((413))

Bătălia Armaghedonului - Studiul IX
Conflictul este imposibil de stăpânit mărturia celor înţelepţi în felul lumii

Inteligenţa generală un factor nou în toate socotelile — Opiniile senatorului Ingalls — Opiniile Rev. Lyman Abbot — Opiniile episcopului Newman (M. E.) — Opiniile unui jurist renumit — Opiniile col. Robert Ingersoll — Distinsul J. L. Thomas despre legislaţia muncii — Opinia lui Wendell Phillips — Prezicerea istoricului Macaulay — Speranţele distinsului Chauncey Depew — Episcopul Worthington (P. E.) intervievat — Răspunsul lui W. J. Bryan — O opinie englezească — Declaraţia lui Edward Bellamy despre situaţie — Opinia Rev. J. T. McGlynn — Perspectiva Prof. Graham — Opiniile unui judecător de la Curtea Supremă — O opinie franceză, o „Învălmăşeala Socială”

„Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ [în societate], căci puterile cerurilor [guvernământ — eclesiastic şi civil] vor fi zguduite.” Luca 21:26.

OAMENII înţelepţi din toată lumea recunosc faptul că se apropie un mare conflict social şi că acesta este imposibil de stăpânit — că nu se poate face nimic pentru a-l evita. Ei au căutat remedii, dar n-au găsit nici unul adecvat bolii, şi renunţând la speranţă au tras concluzia că sugestia Evoluţiei trebuie să fie corectă; şi anume, că „toată natura operează sub o lege a supravieţuirii celui mai tare ca fiind cel mai potrivit, şi a distrugerii celui mai slab ca fiind nepotrivit să trăiască”. Filosofii le spun că „ceea ce este a mai fost”, că civilizaţia noastră nu este decât o repetare a civilizaţiilor Greciei şi Romei, şi că în mod asemănător ea se va desface ((414)) în bucăţi în ceea ce priveşte masele, şi că avuţia şi guvernarea vor gravita iarăşi în mâinile câtorva, în timp ce masele, ca şi civilizaţiile timpurii ale răsăritului, doar că vor exista.

De obicei ei nu observă noul element în conflictul nemaiîntâlnit vreodată; şi anume, răspândirea mai generală a inteligenţei în toată lumea, în special în toată creştinătatea. Acest lucru, pe care mulţi oameni îl uită, este adus în atenţia celor destul de înţelepţi ca să caute adevărata înţelepciune la izvor — Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia sunt informaţi că „la timpul sfârşitului, mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte ... căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Dan. 12:1-4). Ei văd prezisa alergare a omenirii încoace şi încolo uimitor împlinită; ei văd de asemenea creşterea generală a cunoştinţei; şi pentru aceştia timpul de strâmtorare prezis în acelaşi context înseamnă, nu o repetare a istoriei, nu o supunere a maselor la câţiva favorizaţi, ci o extraordinară inversare a sensului istoriei produsă de noile condiţii observate. Iar declaraţia aceluiaşi profet, în acelaşi context, că „în timpul acela se va scula marele prinţ Mihail [Cristos]” şi-şi va lua puterea glorioasă şi va domni, este în armonie cu ideea că strâmtorarea care vine va pune capăt stăpânirii egoismului de sub „stăpânitorul lumii acesteia” [Satan], şi va introduce Împărăţia de binecuvântare a lui Emanuel. Dar să-i auzim pe unii dintre oamenii înţelepţi ai lumii spunându-ne ce văd ei!

O opinie largă şi o declaraţie deschisă şi foarte nepărtinitoare despre lupta pentru bogăţie şi strivirea consecutivă a claselor de jos a fost furnizată presei de către distinsul J. J. Ingalls, un om cu sentimente largi, cu avuţie moderată şi fost senator al Statelor Unite. Dăm extrase generoase din ea, fiindcă este o declaraţie moderată a cazului, şi fiindcă arată că nici chiar oamenii de stat cu totul treji, care văd dificultatea, nu cunosc nici un remediu care să poată fi aplicat pentru vindecarea maladiei şi pentru salvarea victimelor.

Senatorul Ingalls a scris:

„Libertatea este ceva mai mult decât un nume. Cel care depinde de voinţa altuia pentru adăpost, îmbrăcăminte şi ((415)) hrană, nu poate fi om liber în sensul larg, deplin al acestui cuvânt. Omul a cărui pâine zilnică pentru sine şi pentru familie depinde de salariile pe care un angajator le poate da sau reţine după plăcerea sa, nu este liber. Alternativa între înfometare şi supunere la un orar este sclavie.

Libertatea nu constă în definiţii. Declaraţia că viaţa, libertatea şi căutarea fericirii sunt drepturile inalienabile ale fiecărei fiinţe umane nu face pe nimeni independent. Dreptul la libertate este o parodie goală şi o înşelare dacă nu există şi puterea de a fi liber. Libertatea nu este numai îndepărtarea restricţiilor legale, a permisiunii de a pleca şi a veni. La aceasta trebuie adăugate capacitatea şi oportunitatea, pe care numai scutirea de necesitatea muncii zilnice necontenite le poate aduce. Ca să-l parafrazăm pe Shakespeare, Puterea şi Libertatea sunt o pereche nepotrivită. Libertatea şi dependenţa sunt incompatibile. Abolirea sărăciei a fost visul vizionarilor şi speranţa filantropilor din zorii timpului.

