chiar cei batjocoritori vedeau că a fi membru în biserică însemna ceva.

Un factor care de asemenea a ajutat la succesul despre care scriu a fost peregrinajul simplu pentru slujire care se făcea atunci. Fără îndoială în zilele acelea erau şi giganţi din punct de vedere moral. Influenţa unui om puternic, bărbătesc, stăpânit de ideea că aici nu avea «o cetate care rămâne», care nu făcea pregătiri pentru bătrâneţe, care nu cerea nici un contract pentru a-şi asigura întreţinerea sau salariul, refuzându-şi chiar lucrurile pe care oamenii erau foarte lacomi să le obţină, şi aprins de un zel care trebuia să-l consume repede, trebuie să fi fost durabilă şi benefică oriunde era simţită.

Un rol nu neînsemnat în obţinerea poziţiei ei dominante în această ţară l-au jucat cântările vechilor metodişti. Cuvinte serioase, raţionale, pline de învăţătură, unite cu melodii care ((176)) încă trăiesc şi se menţin, în acest cântat era nu numai atracţie muzicală, ci şi o instruire teologică prin care oamenii, needucaţi cum erau totuşi, au fost îndoctrinaţi în principiile cardinale ale bisericii. Cântatul unui adevăr îl pune pe acesta în sufletul unui copil sau al unui om cu o putere mai durabilă decât poate fi găsită în vreo grădiniţă sau metodă de instruire Quincy. Astfel, fără discuţie, doctrinele erau fixate în minţile copiilor sau ale convertiţilor aşa încât nici o controversă ulterioară nu le putea clinti. Rămâne acum să arătăm că

Aceste elemente de succes au devenit învechite şi că în biserica metodistă episcopală a fost stabilit un nou standard de succes.

Să nu-mi asum un rol de lăudăros, ci mai degrabă să fiu un analist al faptelor deschise, un expunător al istoriei recente. În ceea ce priveşte standardul doctrinei, nu există nici o schimbare în poziţia susţinută de biserică, dar spiritul şi tonul la care s-a ajuns aproape în toate afacerile ei arată imediat prezenţa progresului modern şi a inovaţiilor dătătoare de lumină. Temperamentul şi înfăţişarea acestei biserici puternice s-au schimbat atât de mult încât toţi cei pe care-i interesează bunăstarea religioasă a Americii trebuie să studieze acea schimbare cu o preocupare deosebită.

Doctrina naşterii din nou — «Trebuie să ne naştem din nou» — rămâne intactă, dar progresul modern a îndepărtat biserica de la vechea stricteţe care i-a împiedicat pe mulţi oameni buni să intre în staulul ei, fiindcă nu puteau subscrie la acea doctrină şi fiindcă ei n-au avut niciodată ceea ce cândva se numea «religie experimentală». Acum universaliştii şi unitarienii sunt adeseori găsiţi în deplină părtăşie făcându-şi curajos datoria.

Slujirea de astăzi, şlefuită şi educată cum este în bisericile principale, este prea bine crescută ca să insiste asupra «sfinţeniei», aşa cum au văzut părinţii acel har, dar predică acea sfinţenie mai largă care nu se gândeşte la rău nici măcar într-un om care nu este complet sfinţit. A îmbrăţişa această doctrină aşa cum a fost ea pe vechea cale îngustă, nu l-ar face pe unul cu totul agreabil în cercurile Chautauqua şi în ligile Epworth din prezent.

((177))

Serviciul din trecut, simplu, mai persistă încă printre populaţiile rurale, dar în cercurile educate, unde se dobândesc gusturi corecte în muzică, artă şi literatură — printre bisericile de la oraş — în multe cazuri un ritual elaborat şi elegant ia locul rugăciunii şi strigării impetuoase şi voluntare care-i caracteriza odată pe părinţi. A pune în discuţie faptul că această schimbare este de dorit înseamnă a pune în discuţie superioritatea culturii faţă de lipsa educaţiei şi proasta creştere.

