((33))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul II
Autorul Împăcării

Cel Atotputernic, Iehova — Mântuitorul păcătoşilor, prin Cristos — „Vrednic este Mielul” — „Cel ce există de la Sine” — Cel ce sunt — O tradiţie falsă — Întemeiată pe falsificare — Unitatea Tatălui şi a Fiului arătată în Scripturi — Folosirea scripturală a cuvântului Iehova şi a titlului Domn — Cuvântul Dumnezeu în Vechiul Testament — În Noul Testament — Mărturia armonioasă a Bibliei — „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — El n-a socotit ca un lucru de apucat să fiE deopotrivă îcu Dumnezeuş — „Pentru noi este un singur Dumnezeu Tatăl ... şi un singur Domn Isus Hristos”

IEHOVA Dumnezeu Îşi pretinde calitatea de autor al marelui plan de Împăcare, care tocmai am văzut că este în curs de desfăşurare, care a început la Calvar şi nu va fi complet până la sfârşitul Veacului Milenar, când Domnul Isus Cristos, mijlocitorul Împăcării, va preda stăpânirea pământului restaurat şi în deplină subordonare Tatălui. În armonie cu aceasta sunt numeroase declaraţii din Scripturi, de exemplu: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău”; „Eu sunt Iehova şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor”; „Eu sunt Iehova, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov”; „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu afară de Mine şi nu este alt Mântuitor afară de Mine”. Iarăşi: „Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci! Amin”. Precum şi: „Nădăjduim în Dumnezeul Cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi”. Isa. 43:3, 11; 60:16; Osea 13:4; Iuda 25; 1 Tim. 4:10; Tit 1:3; 2:10.

Dacă această idee ar fi pe deplin acceptată — că Atotputernicul Iehova Însuşi este Mântuitorul, Autorul marelui plan de ((34)) mântuire şi executorul lui, prin agenţii şi reprezentanţii Săi binevoitori — pe mulţi i-ar elibera de concepţiile false despre relaţia între Tatăl ceresc şi Fiul Său ceresc, în ceea ce priveşte mântuirea omenirii. Aceasta n-ar mai lăsa loc pentru vederea aproape blasfematoare asupra acestui subiect, susţinută de un număr considerabil de creştini declaraţi, şi anume, că Tatăl ceresc S-a ridicat cu mânie, căutând să ucidă sau să tortureze pe omul păcătos, şi că Fiul ceresc, Domnul nostru Isus, plin de dragoste şi milă (care I-a lipsit Tatălui, conform acestei teorii) a intervenit şi a mulţumit răutatea şi mânia Tatălui ceresc, primind lovitura de mânie în locul omului, iar acum Iehova este împăcat numai pentru că, fiind drept, nu poate cere iarăşi de la păcătos ceea ce deja fusese plătit prin sângele preţios al lui Cristos. Cu cât cei care susţin această părere groaznic de eronată despre Împăcare se debarasează mai repede de ea, cu atât perspectiva lor de progres în lucrurile spirituale — în cunoştinţa, îndurarea şi dragostea faţă de adevăratul Dumnezeu — va fi mai bună.

Vederea corectă asupra subiectului ni-L arată pe Tatăl ceresc ca fiind perfect în toate atributele nobleţei de caracter: perfect în dreptatea Sa, aşa încât sentinţa dreaptă a legii Sale drepte nu poate fi călcată nici chiar de El Însuşi; perfect în înţelepciune, aşa încât planul şi aranjamentul Său, nu numai în privinţa creării omului, ci şi în privinţa mântuirii omului, a Împăcării etc., au fost toate aşa de complete încât nici un eveniment neprevăzut sau eşec nu putea să apară, şi nici vreo necesitate de schimbare a planului divin; după cum este scris: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” şi „Zice Domnul, care face aceste lucruri, cunoscute din veşnicie”; perfect de asemenea în dragostea Sa, mai mare dragoste decât aceasta n-ar putea exista, şi totuşi acea dragoste în deplin echilibru şi acord cu celelalte atribute divine, aşa încât a putut cruţa pe păcătos numai în armonie cu programul just stabilit de înţelepciunea divină; perfect de asemenea în putere, aşa încât toate scopurile Sale bune, intenţiile bune, programul Său drept şi intenţiile Sale iubitoare, deplin coordonate, vor fi executate şi vor aduce rezultatul intenţionat de la început, aşa cum este scris: „Cuvântul Meu, care ((35)) iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11; Mal. 3:6; Fapt. 15:18.

Când privim astfel, din punctul de vedere scriptural, că marele Iehova Însuşi este Autorul mântuirii aduse nouă prin Domnul nostru Isus, aceasta ne face să-L onorăm şi să-L iubim mai mult şi mai cuvenit pe Dumnezeul nostru Atotputernic, în timp ce nu scade din onoarea, iubirea şi stima în care-L păstrăm şi-L respectăm în mod cuvenit pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Căci noi vedem în Fiul ceresc chipul Tatălui ceresc, şi-L recunoaştem ca „Solul Legământului” prin care îi vor fi aduse omenirii toate binecuvântările legământului lui Iehova, şi fără de care nu se poate obţine nici una din binecuvântările divine. În armonie cu acest gând, că Domnul Isus acţionează în lucrarea mântuirii, ca şi în toate lucrurile, ca reprezentantul Tatălui, Iehova, notaţi următoarele declaraţii ale Scripturilor:

„Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui faţă de oameni, El ne-a mântuit ... prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.” Tit 3:4-6.

„Pe El, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” Fapt. 5:31.

„Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.” 1 Ioan 4:14.

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, potrivit poruncii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Hristos Isus, nădejdea noastră.” 1 Tim. 1:1.

„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru ... Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus.” 1 Tim. 2:3, 5.

Să remarcăm de asemenea cuvintele Domnului nostru Isus asupra acestui subiect:

((36))

„Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Ioan 3:17.

„Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud.” Ioan 5:30.

„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” [pe ucenici]. Ioan 20:21.

„Cât despre ziua aceea sau ceasul acela [când va fi stabilită Împărăţia cerească], nu ştie nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Marcu 13:32.

„Timpurile sau perioadele ... Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa.” Fapt. 1:7.

„Lucrările pe care le fac Eu în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc.” Ioan 10:25.

„Voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu.” Luca 24:49.

„Eu am venit în Numele Tatălui Meu.” Ioan 5:43.

„Lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” Ioan 12:50.

„Tatăl este mai mare decât Mine.” Ioan 14:28.

„Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ioan 20:17.

„Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat”

Însuşi Domnul nostru Isus ne-a dat, în ultima carte a Bibliei, „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi” (Apoc. 1:1 ), o imagine foarte frumoasă a acestui subiect al Împăcării, ilustrând planul general de răscumpărare a omului din păcat şi din blestemul lui. Această imagine se găseşte în Apocalipsa 5. Acolo Tatăl ceresc, Cel Îmbătrânit de Zile, este prezentat stând pe tronul ceresc, iar în mâna Sa un sul scris pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluit cu şapte peceţi. Acest sul, reprezentând planul divin cunoscut numai de Tatăl, Iehova Însuşi, a fost ţinut în propria Sa putere — în propria Sa mână — până când cineva se va dovedi vrednic să-l cunoască şi să devină executorul lui, ca agent şi ((37)) reprezentant onorat al lui Iehova. Imaginea simbolică continuă, arătând că până la timpul când Domnul nostru Isus a suferit pentru noi la Calvar, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”, nimeni n-a fost găsit (dovedit) vreodată vrednic să preia planul divin şi nici chiar să-i înţeleagă conţinutul.

Dar când Domnul nostru Isus Şi-a dovedit loialitatea faţă de Tatăl ceresc prin supunerea Sa, nu numai în aceea că S-a umilit ca să ia starea omului pentru suferinţa morţii, dar şi în aceea că a ascultat chiar „până la moarte”, ba mai mult, chiar „până la [infama] moarte de cruce”, atunci şi prin aceasta, El S-a dovedit vrednic de toată încrederea. După cum declară apostolul: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” (Filip. 2:9-11). La acest punct imaginea pe care o analizăm (Apoc. 5:9-13) Îl arată pe Domnul nostru Isus ca Mielul care a fost înjunghiat, căruia I S-a adus închinare şi despre care a fost anunţat: Vrednic este Mielul! „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam.” Astfel ne este ilustrată marea înălţare a reprezentantului Tatălui ceresc, „Solul [slujitorul] legământului”. Datorită umilinţei, supunerii şi ascultării Sale complete faţă de voinţa Tatălui, din acel moment El este declarat părtaş la tronul Tatălui, şi, prin propriul aranjament al Tatălui, vestirea a fost făcută printre toate oştile cereşti: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”; şi în cele din urmă „toate făpturile” vor înţelege că Iehova L-a înălţat foarte mult pe Unicul Său Fiu Conceput, chiar la asociere cu El în Împărăţie, şi vor rosti cu voce tare aprobarea spunând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie [al Universului — Iehova] şi a Mielului ((38)) să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” Nu este de mirare că suntem învăţaţi că din acel moment toţi oamenii vor onora pe Fiul Cel înălţat aşa cum Îl onorează pe Tatăl care L-a înălţat pe El atât de mult. Ioan 5:23.

Apostolul declară că această glorificare a lui Isus dă o ilustraţie a legii divine, că „cine se smereşte va fi înălţat”. Dar să remarcăm de asemenea în această imagine simbolică (vers. 13) că înălţarea Domnului nostru Isus Cristos la slavă, onoare, putere şi stăpânire nu implică faptul că Tatăl ceresc cedează tronul din cer în favoarea Lui, nici că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană, pentru că ambele persoane sunt recunoscute; Tatălui, ca întotdeauna, fiindu-I dat primul loc în laudă şi onoare. Şi aceasta iarăşi ne aminteşte cuvintele Domnului nostru: „Vă pregătesc [vouă, ucenicilor Mei] o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie” (Luca 22:29). Şi iarăşi zice către urmaşii Săi credincioşi: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”. Apoc. 3:21.

Ca o mărturie suplimentară a faptului că întreaga lucrare a răscumpărării este de la Tatăl dar prin Fiul, să remarcăm declaraţia apostolului, că Dumnezeu „la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor [promise] şi prin care a făcut şi veacurile. El ... a făcut prin Sine curăţirea păcatelor şi S-a aşezat la dreapta Măririi [a lui Iehova] în locurile preaînalte, luând un loc cu atât mai presus de îngeri”. Şi iarăşi declară despre El: „Avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi [al lui Iehova], în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat de Domnul îIehovaş, nu de om”. Acelaşi apostol declară iarăşi: „El [Domnul nostru Isus], după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evr. 1:2-4; 8:1; 10:12). El iarăşi ne ((39)) îndeamnă să continuăm „privind ţintă la Isus, Căpetenia [începătorul] şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Apoi ne îndeamnă să ne gândim la „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei” şi „care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare” (Evr. 12:2; Efes. 1:17-22). Apostolul Petru iarăşi declară despre Domnul nostru Isus că El „stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus [prin Tatăl] îngerii, stăpânirile şi puterile”. 1 Pet. 3:22.

Toate aceste diferite scripturi arată cât se poate de clar înălţarea foarte sus a Domnului nostru Isus Cristos, ca răsplata Tatălui pentru ascultarea Lui minunată şi pentru manifestarea spiritului de iubire al Tatălui, în sacrificiul de Sine pentru păcătoşi; ele însă nu arată nici că Domnul Isus a fost Tatăl, nici că El a fost înălţat să ia locul Tatălui pe tronul ceresc, sau în afecţiunea şi adorarea creaturilor Sale inteligente. Dimpotrivă, ele Îl arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind superior în onoare şi putere, ca fiind Binefăcătorul care astfel L-a glorificat şi înălţat pe Fiul şi L-a pus la dreapta Sa, sau în locul de favoare principală, şi L-a făcut părtaş la tronul sau la stăpânirea Împărăţiei cereşti, îngerii şi toate oştirile cerului fiindu-I supuse. Într-adevăr, aşa de tare este uneori limbajul folosit în privinţa marii înălţări a Domnului nostru Isus şi a deplinătăţii puterii acordate Lui de către Tatăl, încât într-o împrejurare scriitorul inspirat a considerat foarte potrivit să atragă atenţia asupra faptului că nici una din aceste declaraţii despre marea Sa înălţare nu implică ((40)) nici că El a fost egal cu Tatăl, nici că I-a fost superior: prin urmare El zice, vorbind despre domnia Milenară a lui Cristos: „Trebuie ca El [Cristos] să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Căci El [Tatăl] «a supus totul sub picioarele Lui [ale Fiului]». Dar când [Tatăl] zice că totul I-a fost supus [Fiului], se înţelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul [Fiului]. Şi când toate [lucrurile pământeşti] Îi vor fi supuse [Fiului], atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului], pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”. 1 Cor. 15:25-28.