Inegalitatea sorţii şi evidenta nedreptate a distribuirii inegale a avuţiei printre oameni a fost nedumerirea filosofilor. Este enigma nerezolvată a economiei politice! Civilizaţia nu are nici un paradox atât de misterios ca existenţa foamei când există exces de hrană — a lipsei în mijlocul abundenţei. Ca un om să aibă posesiuni care-i depăşesc capacitatea extravaganţei de a risipi, iar altul, capabil şi dornic să lucreze, să piară din lipsă de jăratic să se încălzească, de zdrenţe să se învelească şi de o coajă de pâine să se hrănească, face societatea de neînţeles. Face carta drepturilor omului un rebus. Atâta vreme cât astfel de condiţii continuă, cheia cifrului în care este scris destinul nu este revelată — fraternitatea oamenilor este o frază, dreptatea este o formulă, iar codul divin este indescifrabil.

Exasperarea săracilor la ostentaţia insolentă a bogaţilor a răsturnat imperii. Uşurarea săracilor a fost obiectivul legilor umane şi divine. Plângerile nenorociţilor sunt povara istoriei. Iov a fost milionar. Fie că acea incomparabilă producţie care-i poartă numele este o pildă, fie că este o biografie, ea este de un interes profund, fiindcă arată că patriarhul s-a preocupat de aceleaşi chestiuni care ne tulbură ((416)) pe noi acum. El descrie ca un Populist pe aceia care iau măgarul orfanului şi vaca văduvei, mută semnele de hotar, seceră câmpul şi adună recolta celui sărac, pe care-l lipsesc de hainele sale şi-l lasă gol în ploile munţilor şi în adăpostul stâncilor.

Profeţii evrei au rezervat cele mai deosebite blesteme pentru jecmănirile şi luxul bogaţilor, iar Moise a prescris reglementări pentru iertarea datoriilor, pentru redistribuirea pământurilor şi restrângerea averilor private. Timp de secole în Roma proprietatea funciară era limitată la 300 de acri pentru fiecare cetăţean şi numărul de vite şi de sclavi era restrâns la aria cultivată. Dar legile date evreilor de către Atotputernicul prin Moise au fost la fel de inoperante ca şi codurile lui Licurg şi ale lui Licinius împotriva energiilor refractare ale omului şi împotriva condiţiilor organice ale fiinţei sale.

Pe vremea lui Cezar, 2.000 de plutocraţi posedau practic Imperiul Roman şi mai mult de 100.000 de capi de familie erau cerşetori, întreţinuţi prin donaţii din vistieria publică. Aceeaşi luptă a continuat de-a lungul Evului Mediu până în secolul al nouăsprezecelea. Astăzi nu se prescrie nici un remediu care să nu fi fost administrat înainte ineficient nenumăraţilor pacienţi: în finanţe şi în economia politică na fost propus nici un experiment care să nu fi fost încercat în mod repetat, fără vreun alt rezultat decât dezastru individual şi ruină naţională.

În sfârşit, după multă bâjbâială la întâmplare şi după multe lupte sângeroase şi disperate cu regi şi dinastii, privilegiu, castă şi prerogative, cu vechile abuzuri, cu ordine, titluri şi clase formidabil înrădăcinate, idealul final de guvern a fost realizat şi poporul este suveran. Săracii, truditorii, muncitorii sunt conducătorii. Ei fac legile, ei formează instituţiile. Ludovic al XIV-lea a spus: «Eu sunt statul». Aici muncitorii plătiţi, fermierii, fierarii, pescarii şi artizanii spun: «Noi suntem statul». Confiscarea şi jaful şi îmbogăţirea favoriţilor regali sunt necunoscute. Fiecare om, oricare i-ar fi originea, aptitudinile, educaţia sau moralitatea, are şanse egale cu ceilalţi în cursa vieţii. Legislaţia, fie că este bună sau rea, este impusă de majoritate.

((417))

Cu mai puţin de un secol în urmă, starea socială din Statele Unite a fost aceea de egalitate practică. La primul nostru recensământ n-a fost în ţară nici un milionar, nici unul foarte sărac, nici un neisprăvit. Primul cetăţean american care a trecut ţinta de un milion de dolari a fost primul Astor, cam pe la 1806, care emigrase din Germania nu cu mulţi ani înainte, fiul unui măcelar, cu un pachet de piei neprelucrate ca bază a averii sale. Cel mai mare domeniu înainte de timpul acela ia aparţinut lui George Washington, care la moartea sa, în 1799, a fost evaluat la cam 650.000 $.

Masa oamenilor era formată din fermieri şi pescari care trăiau cu mulţumire din produsele muncii lor. Dezvoltarea continentului prin introducerea căilor ferate, a maşinilor agricole şi a aplicaţiilor ştiinţifice ale vieţii moderne ne-au făcut cea mai bogată naţiune de pe pământ. Posesiunile totale ale ţării depăşesc probabil 100.000.000.000 $, din care o jumătate se spune că sunt sub controlul direct a mai puţin de 30.000 de persoane şi corporaţii. Cele mai mari averi private din lume au fost acumulate în Statele Unite în ultima jumătate de secol.