Când biserica era într-un stadiu experimental, poate că era înţelept să fie tot atât de strictă ca şi conducătorii ei de atunci. Atunci era puţin de pierdut. Dar acum oamenii înţelepţi, discreţi şi prudenţi refuză să hazardeze binele unei biserici bogate şi influente printr-o administrare bigotă a legii, aşa cum ar ofensa pe bogaţi şi pe intelectuali. Dacă oamenii nu sunt flexibili, Evenghelia sigur este. Biserica a fost făcută să salveze pe oameni, nu să-i respingă şi să-i descurajeze. Astfel că ideile noastre mai largi şi mai moderne au scos afară şi au depăşit noţiunea limitată şi egocentristă că noi suntem mai buni ca alţi oameni, care ar trebui să fie excluşi de la părtăşia noastră.

Masa de dragoste cu prejudecăţile ei dogmatice şi adunarea, care au fost pentru multe minţi tot atât de rele ca şi spovedania, au fost în mare parte abandonate pentru Ligile Epworth şi Societăţile de Străduinţă.

Slujirea actuală cultivată, mai mult decât oricând în istoria bisericii, se conformează îndemnului Învăţătorului să «fim înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii». Care dintre ei ar avea nechibzuinţa predicatorilor de demult să-i spună celui mai bogat dintre membrii oficiali care se scaldă în lux să vândă totul pentru Dumnezeu şi pentru omenire şi să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Cristos? El ar putea pleca întristat — slujitorul, vreau să spun.

În timp ce evoluţia este legea iar progresul cuvântul de ordine, pripeala şi radicalismul trebuie deplânse întotdeauna, iar slujitorul metodist modern este arareori vinovat de vreuna din ele. Predicatorul aspru, necioplit, care Îl acuza pe Dumnezeul iubirii că este plin de mânie, s-a retras ca să dea loc succesorului său, ((178)) care este plin de grijă în stil, elegant în dicţie, şi ale cărui gânduri, emoţii şi sentimente sunt poetice şi inofensive.

«Limita de timp» prin care un slujitor poate rămâne în serviciu timp de cinci ani la un mandat va fi abandonată la următoarea Conferinţă Generală din 1896. La început putea servi la un mandat numai şase luni; după acea timpul a fost prelungit la un an, apoi la doi ani, apoi la trei şi mai târziu la cinci. Dar cercurile conducătoare, cultivate ale bisericii văd că dacă succesul şi poziţia ei socială trebuie să se compare favorabil cu alte biserici, pastoratul ei trebuie să fie fixat, aşa încât predicatorii ei tari să poată deveni centre ale cercurilor sociale şi literare. Căci trebuie să reţinem că acum munca predicatorului nu este cum a fost adesea — să ţină adunări lungi şi să fie evanghelist. Nimeni nu vede aceasta mai clar decât înşişi predicatorii. Marii adepţi ai reînsufleţirii erau predicatorii de dorit pe care-i căutau bisericile, iar la conferinţele anuale predicatorii erau obişnuiţi să raporteze numărul de convertiri din timpul anului. Acum însă o idee mai puţin entuziastă şi originală îi stăpâneşte atât pe popor cât şi pe preot. Bisericile mai mari doresc pe acei slujitori care pot hrăni natura estetică, care pot para loviturile scepticismului modern şi pot atrage pe intelectuali şi pe cei cizelaţi, în timp ce la conferinţa anuală ceea ce se accentuează în raportul predicatorului este colecta sa misionară. Predicatorul metodist modern este un excelent colector de bani, în acest mod intrând chiar în inima oamenilor săi cum n-ar putea prin nici un îndemn sau apel de modă veche.

Ce mare este lecţia care a fost învăţată atât de bine de către aceşti lideri ai gândirii creştine; şi anume, că Evanghelia n-ar trebui să ofenseze niciodată gustul cultivat şi politicos. Unei biserici care se poate conforma atât de flexibil timpurilor, porţile viitorului i se deschid larg cu un salut vesel. Ce deviză mai potrivită poate fi găsită pentru ea decât cea cântată de îngerii vestitori: «Pace pe pământ şi între oameni bună plăcere». Rev. Chas. A. Crane”.