„Cel ce există prin Sine”

Atotputernicul Dumnezeu Şi-a însuşit şi a declarat că numele Său este Iehova, care înseamnă „Cel ce există prin Sine” sau „Nemuritorul”. Astfel citim cuvintele Sale către Moise, care spun: „Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic [cel mai înalt sau cel mai puternic Dumnezeu]; dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca «Iehova»” (Exod. 6:3). Dumnezeu a fost recunoscut de atunci printre poporul Său după acest nume, Iehova. Numele este folosit de sute de ori în tot Vechiul Testament, dar este ascuns într-o mare măsură cititorilor de limbă engleză [şi română — n. e.] printr-o eroare a traducătorilor, care l-au tradus prin „Domn”. Poate fi însă recunoscut uşor, fiind întotdeauna scris cu majuscule mici când este folosit pentru numele sacru, Iehova.

Astfel în prima poruncă dată lui Israel Domnul a zis: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău ... Să nu ai alţi dumnezei [puternici] afară de Mine [egali Mie] ... căci Eu, Iehova, Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos”. Exod. 20:2-5.

Moise mai spune: „Ascultă, Israele: «Iehova Dumnezeul nostru este singurul Domn” — Iehova. „Să iubeşti pe Iehova ((41)) Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta»” (Deut. 6:4, 5). Şi acesta este chiar pasajul de scriptură pe care Domnul nostru Isus îl recomandă ca însăşi esenţa adevărului. Când L-au întrebat care este cea mai mare poruncă, El a spus, citând această scriptură: „Să iubeşti pe Domnul [Iehova] Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Mat. 22:37, 38). Citim iarăşi: „Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu; şi slava [onoarea] Mea n-o voi da altuia” (Isa. 42:8). Contextul să nu treacă neobservat, deoarece această declaraţie clară, că numele Iehova este exclusiv al „Tatălui luminilor în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”, urmează imediat anunţării profetice a lui Mesia ca Fiul-slujitor onorat şi ales al lui Iehova, zicând:

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu! Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti popoarelor judecata ... El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi insulele vor aştepta legea Lui. Aşa vorbeşte Dumnezeu, Iehova ... «Eu, Iehova, Te-am chemat în dreptate şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina popoarelor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă [moarte] pe cei legaţi şi din închisoare pe cei care locuiesc în întuneric. Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu»”. Isa. 42:1-8.

Numele Iehova aplicat numai Tatălui gloriei

Se ridică uneori pretenţia că în Scripturi numele Iehova I se aplică Domnului nostru Isus şi ca atare acesta nu este numele distinctiv şi special al Tatălui ceresc. Aceasta este o greşeală; dar spre folosul tuturor vom examina aici textele despre care unii presupun că sprijină această pretenţie. Vom arăta că ele nu contrazic textele anterioare ((42)) care spun că acesta este numele cuvenit şi special al marelui „Eu sunt”.

(1) Textul pe care aceştia se sprijină mai cu seamă pentru a dovedi că numele Iehova poate fi considerat pe bună dreptate numele lui Isus Cristos este: „Voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară ... şi iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, dreptatea noastră”. Ier. 23:5, 6.

Evident că acest text se referă la Domnul nostru Isus şi la domnia Sa Milenară; iar numele în ebraică este Iehova Ţidkenu. Care este explicaţia? Simplă: traducătorii, în zelul lor de a găsi un loc unde numele Iehova să fie asociat cu Isus ca un nume, ne-au dat o traducere slabă. N-ar fi apărut nici o dificultate dacă ar fi fost tradus: „Acesta este numele pe care i-L vor da: Dreptatea noastră de la Iehova”. Şi ce potrivit este acest nume cu lucrarea şi funcţia Domnului nostru Isus. N-a fost El oare reprezentantul dreptăţii lui Dumnezeu şi n-a suferit El oare pedeapsa Dreptăţii ca răscumpărarea omului — pentru ca Dumnezeu să poată fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus? Desigur că nici un nume n-ar putea fi mai potrivit.

Să nu se treacă cu vederea că exact acest nume Iehova Ţidkenu mai apare în scrierile aceluiaşi profet. Dar prietenii noştri niciodată nu atrag atenţia asupra lui, iar traducătorii, deşi îl traduc prin aceleaşi cuvinte englezeşti, nu redau acele cuvinte cu majuscule ca în celălalt caz. De ce? Pentru că relaţiile contextuale arată că Iehova Ţidkenu va fi numele Bisericii întregi, Noul Ierusalim; „Şi iată cum Îl vor numi: [Iehova Ţidkenu], Dreptatea noastră de la Iehova”. Ier. 33:16.

Şi toţi pot vedea uşor că acest nume va fi potrivit pentru Biserica glorificată; ea nu numai că împărtăşeşte suferinţele Domnului ei pentru dreptate, „împlinind ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24; 1 Pet. 5:9), dar şi îi este promisă o parte în toate gloriile Domnului ei, după cum o soţie împărtăşeşte onorurile şi numele soţului ((43)) ei: întocmai cum Biserica poartă numele lui Cristos, ca membri ai corpului lui Cristos. Apoc. 3:12; 19:7; 21:9.

Aceste exemple nu sunt singurele în care numele Iehova este folosit pentru a compune alt nume. Să remarcăm că muntele unde Avraam l-a oferit ca jertfă pe Isaac şi unde Dumnezeu ia dat un berbec de jertfă ca înlocuitor pentru Isaac a fost numit de către el Muntele Providenţei lui Iehova — Iehova Iire (Gen. 22:14). Moise a numit altarul pe care l-a construit: Iehova Nisi sau Stindardul lui Iehova (Exod. 17:15). Ghedeon a construit un altar şi l-a numit Iehova-Şalom — Pacea lui Iehova (Jud. 6:23, 24). Ezechiel a profeţit despre o cetate viitoare al cărei nume va fi Iehova Şama — Minunea lui Iehova. Ezec. 48:35.

(2) S-a sugerat că acolo unde este relatat că Iehova S-a arătat lui Avraam (Gen. 18:1) şi lui Moise (Exod. 3:3-15) trebuie să fie vorba despre Isus Cristos în starea Sa preumană şi ca atare numele trebuie să fie al Lui. Noi răspundem că un astfel de raţionament este nejustificat: că, dacă numele s-ar aplica la altul, acest lucru ar indica doar că un astfel de servitor a fost foarte apreciat de Iehova şi într-adevăr a fost tratat cu acea ocazie ca un administrator sau un reprezentant — împuternicit şi să exercite puterea divină. În Exodul 3:2 suntem clar informaţi că unul care reprezintă pe Iehova şi-I foloseşte numele Lui cel mai distins, „Eu sunt”, a fost „îngerul [mesagerul] lui Iehova”. Noi nu ne îndoim nici măcar o clipă că acest mesager onorat a fost „Cuvântul” din Ioan 1:1, Domnul nostru Isus în starea Sa preumană. Dar cel mai înalt şi mai onorat mesager nu trebuie să fie confundat cu cel pe care-l reprezintă, în numele căruia vorbeşte şi a cărui putere a exercitat-o şi i-a acordat-o lui Moise.