Şi resursele noastre materiale încă de abia sunt atinse. Mai puţin decât a patra parte din suprafaţa noastră arabilă a fost arată. Minele noastre ascund comori mai bogate decât cele din Ofir şi Potosi. Manufacturile şi comerţul nostru sunt adolescente, dar ele au stabilit deja o aristocraţie a bogăţiei care nu poartă nici jartieră nici coroană şi nu este anunţată de nici un herald, dar adesea este primită în curţile prinţilor şi în palatele regilor.

Dacă distribuţia inegală a poverilor şi a beneficiilor societăţii depinde de legislaţie, instituţii şi guvern, atunci sub un sistem ca al nostru echilibrul ar trebui să fie restabilit. Dacă bogăţia rezultă din legi nejuste, iar sărăcia din opresiune legislativă, remediul este în mâinile victimelor. Dacă ele suferă, este din cauza rănilor pe care singure şi le-au făcut. Noi n-avem drepturi feudale, nici de primogenitură, nici de limitare a dreptului de succesiune; nici o oportunitate care să nu fie deschisă tuturor. Dreptatea, egalitatea, libertatea şi fraternitatea sunt temeliile statului. Votul este în mâna fiecărui om. Şcoala oferă educaţie tuturor. Presa este liberă. Cuvântul, gândirea şi conştiinţa sunt neîncătuşate.

((418))

Dar votul universal nu s-a dovedit un panaceu pentru relele societăţii. Sărăcia nu este abolită. Deşi bogăţia s-a acumulat depăşind visele avariţiei, inegalitatea distribuirii este tot atât de mare ca pe timpul lui Iov, al lui Solomon şi al lui Agis. Nu numai că vechea problemă este nerezolvată, dar şi condiţiile ei sunt complicate şi intensificate. Mai mare putere politică este consolidată în mâinile celor puţini şi mai imense bogăţii sunt câştigate de către indivizi sub o republică decât sub o monarhie.

Marea prăpastie dintre bogaţi şi săraci se cască tot mai mult zi de zi. Forţele muncii şi ale capitalului, care ar trebui să fie aliate, auxiliarii şi prietenii sunt desfăşuraţi unii împotriva celorlalţi ca armate ostile în tabere fortificate, pregătindu-se de asediu sau de bătălie. Bani cu milioanele se pierd în salarii, în distrugerea proprietăţii perisabile, în deterioarea uzinelor şi în descreşterea profiturilor prin greve şi închideri de fabrici care au devenit starea normală a războiului dintre angajaţi şi angajatori.

Utopia este încă o ţară nedescoperită. Perfecţiunea ideală în societate, ca mirajul în deşert, se retrage pe măsură ce te apropii de ea. Natura umană rămâne neschimbată în fiecare mediu de viaţă.

Starea maselor este nemăsurat îmbunătăţită prin avansarea civilizaţiei. Cel mai sărac meşteşugar de astăzi se bucură în voie de confortul şi comodităţile pe care monarhii cu bogăţiile lor nu le puteau cumpăra cu cinci secole în urmă. Dar De Toqueville a observat ciudata anomalie că pe măsură ce starea maselor se îmbunătăţeşte, ele o găsesc mai intolerabilă şi nemulţumirea creşte. Lipsurile şi dorinţele se înmulţesc mai rapid decât mijloacele de satisfacere a lor. Educaţia, presa zilnică, călătoriile, bibliotecile, parcurile, galeriile şi vitrinele au lărgit orizontul bărbaţilor muncitori şi a femeilor muncitoare, le-au crescut capacitatea de a se bucura, i-au familiarizat cu luxul şi cu avantajele bogăţiei. Instruirea politică i-a învăţat egalitatea omului şi i-a familiarizat cu puterea votului. Învăţătorii falşi i-au convins că toată bogăţia este creată de muncă şi că fiecare om care are mai mult decât poate câştiga cu mâinile sale prin plată zilnică este hoţ, că capitalistul este ((419)) vrăjmaş, iar milionarul un inamic public care ar trebui scos în afara legii şi împuşcat imediat.

Marile averi private sunt inseparabile de civilizaţia înaltă. Cea mai bogată comunitate din lume, pe cap de locuitor, este acum tribul indienilor Osage. Bogăţia lor totală este de zece ori mai mare, proporţional, decât aceea a Statelor Unite. Este deţinută în comun. Faptul că este comună poate să nu fie cauza barbariei, dar în fiecare stat, când se ajunge la egalitate socială şi economică şi la bogăţie «creată de muncă» fără intervenţia capitalului, ca în China şi în India, salariile sunt mici, muncitorul este degradat şi progresul este imposibil. Dacă bogăţia Statelor Unite ar fi egal distribuită acum printre locuitori, suma pe care ar avea-o fiecare, potrivit recensământului, ar fi cam 1.000 $.

Dacă această egalizare ar fi să continue, evident progresul ar înceta. Dacă aceasta ar fi fost starea predominantă de la început, ar fi trebuit să rămânem staţionari. Numai când bogăţia ajunge să fie concentrată, poate fi subjugată natura iar forţele ei pot fi supuse civilizaţiei. Până când capitalul, prin maşini, nu valorifică aburul, electricitatea şi gravitaţia, şi nu scuteşte pe om de necesitatea muncii constante pentru a-şi procura subzistenţa, umanitatea stă nemişcată sau degenerează. Căile ferate, telegrafele, flotele, oraşele, bibliotecile, muzeele, universităţile, catedralele, spitalele — toate întreprinderile mari care înalţă şi înfrumuseţează existenţa şi ameliorează condiţiile vieţii umane — vin de la concentrarea banilor în mâinile celor puţini.