Extragem cele ce urmează din Gospel Trumpet, de episcopul R. S. Foster, de la Biserica M. E. Acestea dau aceeaşi mărturie, deşi în limbaj diferit; poate puţin prea clar pentru unii, deoarece episcopul s-a pensionat de atunci împotriva dorinţei sale şi în ciuda lacrimilor sale.

((179))

Episcopul Foster a spus:

„Biserica lui Dumnezeu curtează astăzi lumea. Membrii ei încearcă s-o coboare la nivelul celor neevlavioşi. Balul, teatrul, arta nudă şi indecentă, luxul social, cu toate moravurile lor destrăbălate, îşi fac drum în incinta secretă a bisericii; şi ca o satisfacţie pentru tot acest lumesc, creştinii fac mare caz de Postul Mare, de Paşti, de Vinerea Mare şi de ornamentarea bisericii. Este vechiul truc al lui Satan. Biserica evreiască s-a lovit de acea stâncă; biserica Romei a naufragiat pe ea, iar biserica protestantă ajunge repede la aceeaşi soartă.

Marile noastre pericole, aşa cum le vedem, sunt adaptarea ei la lume, neglijarea săracilor, înlocuirea faptului evlaviei cu forma, abandonarea disciplinei, o slujire plătită, o evanghelie impură — care, în rezumat, este o biserică la modă. Ca metodiştii să fie expuşi unui astfel de rezultat şi să existe semne în acest sens la o sută de ani de la «plecarea din port» pare aproape miracolul istoriei; dar cel care priveşte în jurul său astăzi poate oare să nu vadă faptul?

Nu se îmbracă metodiştii exravagant şi la fel de modern ca orice altă clasă, încălcând Cuvântul lui Dumnezeu şi propria lor disciplină? Doamnele, şi adesea soţiile şi fiicele celor care sunt în slujire, nu-şi pun «aur şi mărgăritare şi haine scumpe»? N-ar fi îmbrăcămintea simplă pentru care a insistat John Wesley şi episcopul Asbury, şi care a fost purtată de Hester Ann Rogers, lady Huntington şi multe altele la fel de distinse, privită acum în cercurile metodiste ca fanatism? Poate cineva, care merge în biserica metodistă din oricare din oraşele importante, să distingă ţinuta membrilor bisericii de a celor care merg la teatru sau la bal? Nu se vede lumescul în muzică? Coruri elaborat înveşmântate şi ornamentate, care în multe cazuri nu pretind a fi religioşi şi adesea sunt sceptici cu zâmbete batjocoritoare, dau un spectacol artistic rece sau ca de operă, care este în armonie cu închinarea spirituală la fel de mult cum este o operă sau un teatru. Cu astfel de spectacol lumesc, spiritualitatea este îngheţată de moarte.

Înainte fiecare metodist frecventa „adunarea” şi dădea mărturie de religie experimentală. Acum adunarea este ((180)) frecventată de către foarte puţini şi în multe biserici este abandonată. Administratorii, împuterniciţii şi conducătorii bisericii arareori merg la adunare. Înainte aproape fiecare metodist se ruga, mărturisea sau îndemna în adunarea de rugăciune. Acum numai foarte puţini sunt auziţi. Înainte erau auzite strigăte şi laude: acum asemenea demonstraţii de entuziasm sfânt şi de bucurie sunt privite ca fanatism.

Întrunirile sociale, târgurile, festivalurile, concertele şi altele asemenea au luat locul strângerilor laolaltă religioase, al adunărilor de reînsufleţire, al adunărilor obişnuite şi de rugăciune din zilele timpurii.

Cât este de adevărat că disciplina metodistă este literă moartă. Regulile ei interzic purtarea de aur şi mărgăritare şi îmbrăcămintea scumpă; totuşi nimenea nu se gândeşte vreodată să disciplineze pe membrii acesteia pentru încălcarea lor. Ele interzic a se citi acele cărţi şi a se urmări acele divertismente care nu slujesc pentru evlavie, totuşi biserica însăşi merge la spectacole şi distracţii şi festivaluri şi târguri care distrug viaţa spirituală atât a tinerilor cât şi a bătrânilor. Măsura în care se face acum acest lucru este îngrozitoare.