(3) Isaia 40:3 se referă la misiunea lui Ioan Botezătorul, „Pregătiţi în pustie calea lui Iehova”; şi ni se cere să considerăm aceasta ca o dovadă că Isus nu este decât un alt nume al lui Iehova. Dar iarăşi răspundem: nu este aşa! Isus a fost într-adevăr servitorul onorat al lui Iehova şi reprezentantul Său printre oameni în sensul cel mai deplin; dar El Însuşi ((44)) declară: „Tatăl M-a trimis”, „Judec după cum aud”, „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”, „Tatăl este mai mare decât Mine”. Şi noi trebuie să-L credem pe mesager. Faptul este, aşa cum s-a arătat deja*, că Ioan Botezătorul a preumbrit doar un Mesager mai mare, chiar întreaga Biserică creştină în trup; care la rândul ei va introduce pe Cristosul Cap şi corp în gloria spirituală, iar lucrarea acelui Cristos glorificat va fi încă un pas mai departe în aceeaşi mare lucrare de pregătire a căii lui Iehova şi de aducere a locului picioarelor Sale la starea glorioasă. Şi această lucrare, când va fi încheiată la sfârşitul Mileniului, va fi împlinirea completă a acestei profeţii. Vezi 1 Cor. 15:24-28; Ioan 6:57; 5:30; 10:28.

---

*Vol. II, cap. 8

---

(4) Apostolul vorbeşte despre Domnul nostru Isus ca despre „Domnul slavei” (1 Cor. 2:8), şi ni se cere să considerăm aceasta ca dovadă că El este Tatăl, Iehova, pentru că în Psalmul 24:7-10 Tatăl este numit „Împăratul slavei”. Noi răspundem că astfel de argumente slabe cum este acesta dovedesc numai slăbiciunea teoriei în sprijinul căreia sunt prezentate aceste argumente. Domnul nostru Isus va fi într-adevăr maiestuos, un Împărat al slavei, în timpul Veacului Milenar, când va mânui sceptrul pământului în numele şi puterea lui Iehova: dar acelaşi apostol inspirat arată clar, în aceeaşi epistolă în care-L numeşte pe Isus „Domnul slavei”, că atunci când Împărăţia Sa va ajunge la gradul ei cel mai înalt de glorie, aceasta va fi predată Tatălui „care I-a supus toate [Fiului] pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”.

(5) În două descrieri profetice ale Împărăţiei Milenare a lui Cristos se spune: „Se va întâmpla în zilele din urmă că muntele [Împărăţia] casei lui Iehova va fi întemeiat ca cel mai înalt munte [stăpânind peste alte împărăţii] ... şi multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele [Împărăţia] lui Iehova ... ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui ... El va fi Judecătorul neamurilor”. Isa. 2:2-4; Mica 4:1-3.

((45))

Se pretinde că deoarece Cristos trebuie să domnească, să judece şi să deţină Împărăţia în timpul Mileniului, numele Iehova de aici trebuie să fie considerat ca numele lui Cristos. Noi răspundem: nu este aşa! Nu trebuie să fie uitat că toate binecuvântările sunt de la Tatăl, chiar dacă toate sunt prin Fiul (1 Cor. 8:6). Şi astfel ne-a învăţat Domnul nostru Isus să spunem în rugăciunea Sa model: „Tatăl nostru care eşti în ceruri ... Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” (Mat. 6:9, 10). Acest lucru este arătat şi în scripturile conexe (Mica 4:8) unde Cristosul î„cap” şi „corp” — noul Ierusalimş este numit „turn al turmei” la care va veni mai întâi stăpânirea — pierdută de Adam în Eden, răscumpărată de Isus la Calvar.

(6) „Betleeme Efrata ... din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei” (Mica 5:2). Ni se cere să acceptăm aceste cuvinte ca dovezi că Isus a fost Iehova — din veşnicie în veşnicie — pentru că Moise a declarat: „Iehova ... din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu”. Ps. 90:1, 2.

Noi răspundem că aici se cere să se tragă o concluzie neraţională — contrară nu numai sutelor de exemple de folosire a numelui Iehova în alte scripturi, dar contrară de asemenea şi relaţiilor contextuale în care se găsesc aceste cuvinte. Citind mai departe până la Mica 5:4, găsim că se spune despre Mesia: „El Se va scula şi îi va paşte turma [lui Iehova — Ps. 23:1] cu puterea lui Iehova, în măreţia Numelui lui Iehova, Dumnezeului Său”.

Nimic n-ar putea fi mai explicit în legătură cu acest subiect. Ce înseamnă deci cuvintele din Mica 5:2? Răspundem că ele pot fi înţelese corect astfel: „A cărui origine este [prezisă] din timpuri străvechi, din zilele veşniciei [venirea Sa şi rolul Său mesianic au fost intenţionate şi prevăzute în planul divin]”.

(7) Se face referire la profeţia din Isaia 25:6-8 despre Împărăţia Milenară şi ni se cere să o considerăm ca dovadă că numele Iehova este aplicabil la Domnul nostru Isus, deoarece acolo se spune că „Iehova oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele [Împărăţia] acesta un ospăţ de ((46)) mâncăruri gustoase ... nimiceşte moartea pe vecie. Stăpânul Iehova va şterge lacrimile de pe toate feţele”.

Noi răspundem: nu. Aceasta este departe de a fi o astfel de dovadă. Trebuie să observăm într-adevăr că Domnul nostru, Cristos cel glorificat, este reprezentat ca vorbitor, iar lucrarea Sa din Veacul Milenar este rezumată pe scurt în primul verset al acestui capitol: „Iehova, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa [onora]! Laud Numele Tău”. Acesta va fi rezultatul domniei Milenare, iar la încheierea ei toate lucrurile vor fi supuse iarăşi lui Iehova, a cărui putere, lucrând prin Cristosul, va fi să-I supună Lui toate lucrurile. Mesia vine pe pământ ca slujitorul puternic şi reprezentantul lui Iehova, Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”. Această vedere este confirmată perfect de către apostolul Pavel, care, după ce citează din această profeţie şi arată împlinirea ei prin distrugerea morţii adamice în timpul Mileniului, spune: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa [eliberarea — triumful] prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Cor. 15:57.