Chiar dacă ar fi de dorit să se limiteze acumulările, societatea nu are nici un mijloc prin care să se poată face aceasta. Mintea este de necucerit. Deosebirile dintre oameni sunt organice şi fundamentale. Ele sunt stabilite prin reglementări de către Puterea Supremă şi nu pot fi abrogate prin act de către Congres. În concursul dintre creier şi număr, creierul a câştigat întotdeauna şi va câştiga întotdeauna.

Maladia socială este gravă şi ameninţătoare, dar boala nu este atât de periculoasă ca doctorii şi medicamentele. Vracii politici, cu tincturile, cataplasmele şi hapurile lor, tratează ((420)) simptomele în locul bolii. Fabricarea liberă a banilor de argint, creşterea venitului pe cap de locuitor, restrângerea imigrării, votul australian şi dreptul de vot condiţionat sunt chestiuni importante, dar toate ar putea fi realizate fără a se efectua nici cea mai uşoară ameliorare a stării marilor mase de muncitori salariaţi din Statele Unite. În loc de a-i priva pe bieţii ignoranţi de drepturi, ar fi bine să li se mărească avutul şi inteligenţa şi să fie făcuţi potriviţi să voteze. O clasă proscrisă devine inevitabil o clasă de conspiratori, iar instituţiile libere pot fi făcute sigure numai prin educaţia, prosperitatea şi mulţumirea celor de care depinde existenţa lor”.

Iată o declarare a faptelor; dar unde este declararea remediului? Nu este nici una. Totuşi scriitorul nu priveşte cu simpatie faptele asupra cărora atrage atenţia: el ar prefera, dacă ar putea, să atragă atenţia asupra căii de scăpare din ceea ce el vede că este inevitabil. Aşa ar vrea toţi oamenii care sunt vrednici de forma şi de natura umană. În ceea ce-l priveşte pe d-nul Ingalls, acest lucru este dovedit de următorul extras dintr-una din luările sale de cuvânt în Senatul Statelor Unite.* El a spus:

„Nu putem ascunde adevărul că ne aflăm în pragul unei revoluţii iminente. Vechile probleme sunt moarte. Oamenii se aşează fie de o parte fie de alta a unui concurs neobişnuit. De o parte este capitalul, formidabil fortificat în privilegiu, arogant din pricina triumfului continuu, conservator, persistent în vechile teorii, cerând noi concesii, îmbogăţit de impozitul intern şi de comerţul extern, şi străduindu-se să-şi adapteze toate valorile vechi la standardul său în aur. De cealaltă parte este munca, cerând angajare, străduindu-se să dezvolte industriile interne, luptându-se cu forţele naturii şi supunând pustietatea. Munca, flămândă şi supărată în oraşe, a hotărât ferm să răstoarne un sistem sub care cei bogaţi devin mai bogaţi, iar cei săraci devin mai săraci — un sistem care le dă lui Vanderbilt şi lui Gould bogăţie care depăşeşte chiar şi visele avariţiei, şi condamnă pe săraci la sărăcie din care nu este altă scăpare sau refugiu decât mormântul. Cererile după dreptate au fost întâmpinate cu indiferenţă şi dispreţ. Muncitorii ţării, care cer angajare, sunt trataţi ca cerşetori neruşinaţi care cerşesc pâine”.

---

*Consemnare din Congres, Vol. 7, pag. 1054-55.

---

((421))

Astfel el declară limpede că nu poate vedea nici o speranţă. Nu cunoaşte nici un remediu pentru boala îngrozitoare — egoismul.

Rev. dr. Abbott despre situaţie

Într-un număr vechi al lui Literary Digest găsim următorul rezumat al opiniei doctorului Abbott, celebrul predicator, editor şi colaborator al lui Theodore Roosevelt, despre Relaţia între Capital şi Muncă:

„Dr. Abbott susţine că întrebarea dacă sistemul salarizării este mai bun decât feudalismul sau sclavagismul a fost rezolvată; dar împotriva faptului că sistemul industrial actual este final sau adevărat, el face aceste remarci: (1) Că nu dă angajare stabilă şi permanentă tuturor muncitorilor care doresc. (2) Că nu reuşeşte să dea tuturor celor angajaţi salarii adecvate pentru un mijloc de trai adevărat. (3) Că nu este suficient de educativ prin el însuşi şi nu permite timp liber adecvat pentru procesul educativ. (4) Că în multe cazuri în condiţiile actuale este imposibil a se obţine case curate, bune. Dr. Abbott crede că preceptele lui Isus Cristos şi principiile unei economii politice sănătoase coincid; el insistă că este ruinător ca bărbaţii, femeile şi copiii să se macine pentru a face mărfuri ieftine. Munca nu este o «marfă», declară el. Pentru a-l cita:

«Eu cred că sistemul care împarte societatea în două clase, capitaliştii şi muncitorii, este numai temporar, şi că neliniştea industrială din timpul nostru este rezultatul unei străduinţe oarbe spre o democraţie a bogăţiei, în care cei care folosesc uneltele vor fi şi proprietarii lor, în care munca va angaja capital, nu capitalul muncă; în care oamenii, nu banii, vor avea controlul în industrie, cum au acum controlul în guvern. Dar doctrina că munca este o marfă şi că capitalul trebuie să cumpere pe piaţa cea mai ieftină, nu este nici măcar temporar sănătoasă; din punct de vedere economic este falsă şi din punct de vedere etic este nejustă.