Slujitorii metodişti timpurii mergeau să sacrifice şi să sufere pentru Cristos. Ei nu căutau locuri de bogăţie şi uşurinţă, ci de privare şi suferinţă. Ei nu se lăudau cu salariile lor mari, cu sedii parohiale frumoase şi cu adunări rafinate, ci cu sufletele care fuseseră câştigate pentru Isus. O, ce schimbare! O slujire plătită va fi o slujire slabă, timidă, ploconitoare, oportunistă, fără credinţă, răbdare şi putere sfântă. Înainte metodismul se ocupa de marele adevăr central. Acum amvoanele se ocupă în mare parte de generalităţi şi de lecturi populare. Glorioasa doctrină a sfinţirii complete este arareori auzită şi arareori văzută în amvoane”.

Deşi se fac eforturi speciale de a înrola simpatiile şi cooperarea tinerilor din biserici în interesele uniunii religioase, adunându-i laolaltă din punct de vedere social şi evitând controversa religioasă şi învăţătura doctrinară, încă mai mare efort se face să se aducă membrii adulţi în armonie cu mişcarea pentru unire. Liderii din toate denominaţiile plănuiesc şi lucrează pentru aceasta; şi multe ((181)) eforturi minore au culminat în marele Parlament al Religiilor ţinut la Chicago în vara lui 1893. Obiectivul Parlamentului a fost foarte clar în mintea conducătorilor şi a găsit expresie foarte clară; dar masele membrilor bisericii au urmat după cât se pare pe conducători fără nici cea mai mică considerare a principiilor implicate — că a fost un mare compromis al creştinismului cu tot ce este necreştin. Şi acum că s-a proiectat o extindere a mişcării pentru o federaţie universală a tuturor corpurilor religioase, propusă să aibă loc în anul 1913, şi în vederea faptului că Uniunea Creştină este în mod activ împinsă în această direcţie a compromisului, cei care doresc să rămână loiali lui Dumnezeu să marcheze bine principiile exprimate de aceşti lideri religioşi.

Rev. J. H. Barrows, Doctor în Teologie, spiritul conducător al Parlamentului Mondial al Religiilor (din Chicago), în timp ce era angajat în promovarea extinderii lui, a fost citat de un jurnal din San Francisco, cum că s-ar fi exprimat către reprezentantul acestui jurnal în legătură cu activitatea sa specială de realizare a unităţii religioase, după cum urmează:

„Unirea religiilor”, a spus el pe scurt, „se va întâmpla întrunul din două moduri posibile. Mai întâi trebuie să se unească acele biserici care sunt cele mai apropiate pe terenul comun al credinţei şi al doctrinei — diferitele ramuri ale metodismului şi presbiterianismului, de exemplu. Apoi, când sectele se vor uni între ele, protestantismul în general se va aduna laolaltă. În progresul educaţiei catolicii şi protestanţii vor descoperi că deosebirile între ei nu sunt de fapt cardinale şi vor pune în discuţie unirea. Acest lucru realizat, unirea cu alte religii [adică, mahomedanismul, budismul, brahmanismul, confucianismul etc. — religii păgâne] va fi numai o chestiune de timp.

Apoi: Religiile şi bisericile se pot alătura în unitate civilă pe bază etică, aşa cum a susţinut d-nul Stead [o victimă a Titanicului, un spiritist]. Organizaţiile religioase au interese comune şi datorii comune în comunităţile în care se află, şi este posibil să se unească pentru promovarea şi realizarea acestor scopuri. Eu însumi sunt înclinat să aştept ca unirea să vină prin primul proces. Oricum ar putea fi aceasta, congresele ((182)) religiilor încep să prindă formă. Rev. Theo E. Seward raportează marea creştere a succesului organizaţiei sale «Frăţia Unităţii Creştine» din New York, în timp ce foarte recent a fost organizată în Chicago, sub conducerea lui C. C. Bonney, o largă şi viguroasă «Asociaţie pentru promovarea unităţii religioase»”.