(8) Ni se cere să considerăm ca dovadă că numele Iehova aparţine în mod cuvenit Domnului nostru Isus, faptul că El este numit — Minunat, Sfătuitor (îndrumător sau model miraculos), Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii — Isa. 9:6.

Vom examina mai târziu semnificaţia deplină a acestei scripturi, remarcând la acest punct doar faptul că nimic de aici nu ne îndreptăţeşte să aplicăm numele Iehova la Isus cel vrednic de adorare, Domnul şi Învăţătorul nostru. Să remarcăm însă că dacă aceasta ar fi fost ideea, nu putea fi găsit un loc mai bun decât acesta pentru a adăuga numele Iehova printre celelalte titluri. Dar, dimpotrivă, chiar versetul următor declară: „Iată ce va face râvna lui Iehova al oştirilor” (împlinirea profeţiei). Versetul 7.

(9) „Spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru! Iată, Stăpânul [Adonai] Iehova va veni cu putere şi braţul Lui va domni pentru El ... El Îşi va paşte turma ca un Păstor».” Isa. 40:9, 10, 11.

((47))

Ni se spune că desigur acesta este un pasaj în care Răscumpărătorul nostru este numit cu marele nume Iehova. Dar noi răspundem: nu — aici El este numit „braţul” lui Iehova, ca şi în alte locuri: Braţul puternic al lui Iehova „va domni pentru El” până va doborî toată autoritatea şi puterea contrară lui Iehova şi legii Sale drepte — până când va face să biruie judecata; până când locul picioarelor lui Iehova (pământul, aşternutul picioarelor Sale) va fi făcut glorios — şi va fi predat Împărăţia lui Dumnezeu, chiar Tatălui. 1 Cor. 15:24-28; Mat. 12:20.

Alte exemple în care Domnul nostru Isus este reprezentat profetic ca „braţul drept” sau puterea lui Iehova sunt:

„Cine a crezut vestirea [propovăduirea] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul lui Iehova? [Puţini recunosc Braţul Domnului în acest veac — „nu mulţi mari” etc.] ... El era dispreţuit şi părăsit de oameni.” Isa. 53; Ioan 12:38.

„Insulele vor aştepta cu nădejde în Mine şi se vor încrede în braţul Meu.” Isa. 51:5, 9.

„Iehova Şi-a dezgolit braţul Său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor [la stabilirea Împărăţiei Sale]; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” Isa. 52:10.

„Atunci braţul Lui [al lui Iehova] I-a adus mântuire ... «Un Răscumpărător va veni pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, care se vor întoarce de la păcatele lor», zice Iehova.” Isa. 59:16-20.

(10) În Ioan 12:41 citim: „Isaia a spus aceste lucruri, când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El”. Ni se cere să recunoaştem că aceasta probabil se aplică la Isaia 6:1. Noi răspundem că credem aceasta: dar să remarcăm că acest cuvânt ebraic redat prin Domn în acel verset nu este Iehova, ci Adonai; problema noastră în discuţie acum este că numele Iehova nu se aplică în mod cuvenit la nimeni în afară de Tatăl ceresc — chiar dacă poate fi aplicat la mesagerii Săi speciali în timp ce aceştia vorbesc sau acţionează pentru El ca reprezentanţi în numele Său.

Noi nu contestăm că Adonai este uneori folosit ca unul din multele titluri ale Tatălui ceresc. Noi pretindem că în acest ((48)) text nu se aplică la Tatăl, ci la Fiul. La fel, acelaşi cuvânt Adonai este folosit referitor la Cristos şi la Împărăţia Sa Milenară în Psalmul 2 (4-9): „Domnul [Adonai] Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte ... Domnul [Iehova] Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut»”.

Dar probabil cineva ar putea pretinde că Adonai din Isaia 6:1 trebuie să se refere la aceeaşi persoană ca şi Iehova din versetele 3 şi 5. Noi răspundem: nu este aşa; „Solul legământului”, reprezentantul lui Iehova putea fi foarte bine salutat cu laudă în numele Tatălui pe care-L reprezenta. Remarcaţi iarăşi în versetul 8 că nu Iehova este cel care dă mesajul, nici cel care pronunţă judecata, ci Adonai, pentru că Tatăl „a dat toată judecata Fiului”. Mat. 23:34, 36, 38; Ioan 5:22, 27.

Ar putea fi citate şi alte exemple de referiri la Domnul nostru Isus în strânsă legătură cu numele Iehova, în ebraică fiind însă folosit alt cuvânt, dar tradus de asemenea Domn în versiunea comună a Bibliei. Să remarcăm declaraţia din Maleahi: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi Domnul [Adon, din aceeaşi rădăcină ca Adonai] pe care-L căutaţi, deodată va intra în templul Său, Solul legământului în care găsiţi plăcere; iată că vine, zice Domnul [Iehova] oştirilor ... El ... va curăţi pe fiii lui Levi, îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce Domnului [Iehova] un dar de mâncare în dreptate”. Mal. 3:1-4.

Încă o astfel de referinţă familiară se găseşte în nobilul psalm mesianic, care declară: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor. Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie ... Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe însoţitorii Tăi”. Apoi se face referire la Biserică, fiind numită fiica Tatălui şi mireasa, soţia Mielului, şi este îndemnată să ((49)) respecte pe Fiul Împăratului ca Domnul ei — „atunci împăratul îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este domnul tău [Adon — nu Iehova], adoră-l”. Ps. 45:2-11; Evr. 1:8, 9; 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23; Ioan 5:23.

(11) Ni se cere să considerăm declaraţia lui Isaia (8:13, 14) ca o dovadă că numele Iehova este în mod potrivit aplicabil Domnului nostru Isus. Ea spune: „Sfinţiţi însă pe Iehova al oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi”. Accentul este pus pe versetul următor, care spune, fără să precizeze cine: „El va fi ... o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel”. Noi nu putem admite aceasta ca o dovadă, deoarece, chiar dimpotrivă, contextul arată o a treia parte (în afară de Iehova şi de profet), chiar Domnul nostru Isus care spune: „Leagă această mărturie, pecetluieşte legea între ucenicii Mei. Eu Îl voi aştepta pe Iehova ... Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Iehova”. Isa. 8:16-18; compară cu Evrei 2:13.