Nu există astfel de marfă ca munca; nu există. Când un muncitor vine la fabrică într-o luni dimineaţa, el n-are nimic de vânzare, este cu mâinile goale; a venit să producă ceva prin efortul său, şi când acel ceva este produs, va trebui vândut şi o ((422)) parte din beneficiile acelei vânzări îi vor aparţine de drept lui, fiindcă el a ajutat să fie produs. Şi deoarece munca nu este o marfă să fie vândută, nu este nici o piaţă a muncii în care să fie vândută. O piaţă liberă presupune o varietate de vânzători cu diferite mărfuri şi o varietate de cumpărători cu diferite nevoi, vânzătorul în perfectă libertate să vândă sau să nu vândă, cumpărătorul în perfectă libertate să cumpere sau să nu cumpere. Pentru muncă nu există o astfel de piaţă. Muncitorii sunt în marea majoritate a cazurilor tot atât de strâns legaţi de oraşul lor prin prejudecată, prin ignoranţă în privinţa lumii din afară şi a nevoilor ei, prin considerentele căminului, prin puţinele lor posesiuni — mica lor casă şi puţinul lor pământ — şi prin legături religioase, ca şi cum ar avea rădăcini în pământ. Ei n-au mai multe talente de oferit; în general muncitorul ştie cum să facă bine numai un lucru, să folosească bine numai o unealtă, şi trebuie să găsească un proprietar care are acea unealtă şi care doreşte ca muncitorul s-o folosească, sau trebuie să stea inactiv. «Un comerciant», spune Frederick Harrison, «stă în biroul său şi prin câteva scrisori sau formulare transportă şi distribuie conţinutul unui oraş întreg de pe un continent pe altul. În alte cazuri, cum ar fi al comerciantului, fluxul şi refluxul mulţimilor în trecere satisfac nevoia de mişcare a mărfurilor lui. Clienţii săi fac mişcarea pentru el. Aceasta este o piaţă adevărată. Aici competiţia acţionează rapid, deplin, simplu, corect. Este cu totul altfel în cazul unui muncitor cu ziua, care nare nici o marfă de vânzare. El trebuie să fie prezent el însuşi în fiecare piaţă, ceea ce înseamnă mişcare personală, scumpă. El nu poate coresponda cu angajatorul său; el nu poate trimite o mostră din puterea sa; nici angajatorii nu bat la uşa căsuţei sale». Nu există nici o marfă de vânzare în muncă, nici o piaţă a muncii de vânzare. Ambele sunt ficţiuni ale economiei politice. Faptele reale sunt după cum urmează:

«Cele mai multe mărfuri din timpul nostru — chiar şi mărfurile agricole vin treptat sub aceste condiţii — sunt produse de un corp organizat de muncitori, care-şi realizează munca sub supravegherea unui «magnat al industriei» şi prin folosirea de unelte scumpe. Aceasta cere cooperarea a trei clase — proprietarul de unelte sau capitalistul, directorul sau managerul, şi cel care ((423)) foloseşte uneltele sau muncitorul. Rezultatul este produsul unit al industriei lor — căci unealta în sine este numai un produs stocat al industriei — şi de aceea le aparţine lor în comun. Este treaba economiei politice să recunoască cum pot fi împărţite echitabil valorile între parteneri într-o întreprindere comună. Aceasta este într-o frază chestiunea muncii. Nu este adevărat că muncitorul este îndreptăţit la tot, nici nu cere tot, orice se poate să fi pretins pentru el unii dintre susţinătorii fantezişti ai cauzei sale. Directorul este îndreptăţit la partea sa, şi o parte mare. A conduce o astfel de industrie, a şti ce produse sunt necesare în lume, a găsi un cumpărător pentru ele la un preţ care să aducă un profit corect pentru munca de producere a lor, cere ea însăşi o muncă de calitate înaltă, şi una care merită o compensare generoasă. Proprietarul uneltelor este îndreptăţit la o remunerare. Probabil el, sau cineva de la care a primit unealta, a economisit banii pe care tovarăşii săi i-au cheltuit fie pe confortul actual, fie pe plăceri îndoielnice, şi el este îndreptăţit la o răsplată pentru economia şi cumpătarea sa, deşi poate fi o întrebare dacă sistemul nostru industrial modern nu dă uneori o răsplată prea mare pentru virtutea achiziţiei, şi astfel să transforme virtutea în viciu. Muncitorul este îndreptăţit la o compensaţie. De la abolirea sclaviei nimeni nu neagă acest drept. A stabili cum să fie făcută împărţirea produsului acestei industrii unite este dificil. Dar este cert că nu trebuie făcută de un sistem care-l invită pe capitalist să plătească salarii cât se poate de mici pentru serviciile făcute, iar pe muncitor să facă serviciu cât se poate de puţin pentru salariul primit. Oricare ar fi calea corectă, aceasta este calea greşită»”.