Marele parlament al religiilor

Chicago Herald, comentând favorabil asupra lucrărilor Parlamentului (italicele ne aparţin), a spus:

„Niciodată de la încurcătura de la Babel n-au stat alături, mână în mână şi aproape inimă lângă inimă, atât de multe religii, atât de multe crezuri, ca aseară în acel mare amfiteatru. Niciodată de când a început istoria scrisă n-au fost diferitele feluri de oameni atât de legaţi cu lanţul de aur al Iubirii. Naţiunile pământului, crezurile creştinătăţii, budiştii şi baptiştii, mahomedanii şi metodiştii, catolicii şi confucianiştii, brahmanii şi unitarienii, şintoiştii şi episcopalii, presbiterienii şi panteiştii, monoteiştii şi politeiştii, reprezentând toate nuanţele de gândire şi toate condiţiile de oameni, s-au adunat în sfârşit împreună în legătura comună a simpatiei, omeniei şi respectului”.

Ce semnificativ este faptul că până şi mintea acestui aprobator entuziast al marelui Parlament a mers înapoi până la memorabila încurcătură a limbilor de la Babel! Oare n-a recunoscut el de fapt instinctiv în Parlament un remarcabil antitip?

Rev. Barrows, citat mai sus, a vorbit entuziast despre relaţiile prieteneşti manifestate printre slujitorii protestanţi, preoţii catolici, rabinii evrei şi de fapt liderii tuturor religiilor existente, după corespondenţa lor cu referire la marele Parlament de la Chicago. El a spus:

„Vechea idee că religia căreia îi aparţin eu este singura adevărată, este învechită. Este câte ceva de învăţăt de la toate religiile, şi nimeni nu este vrednic de religia pe care o reprezintă dacă nu este dispus să dea mâna cu cineva ca frate al său. Cineva a spus că acum timpul este copt ca religia cea mai bună să vină în faţă. Timpul ca cineva să-şi dea ((183)) aere de superioritate în legătură cu religia sa anume a trecut. Aici se va întâlni înţeleptul, eruditul şi prinţul din Orient în relaţie prietenească cu arhiepiscopul, rabinul, misionarul, predicatorul şi preotul. Ei vor sta împreună în congres pentru prima oară. Se speră că aceasta va ajuta să se dărâme barierele crezului”.

Rev. T. Chalmers, de la Biserica Discipolilor, a spus:

„Primul Parlament al Religiilor pare să fie vestitorul unei fraternităţi mai largi — o fraternitate care va combina întro singură religie mondială ceea ce este mai bun, nu numai în una, ci în toate credinţele istorice mari. Poate că sub îndrumarea acestei speranţe mai largi va fi nevoie să revizuim terminologia noastră şi să vorbim mai mult despre unitatea religioasă decât despre unitatea creştină. Mă bucur că toate cultele mari vor fi aduse în contact unul cu altul şi că Isus Îşi va lua locul Său în tovărăşia lui Gautama, Confucius şi Zoroastru”.

New York Sun, într-un editorial asupra acestui subiect a spus:

„Nu putem înţelege exact ce îşi propune să îndeplinească Parlamentul. ... Este posibil însă ca proiectul de la Chicago să ridice un fel de religie nouă şi cuprinzătoare, care să includă şi să satisfacă orice fel de opinie religioasă şi nereligioasă. Este o muncă mare să ridici o religie nouă şi eclectică satisfăcătoare peste tot; dar Chicago este încrezător”.

Ar fi într-adevăr straniu dacă spiritul lui Cristos şi spiritul lumii s-ar dovedi dintr-o dată că sunt în armonie, că cei plini de spirite opuse văd la fel. Dar nu acesta este cazul. Este încă adevărat că spiritul lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iac. 4:4); că teoriile şi filosofiile lui sunt deşarte şi nechibzuite şi că singura revelaţie divină conţinută în Scripturile inspirate ale apostolilor şi ale profeţilor este singurul adevăr inspirat divin.