(12) Se face referire la Psalmul 110 ca dovadă că Domnul nostru Isus este numit în Scriptură Iehova. Noi răspundem că nici un argument nu putea fi dus atât de departe sau nu putea fi mai neadevărat. Dimpotrivă, el dovedeşte contrariul: „Iehova a zis lui Adon: «Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale ... Adonai este la dreapta Ta [a lui Iehova] şi zdrobeşte” etc. Precum şi: „Iehova a jurat şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec»”. Ps. 110:1, 4, 5.

Oricine nu poate vedea că Cel la care se face referire este înălţat la dreapta lui Iehova sau la poziţia de favoare principală şi este făcut preot al Rânduielii noi, este desigur orbit de prejudecata sa. Noi însă le supunem acestora spre examinare însăşi interpretarea Domnului nostru şi aplicarea acestor cuvinte la Sine Însuşi, prezentându-Se ca fiind Adon, Domnul lui David, înălţat de către Domnul Său, Iehova. Mat. 22:44, 45.

Apostolul Petru, vorbind sub influenţa Spiritului sfânt la Cincizecime, a aplicat la fel aceste cuvinte. Şi apostolul Pavel se referă la ele în acelaşi sens. Fapt. 2:34; Evr. 1:13; 10:12, 13.

((50))

(13) Deoarece Domnul nostru Isus este recunoscut a fi Marele Învăţător, se pretinde că El a împlinit prezicerea: „Toţi fiii tăi vor fi învăţaţi de Iehova” (Isa. 54:13). Ca răspuns şi ca o contrazicere, supunem spre examinare propriile cuvinte ale Domnului nostru Isus. El a citat tocmai aceste cuvinte ale profetului în discursul Său şi a arătat clar că El n-a fost şi n-a pretins a fi Iehova din această profeţie. Cuvintele Sale au fost: „În proroci este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a ascultat pe Tatăl şi a învăţat de la El, vine la Mine”. Ioan 6:45.

Însuşi Tatăl, marele Iehova, este nu numai Marele Legiuitor, ci şi Marele Învăţător al propriei Sale legi. Toţi fiii Săi inteligenţi vor vedea că marele Său plan de mântuire a omului cuprinde cele mai măreţe exemplificări cu putinţă ale Dreptăţii, Iubirii şi Înţelepciunii, în combinaţie şi totuşi fiecare perfectă, intactă.

Domnul nostru Isus a fost şi este încă Marele Învăţător al oamenilor prin hotărârea Tatălui ceresc, marele Maestru-Învăţător mai presus de toţi. Şi exact aceasta a pretins şi a învăţat iubitul nostru Răscumpărător. Oare n-a declarat El public faptul că învăţăturile Sale erau cele pe care le învăţase deja de la Tatăl? zicând: „Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu”. „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi ... cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat”. „Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” „Le-am dat Cuvântul Tău.” „Ei au păzit cuvântul Tău.” „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 7:16-18; 8:38; 14:24; 17:6, 14, 17.

De asemenea, Domnul nostru i-a numit învăţători speciali sub conducerea Sa pe apostoli; şi pe alţii din Biserică să fie învăţători şi păstori subordonaţi pentru turma Domnului, instruindu-i: „Paşte oile Mele”, „paşte mieluşeii Mei”, „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu sângele Celui [Fiului ((51)) Preaiubit] al Său” (Fapt. 20:28). Cu toate acestea, nici unul dintre aceşti învăţători nu trebuia să înveţe propriile sale doctrine, care puteau fi numai „înţelepciunea lumii acesteia”. Tot poporul lui Dumnezeu trebuia să fie învăţat de Iehova, şi nici unul dintre ei nu poate fi învăţător adevărat dacă nu prezintă oamenilor cuvintele, planul şi caracterul lui Iehova, ca fiind standardul adevărului şi perfecţiunii. Făcând aceasta ei atrag atenţia inevitabil asupra „învăţăturilor lui Hristos” şi asupra „învăţăturilor apostolilor”, toate acestea fiind doar expresii şi învăţături ale legii mari şi eterne a Tatălui.

Spre deosebire de unii care astăzi se numesc ei înşişi învăţători, nici Domnul nostru Isus, nici apostolii Săi n-au încercat sau n-au pretins originalitate. Să remarcăm cuvintele smerite ale Domnului nostru Isus, altele mai frumoase decât acestea n-ar putea fi: „Eu ... nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28). Ne putem noi mira că Unuia care a fost găsit aşa de smerit şi aşa de loial lui Iehova I s-a putut încredinţa şi I-a fost încredinţată aşa mare onoare şi putere — a fost înălţat aşa de sus, de-a dreapta Tatălui? Şi avem mărturia inspirată că învăţăturile astfel date Domnului nostru Isus au fost bine învăţate de El — „Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit”. Evr. 5:8; Filip. 2:8.

Mai mult, Domnul a arătat prin profeţi că Isus, Marele Învăţător numit de către Maestrul Învăţător Iehova, va fi El Însuşi învăţat de Iehova; şi pentru a putea deveni „mare preot milos şi credincios” pentru omenire şi pentru a fi dovedit vrednic să fie „Căpetenia mântuirii noastre”, a fost necesar ca El să fie desăvârşit în experienţe prin lucrurile pe care le-a suferit (Evr. 2:9, 10). Să remarcăm profeţiile care urmează, cât de clar au spus cu mult înainte că Domnul nostru va fi învăţat de Iehova, va învăţa bine lecţiile şi va manifesta dragoste de lege şi supunere faţă de Legiuitor:

„Stăpânul Meu, Iehova [Adonai Iehova], Mi-a dat o limbă de ucenic [instruit], ca să ştiu să înviorez prin cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezeşte, în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult ca un ucenic [instruit]. Stăpânul Meu, ((52)) Iehova [Adonai Iehova], Mi-a deschis urechea, şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi [de la învăţăturile Sale]. Mi-am dat spatele înaintea celor care Mă loveau şi obrajii înaintea celor care Îmi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de insulte şi de scuipări.” Isa. 50:4-10; Mat. 26:67; 27:26, 30; Isa. 53:11.

Să ascultăm mai departe în legătură cu acest subiect cuvântul mărturiei Domnului în privinţa pregătirii Domnului nostru Isus pentru marea funcţie de Mare Preot Împărătesc pentru omenire:

„Duhul lui Iehova se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică [reverenţă] de Iehova. Plăcerea Lui va fi frica [reverenţa] de Iehova; nu va judeca după înfăţişare”; pentru că El a simţit slăbiciunile noastre şi este prin urmare cu atât mai capabil să ajute pe toţi care vin la Dumnezeu prin El — acum Biserica Sa şi în curând lumea, în timpul Împărăţiei Milenare. Isa.11:1-10; Evr. 2:18.