Dr. Abbott pare să aibă o inimă caldă, simţitoare pentru mase şi să înţeleagă clar situaţia lor. El pune diagnosticul bolii politico-social-financiare, dar nu găseşte un remediu. El face de fapt aluzie la ceea ce ar fi un remediu dacă s-ar putea ajunge la el, dar nu sugerează nici o cale de a-l obţine — şi anume, el gândeşte că vede în progres,

„O străduinţă oarbă spre o democraţie a bogăţiei în care cei care folosesc uneltele se fie proprietarii uneltelor; în care munca să angajeze capital”.

((424))

Această frază sună ca şi cum scriitorul ei ar fi citit recent povestea despre Lampa lui Aladin din O mie şi una de Nopţi şi ar fi sperat să găsească şi să folosească o „baghetă magică”. Ea arată că acest domn, fie are o cunoştinţă limitată despre finanţe, fie altfel, aşteaptă o revoluţie în care cei care folosesc unelte vor lua uneltele cu forţa de la capital, şi aceasta prin încălcarea tuturor legilor societăţii recunoscute în prezent. Şi dacă un astfel de transfer al uneltelor din stăpânirea proprietarilor actuali în proprietatea celor care le folosesc ar fi efectuat într-un fel, nu pot toţi vedea că noii proprietari ai uneltelor, datorită acelei proprietăţi, ar deveni imediat capitalişti? Avem vreun motiv să presupunem că noii proprietari ai uneltelor ar fi mai generoşi sau mai puţin egoişti decât actualii proprietari ai uneltelor? Avem vreun motiv să presupunem că inima naturală s-a schimbat mai mult în proprietarii uneltelor decât în cei care le folosesc, sau că toată munca ar invita pe noii utilizatori ai uneltelor să aibă parte egală la beneficiile maşinilor? Toată experienţa cu natura umană spune, nu! Maladia este văzută, necesitatea unei vindecări prompte este văzută, dar nici un remediu nu poate vindeca „creaţia care suspină”. Suspinul şi suferinţa trebuie să continue şi să crească, după cum indică apostolul, până la manifestarea fiilor lui Dumnezeu — Împărăţia lui Dumnezeu. Rom. 8:22, 19.

Negarea unui necaz nu-l vindecă. Afirmaţia că „munca nu este o marfă” nu va corecta sau schimba faptul trist că munca este o marfă şi nu poate fi nimic altceva sub legile şi condiţiile noastre sociale actuale. Sclavia, într-un timp şi la anumite popoare, poate să fi fost o instituţie folositoare sub stăpâni blânzi şi atenţi. Iobăgia în sistemul feudal de semicivilizaţie poate să fi avut aspecte bune adaptate timpului şi condiţiilor lui; şi la fel sistemul salariilor. Munca în calitate de marfă, supusă cumpărării şi vânzării, are unele aspecte excelente şi a făcut mult ca să dezvolte iscusinţa intelectuală şi fizică, şi a fost într-adevăr un dar preţios pentru Muncă în trecut. N-ar fi înţelept să se distrugă acest aspect al mărfii chiar acum, pentru ((425)) că acei muncitori care posedă şi-şi folosesc creierul şi priceperea şi energia merită să aibă mai bună căutare şi să poată dispune de munca lor la preţuri mai bune decât cei nepricepuţi şi stupizi: acest lucru este de asemenea necesar pentru îmboldirea celor stupizi şi indolenţi. Nevoia este — de un guvern just, înţelept, părintesc, unul care să continue restrângerile şi stimulentele sănătoase şi să mai adauge la ele, şi în acelaşi în timp să protejeze fiecare clasă a muncii de aroganţa clasei imediat deasupra ei şi să le apere pe toate de puterea herculeană a Capitalului din prezent cu armata lui mare şi crescândă de sclavi mecanici; şi în cele din urmă, după deplină şi completă instruire practică în dreptate, sub legea iubirii, să distrugă toată simpatia pentru egoism şi păcat. Un astfel de guvern nu este sugerat nicăieri decât în Biblie, şi acolo este corect descris şi clar promis şi aşteaptă numai alegerea Bisericii lui Dumnezeu — să fie regii şi preoţii lui ca moştenitori împreună cu Emanuel. Apoc. 5:10; 20:6.

Perspectiva fostului episcop J. P. Newman

Conflictul de nestăpânit între Capital şi Muncă a fost văzut de episcopul Newman, de la Biserica Metodistă Episcopală. El a văzut cele drepte şi cele nedrepte de ambele părţi ale chestiunii. Într-un articol publicat odată în jurnalele denominaţiei sale, el prezintă următoarele propuneri şi sugestii:

„Este o necuviinţă să fii bogat? Este sărăcia esenţială pentru evlavie? Sunt cerşetorii singurii sfinţi? Este cerul un azil de săraci? Ce vom face atunci cu Avraam, care a fost foarte bogat în vite, în argint şi în aur? Ce vom face atunci cu Iov, care a avut 7.000 de oi, 3.000 de cămile, 4.000 de boi, 500 de asini; care a avut 30.000 de acri şi 3.000 de servitori? ...