Unul dintre obiectivele declarate ale Parlamentului, conform preşedintelui lui, d-nul Bonney, a fost să adune împreună religiile lumii într-o adunare „în care să se poată prezenta ţelurile comune şi temeiurile comune ale unităţii ((184)) şi să se treacă în revistă minunatul progres religios din secolul al nouăsprezecelea”.

Obiectivul real şi singurul obiectiv al acestei treceri în revistă a fost în mod evident să răspundă la spiritul cercetător al acestor timpuri — al acestui ceas al judecăţii — să facă o prezentare cât se poate de bună a progresului bisericii şi să inspire speranţa că, după tot eşecul aparent al creştinismului, biserica este tocmai în ajunul unei victorii mari; că în curând, foarte curând, misiunea pretinsă a ei va fi realizată prin convertirea lumii. Acum să remarcăm cum propune ea să se facă aceasta, şi să observăm că se va face nu prin spiritul adevărului şi dreptăţii, ci prin spiritul compromisului, al ipocriziei şi al înşelării. Obiectivul declarat al Parlamentului a fost fraternizarea şi unirea religioasă; şi nerăbdarea de a le asigura în indiferent ce condiţii a fost foarte vizibilă. Ei au fost chiar dispuşi, cum s-a declarat mai sus, să-şi revizuiască terminologia ca să facă loc religioşilor păgâni, şi au numit-o unitate religioasă, eliminând numele neplăcut de creştin, şi foarte mulţumiţi ca Isus să coboare de la superioritatea Sa şi să-Şi ia locul cu umilinţă alături de înţelepţii păgâni: Gautama, Confucius şi Zoroastru. Spiritul îndoielii şi al nedumeririi, al compromisului şi al lipsei de credinţă generală din partea creştinilor protestanţi, şi spiritul lăudăroşeniei şi al sfătuirii şi autorităţii din partea romano-catolicilor şi al tuturor celorlalţi religioşi au fost cele mai proeminente aspecte ale marelui Parlament. Prima sesiune a lui a fost deschisă cu rugăciunea unui romano-catolic — cardinalul Gibbons — iar ultima sesiune a fost încheiată cu binecuvântarea unui romano-catolic — episcopul Keane. Iar în timpul ultimei sesiuni un preot şintoist din Japonia a invocat asupra adunării amestecate binecuvântarea a opt milioane de zeităţi.

Rev. Barrows fusese înainte timp de doi ani în corespondenţă cu păgâni reprezentativi din alte ţări, ((185)) trimiţând strigătul macedonian în jurul lumii către toţi preoţii şi apostolii păgâni ai ei, să „treacă şi să ne ajute!” Faptul ca chemarea să iasă astfel în mod reprezentativ de la biserica presbiteriană, care de câţiva ani trecea printr-un chin de foc al judecăţii, a fost de asemenea semnificativ în privinţa confuziei şi neliniştii care predomină în acea denominaţie şi în toată creştinătatea. Şi toată creştinătatea a fost gata pentru marea adunare.

Timp de şaptesprezece zile, creştini reprezentativi din toate denominaţiile au stat împreună la sfat cu reprezentanţii tuturor religiilor păgâne, care au fost menţionaţi repetat în mod curtenitor de către oratorii creştini, ca „înţelepţii de la răsărit” — împrumutând expresia din Scripturi, unde a fost aplicată unei clase foarte diferite — câtorva evlavioşi credincioşi în Dumnezeul lui Israel şi în profeţii lui Israel care au prezis venirea Unsului lui Iehova, şi care aşteptau cu răbdare şi în veghere venirea Lui şi care nu dădeau nici o atenţie spiritelor seducătoare ale înţelepciunii lumeşti care nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Acestor înţelepţi cu adevărat, umiliţi cum au fost, Dumnezeu le-a descoperit mesajul Său binecuvântat al păcii şi speranţei.

Tema anunţată pentru ultima zi a Parlamentului a