Din nou Mesia este reprezentat profetic zicând: „Îmi vei arăta [mă vei face să am cunoştinţă de] cărarea vieţii”. „Eu binecuvântez pe Iehova care mă sfătuieşte”. Aceste expresii survin în legătură cu cele citate de apostol ca fiindu-I aplicabile Mântuitorului nostru „omul Isus Hristos” (Ps. 16:7-11). Astfel este confirmată de profeţie declaraţia evanghelistului: „Iar Copilul [Isus] creştea şi Se întărea, fiind plin de înţelepciune; şi harul [binecuvântarea] lui Dumnezeu era peste El ... Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Luca 2:40, 52.

După ce am examinat cele mai puternice texte biblice prezentate asupra acestui subiect, suntem încrezători că Scripturile nu autorizează folosirea marelui nume Iehova ca nume pentru vreo altă fiinţă în afară de Tatăl ceresc: suntem încrezători că ele limitează folosirea lui şi interzic aplicarea lui la altul.

Toţi pot vedea caracterul potrivit al hotărârii Atotputernicului, şi anume, El să fie recunoscut ca centrul ((53)) autorităţii, înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii; fiindcă acesta este adevărul, şi orice altceva ar fi neadevărat şi în acea măsură ar fi rău, dăunător. Şi noi am văzut din cuvintele citate anterior ale Domnului nostru şi ale apostolilor, pe care El i-a învăţat în mod special prin cuvintele Sale directe şi pe care i-a inspirat cu Spiritul sfânt după Cincizecime, că nici unul din ei n-a făcut vreodată aluzia nici că Tatăl ceresc şi Fiul ceresc au fost una în persoană, nici că Ei sunt egali în glorie şi putere — aşa cum este declarat, fără autoritate divină, în crezurile şi catehismele oamenilor.

Cu toate acestea, Tatăl ceresc n-a manifestat nici o gelozie pentru grandoarea marelui Său Servitor Principal, „Solul legământului în care găsiţi plăcere”; din contră, El L-a înălţat mult, ca să fie alături de Sine în demnitate şi putere. Să ascultăm cuvintele Domnului Isus: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face şi-I va arăta lucruri mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. Căci după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”. Ioan 5:19-23.

Numai când înţelegem clar declaraţia scripturală referitoare la Iehova, marele Autor al planului de Împăcare, şi vedem deosebirea între El şi onoratul Său Servitor, „Singurul Conceput al Tatălui”, „Fiul Său preaiubit”, în opera Împăcării, numai atunci suntem pregătiţi cum se cuvine să înţelegem filosofia Împăcării. Din cauza confuziei de gândire în privinţa Tatălui şi a Fiului, se întâmplă în mare măsură că foarte mulţi creştini sunt într-o confuzie totală în ceea ce priveşte Împăcarea şi ca atare sunt în pericol de a-şi pierde credinţa în această doctrină fundamentală şi foarte importantă a descoperirii divine.

Apostolul Pavel prezintă subiectul relaţiei dintre Tatăl şi Fiul în privinţa răscumpărării noastre foarte clar şi plin de ((54)) forţă, zicând: „Nu este decât un singur Dumnezeu ... . Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi” (1 Cor. 8:4, 6). Adică, există numai un singur Dumnezeu veşnic şi atotputernic, Autorul şi Sursa tuturor lucrurilor, căruia Îi aparţinem, şi există numai un singur Domn, Isus Cristos, prin care Tatăl ceresc lucrează în privinţa diferitelor aspecte ale planului Său, şi numai prin El avem iertarea păcatelor, prin credinţă în sângele Său, şi avem acces la Tatăl şi la harul în care ne aflăm, bucurându-ne în speranţa slavei lui Dumnezeu. Rom. 5:1.

O tradiţie a părinţilor sprijinită pe o falsificare — o interpolare

Lăsăm pentru capitolele următoare analizarea măreţiei şi vredniciei Domnului nostru Isus Cristos, prin care s-a desfăşurat şi va fi îndeplinită toată opera Împăcării — şi marea onoare acordată Lui, nu numai de când a răscumpărat lumea, dar şi marea onoare şi demnitate avute înainte de a deveni Răscumpărătorul lumii. Acum căutăm să distingem clar ceva în privinţa marelui Autor al planului, dar deoarece gândirea generală a creştinătăţii este foarte încâlcită din cauza cunoscutei „doctrine a Treimii”, o doctrină pe care chiar şi cei mai fermi susţinători ai ei admit că n-o înţeleg şi n-o pot înţelege sau explica, de aceea este potrivit să examinăm aici textele din Scriptură care se presupune că dau ceva întărire sau sprijin acestei confuze doctrine a oamenilor, pentru care nu poate fi găsită nici o autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu. Am atras deja atenţia asupra diferitelor scripturi care afirmă în mod accentuat că este numai un singur Dumnezeu Atotputernic — nu doi, nici trei, nici mai mulţi. Acum atragem atenţia asupra faptului că acest cuvânt „Treime” nu se găseşte în Scripturi, nici nu apare vreun cuvânt cu sens echivalent şi nici nu se face vreo declaraţie care să poată fi interpretată, chiar şi neraţional, că înseamnă ((55)) vreun astfel de lucru. De fapt, cei care susţin doctrina Treimii, în încercarea de a explica propria lor idee, se încurcă fără ieşire atât pe ei cât şi pe ascultătorii lor. Ei declară într-o clipită că este numai un singur Dumnezeu (fiindcă Scripturile accentuează atât de hotărât acest punct încât nu poate fi ignorat), totuşi, în aceeaşi clipită ei declară că sunt trei Dumnezei (pentru că sunt ataşaţi de această teorie prin „tradiţiile părinţilor” transmise de la începuturile papalităţii).

Dar cum ar putea fi trei Dumnezei şi totuşi numai un Dumnezeu? Dacă sunt trei Dumnezei „egali în putere şi slavă”, aşa cum declară catehismele, atunci este fals să se spună că este numai un Dumnezeu. Dacă este numai „un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate”, aşa cum afirmă Sfântul Pavel, şi dacă, aşa cum a spus Isus, Tatăl este mai mare decât Fiul Său onorat, şi dacă Tatăl L-a înviat pe preaiubitul Său Fiu dintre morţi şi L-a înălţat la cer, L-a onorat şi I-a destinat o Împărăţie, şi dacă în cele din urmă Fiul va preda Împărăţia din nou Tatălui, pentru ca Tatăl să fie totul în toţi, atunci nu poate fi adevărat că sunt câţiva Dumnezei egali în putere. Cu toate acestea, în capitolul următor vom arăta în mod concludent că Domnul nostru Isus Cristos este un Dumnezeu, dar că, deşi El va fi onorat întocmai cum este onorat Tatăl, şi că onorându-L pe El noi Îl onorăm pe Tatăl care L-a înălţat, totuşi glasul unit al Scripturilor susţine foarte accentuat că este numai un Dumnezeu Atotputernic, Tatăl tuturor. Aşa cum spune apostolul: „Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos”. 1 Cor. 11:3.