Câştigarea bogăţiei este un dar divin. Hărnicia şi economia sunt legi ale prosperităţii. Să aduni averi mari este o înzestrare specială. După cum poeţii, filosofii şi oratorii se nasc astfel, tot aşa financiarul are înzestrare pentru bogăţie. Prin intuiţie el este familiar cu legile cererii şi ofertei; el pare înzestrat cu viziunea unui văzător al schimbărilor care ((426)) vin pe piaţă; ştie când să cumpere şi când să vândă şi când să ţină ferm ce are. El anticipează fluxul populaţiei şi efectele lui asupra proprietăţii funciare. După cum poetul trebuie să cânte fiindcă muza se află în el, tot aşa financiarul trebuie să facă bani. Nu se poate abţine. Înzestrarea cu acest dar este anunţată în Scriptură: «Domnul Dumnezeul tău ... îţi va da putere să te îmbogăţeşti» (Deut. 8:18). Şi toate aceste făgăduinţe sunt ilustrate în starea financiară actuală a naţiunilor creştinătăţii, care controlează finanţele lumii.

Împotriva acestor drepturi naturale şi legale la posedarea proprietăţii este vociferarea pentru distribuirea proprietăţii printre cei care n-au obţinut-o nici prin moştenire, nici prin pricepere sau hărnicie. Acesta este un comunism care n-are bază nici în constituţia naturii, nici în ordinea socială a omenirii. Este strigătul nestăpânit, iraţional al Muncii împotriva Capitalului, între care, în economia naturii şi în economia politică, nu trebuie să fie nici un antagonism comun”.

Episcopul afirmă că „angajatorul şi angajatul au drepturi inviolabile; primul să angajeze pe cine poate cu cât poate, iar cel din urmă să răspundă când poate”. Episcopul susţine că invidia şi gelozia claselor muncitoare nu sunt stârnite împotriva celor care posedă averi mari, ci împotriva uşurinţei supreme şi indiferenţei supreme a celor bogaţi. El continuă:

„Bogăţia are cea mai nobilă misiune. Nu este dată nici să adune, nici să mulţumească, nici pentru etalarea pompei şi puterii. Bogaţii sunt împărţitorii de pomeni ai Atotputernicului. Ei sunt agenţii Săi de plată. Ei sunt păzitorii celor săraci. Ei trebuie să inaugureze acele întreprinderi mari care vor aduce prosperitate maselor; nu cele mai mari dividende, ci cea mai mare prosperitate. Capitalul face posibil ca muncitorul să se bucure de o fericire care rezultă dintr-o industrie onestă. Bogaţii trebuie să amelioreze casele săracilor, dar multe din grajdurile bogaţilor sunt palate în comparaţie cu locuinţa unui mecanic onest şi inteligent.

„Când bogaţii vor fi patronii acelor reforme sociale care ridică societatea, atunci ei vor primi binecuvântarea ((427)) săracilor. Ei trebuie să dea îndrumare legislatorului, esenţială pentru protecţia tuturor drepturilor şi intereselor comunităţii. Când construiesc biblioteci pentru învăţare, muzee de artă şi temple de pietate, ei sunt apreciaţi ca binefăcători ai speciei lor. Când bogăţia capitalului îşi va uni mâinile cu bogăţia intelectului, cu bogăţia puterii şi cu bogăţia bunătăţii pentru binele comun, atunci Munca şi Capitalul vor fi apreciate ca factori egali în a da fiecărui om viaţă, libertate şi căutarea fericirii”.

Evident că episcopul s-a străduit să privească în mod corect ambele laturi ale controversei actuale şi ale luptei care se apropie, dar asocierea cu bogăţia şi dependenţa de ea au dat părtinire, fără îndoială inconştient, judecăţii lui. Este un fapt că mulţi dintre cei din vechime au fost foarte bogaţi; Avraam, de exemplu. Totuşi povestea şederii lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov în ţara Canaanului arată că deşi exista proprietate asupra pământului, acesta nu avea garduri, ci era deschis pentru cei care-l foloseau. Aceşti trei patriarhi cu slujitorii, cu turmele şi cu cirezile lor, au umblat în voie prin ţara canaaniţilor aproape două secole, şi totuşi n-au pretins nici o palmă din el (Fapt. 7:5). Şi în Israel, împărăţia tipică a lui Dumnezeu, codul de legi se îngrijea de sărac, băştinaş şi străin. Nimeni nu trebuia să moară de foame: câmpurile nu trebuiau să fie spicuite complet, ci colţurile trebuiau lăsate să fie spicuite de sărac. Cel flămând să poată intra într-o livadă, într-o vie sau într-un lan şi să mănânce acolo pe săturate. Şi când Palestina a fost împărţită printre seminţiile şi familiile lui Israel, prevederea specială pentru anularea ipotecilor pe toate pământurile şi pe toate datoriile, la fiecare cincizeci de ani, a împiedicat sărăcirea şi înrobirea practică a poporului în ansamblu de către puţinii bogaţi.