Există o declaraţie în Scripturi, şi numai una, care numai pare a face aluzie într-o măsură extrem de mică la doctrina unei Treimi de Dumnezei, iar acum este acceptat de către toţi cercetătorii că acel pasaj este nelegitim — este o interpolare. De aceea el este omis din Versiunea Revizuită a Noului Testament, deşi traducătorii acelei Versiuni Revizuite, după câte ştim noi, toţi au fost trinitarieni. Deşi le-ar fi ((56)) plăcut să reţină acest pasaj, ca fiind singurul sprijin scriptural (şi acela foarte imperfect în ceea ce declară), ei nu l-au putut reţine în mod conştient.

Traducătorii Versiunii noastre Comune a Bibliei nu sunt de condamnat pentru inserarea acelei interpolări, pentru că la timpul traducerii aceleia era imposibil să se ştie despre caracterul lui nelegitim. De la traducerea ei s-au găsit sute de manuscrise greceşti vechi, dar nici unul anterior secolului al şaptelea nu conţine această propoziţie care favorizează Treimea. Prin urmare cercetătorii, indiferent de înclinaţiile denominaţionale, nu neagă că aceste cuvinte nelegitime au fost introduse ca să sprijine doctrina Treimii, într-o vreme când discutarea acelei doctrine era răspândită în Biserică şi când susţinătorii doctrinei Treimii se simţeau încurcaţi în faţa împotrivitorilor lor, fiindcă n-aveau dovezi scripturale pe care să le aducă în sprijinul teoriei lor. Cuvintele nelegitime au fost fără îndoială introduse de vreun călugăr peste măsură de zelos, care era sigur de această doctrină şi s-a gândit că Spiritul sfânt făcuse o gafă că nu declarase problema în Scripturi; intenţia sa, fără îndoială, a fost să ajute pe Dumnezeu şi adevărul să iasă dintr-o dificultate, comiţând o fraudă. Dar toate sugestiile acestea, în sensul că Dumnezeu nu ne-a dat o descoperire completă, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”, şi că mai trebuie să se adauge ceva la ea, sunt de la Adversar, aşa cum a fost şi această sugestie că ar fi potrivit să se facă ceva incorect, un fals, pentru a ieşi un bine şi a corecta greşeala Atotputernicului. Copistul călugăr sau preot care a comis acest fals, se pare cam pe la începutul secolului al şaptelea, are mare răspundere pentru adăugarea lui la Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru influenţa rea pe care acesta a exercitat-o asupra celor din poporul lui Dumnezeu, care, căutând adevărul asupra acestui subiect, au fost induşi în eroare prin falsul lui.

Interpolarea nelegitimă se găseşte în 1 Ioan 5:7 şi constă în cuvintele: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul ((57)) şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ”. [Traducerea Cornilescu — n. e.] Omiterea acestor cuvinte lasă textul simplu şi uşor de înţeles, şi complet în armonie cu tot restul Scripturilor; dar cu aceste cuvinte în text, aşa cum au fost de secole, s-a produs confuzia, pentru că se afirmă o absurditate. De exemplu, cu aceste cuvinte rămase în text, sensul ar fi că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt s-au învoit să dea o mărturie în cer, şi anume, că Isus este Cristosul. Ce absurd! Cine se află în ceruri în necunoştinţă de faptul că Isus este Cristosul? Cui, deci, ar fi necesar ca Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt să-i dea această mărturie sau declaraţie? Nimănui. Dar pentru Adversar acesta a fost un loc convenabil să-şi introducă lucrarea de stricare a adevărului şi el a găsit un servitor dispus să-l servească.

Nu numai Versiunea Revizuită omite acest verset, ci şi toate traducerile moderne: Emphatic Diaglott, traducerea lui Young, traducerea American Union, Versiunea Îmbunătăţită. Aceasta din urmă spune:

„Acest text cu privire la mărturia în cer nu se găseşte în nici un manuscris grecesc scris înainte de secolul al cincilea. Nu este citat de către nici unul din scriitorii eclesiastici greci, nici de către vreunul din părinţii latini timpurii, nici chiar când subiectele pe care le-au tratat i-ar fi condus în mod firesc să apeleze la autoritatea lui: de aceea este evident nelegitim”.

Comentariul critic al lui Lang, referindu-se la acest pasaj nelegitim, spune:

„Aceste cuvinte lipsesc în toate codexurile greceşti, de asemenea în Codicele Sinaitic [cel mai vechi manuscris grecesc cunoscut] şi în toate versiunile vechi, inclusiv în cel latin, din secolul al optulea, iar [în manuscrisele apărute] de atunci încoace ele se găsesc în trei variante. În ciuda controverselor trinitariene, nici măcar un Părinte grec sau vreun Părinte al Bisericii latine vechi nu se referă la ele”.

Concordanţa greco-engleză a lui Hudson spune:

„Cuvintele nu se găsesc în nici un manuscris grecesc înainte de secolul al XV-lea sau al XVI-lea şi în nici o versiune timpurie”.

Textul este declarat ca interpolare de către următorii cercetători ai Bibliei, recunoscuţi pentru capacitatea lor: Sir Isaac Newton, ((58)) Benson, Clark, Horne, Griesbach, Tischendorf, Tregelles, Lachman şi Alford. Acesta din urmă spune:

„Numai dacă se urmează capriciul în critica textului sacru, există vreo umbră de raţiune în presupunerea că ele sunt autentice”.

Dr. Constantine Tischendorf spune:

„Consider ca o necuviinţă a continua publicarea acestei adăugiri nelegitime ca parte a Epistolei”.

Profesorul T.B. Wolsey întreabă:

„Oare nu cer adevărul şi onestitatea ca un astfel de text să fie scos afară din Bibliile noastre engleze — un pasaj pe care Luther nu l-a exprimat în traducerea sa şi care nu s-a strecurat în Biblia germană până după aproape cincizeci de ani de la moartea sa?”

Dr. Adam Clarke comentând asupra acestui text spune:

„Probabil