Episcopul pare să uite că legile şi aranjamentele creştinătăţii nu sunt un cod aranjat divin; că, asemenea tuturor întocmirilor minţilor şi inimilor imperfecte, aceste legi nu sunt infailibile; că deşi în trecut n-au putut fi ((428)) întocmite altele mai bune, schimbările condiţiilor sociale şi financiare au făcut necesare schimbările mai recente; că acum alte schimbări sunt recunoscute ca potrivite, deşi ele au suferit împotrivire din partea egoismului şi a ultraconservatorismului în zilele lor. Dacă deci se admite că legile noastre sunt numai umane şi pot greşi, şi dacă ele au fost deja schimbate şi amendate pentru a se potrivi condiţiilor schimbate, nu este oare nepotrivit ca episcopul să le trateze acum ca sacre, incontestabile, invariabile; şi a pretinde că drepturile odată recunoscute sunt de aceea „inviolabile”, „naturale” şi incontestabile „fie în ordinea naturii, fie în constituţia omenirii”; şi că însăşi sugestia unei modificări a legilor şi reglementărilor sociale, pentru a le adapta mai bine condiţiilor actuale, este „fantezistă” şi „iraţională”?

Se va observa că episcopul a luat o poziţie opusă celei luate de dr. Abbott asupra chestiunii muncii ca marfă, supusă condiţiilor cererii şi ofertei. El a văzut în aceasta legea sistemului nostru social actual şi a spus că acesta trebuie să continue. A văzut corect că Munca trebuie să continue ca marfă (să fie cumpărată pe cât de ieftin o poate cumpăra Capitalul şi să fie vândută la un preţ pe cât de mare poate obţine Munca pentru ea) atâta vreme cât continuă sistemul social actual. Aceasta însă nu va continua mulţi ani, cum este indicat de profeţie şi cum observă şi alte minţi capabile care sunt în contact mai strâns cu poporul şi cu neliniştea lui.

Din punctul de vedere al episcopului, singura speranţă a unei soluţionări paşnice a diferenţelor dintre Capital şi Muncă este (1) o întoarcere a tuturor bogaţilor la condiţiile iubitoare şi binevoitoare specificate în ultimele două paragrafe citate mai sus; şi (2) o întoarcere a tuturor săracilor şi a claselor de mijloc la acea evlavie şi mulţumire unde ei pot accepta cu mulţumiri orice le-ar plăcea bogaţilor să-i lase să aibă din pământ şi din plinătatea lui, şi să strige: ((429)) „Ferice de noi, săracilor!” Noi admitem că aceasta ar rezolva Problema Muncii, repede şi complet; dar nici un om sănătos la minte nu caută astfel de soluţie în viitorul apropiat; nici Scripturile nu înfăţişează aşa. Nu putem presupune că acest episcop inteligent îşi oferă de fapt sugestiile ca remediu; mai degrabă presupunem că vrea să spună că nu vede decât această soluţie care este imposibilă, şi că prin urmare civilizaţia va fi lovită în curând cu blestemul Anarhiei. Dear putea vedea acest domn remediul lui Dumnezeu pentru care Domnul nostru ne-a învăţat să sperăm şi să ne rugăm — „Vie împărăţia Ta” — şi modul în care acea Împărăţie va fi stabilită în putere şi stăpânire. Dan. 2:44, 45; 7:22, 27; Apoc. 2:27.

Vederile unui jurist învăţat

Un jurist de faimă mondială, adresându-se unei grupe care absolvea dreptul la un colegiu proeminent din Statele Unite, s-a exprimat după cum urmează, aşa cum a fost raportat de Journal din Kansas City:

„Istoria rasei arogante şi rapace căreia îi aparţinem a fost mărturia luptelor necontenite şi sângeroase pentru libertate personală. Au fost duse războaie, au fost răsturnate dinastii şi au fost decapitate monarhii, nu pentru cucerire, pentru ambiţie, pentru glorie, ci pentru ca omul să poată fi liber. De-a lungul multor secole însângerate, privilegiul şi prerogativa au fost cu încăpăţânare şi cu părere de rău cedate patimii neîmblânzite pentru libertate individuală. De la Magna Carta la Appomattox este o cale lungă; dar în cei 652 de ani n-a existat nici un moment în care rasa a încetat sau a ezitat în bătălia ei hotărâtă şi neclintită pentru egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii. Pentru aceasta lau intimidat baronii pe regele John; a fost ars Latimer; a căzut Hampden; a fost formulat acordul în cabina vasului Mayflower; a fost promulgată Declaraţia de Independenţă; ((430)) a murit John Brown, din Osawatomie; legiunile lui Grant şi ale lui Sheridan au mărşăluit şi au cucerit, dispuse să cedeze viaţa şi toate posesiunile mai degrabă decât să predea drepturile la libertate.

«La ce mai foloseşte un plug, o corabie,
O viaţă, un pământ, dacă n-ai libertate?»

Visul de secole a fost în sfârşit realizat. Din tumultul brutal şi sângeros al istoriei, omul a ieşit în sfârşit domn al lui însuşi; dar enigmele credinţei care dezorientează rămân. Oamenii sunt egali dar nu există nici o egalitate. Votul este universal, dar puterea politică este exercitată de puţini; sărăcia n-a fost abolită. Poverile şi privilegiile societăţii sunt purtate inegal. Unii au bogăţie care depăşeşte capacitatea extravaganţei de a o cheltui, iar alţii se roagă în zadar pentru pâinea zilnică. Nedumeriţi şi împiedicaţi de aceste nepotriviri, exasperaţi poate de suferinţă şi lipsă, dezamăgiţi de efectele libertăţii politice asupra fericirii şi prosperităţii individuale, mulţi au cedat unei nelinişti atât de pătrunzătoare şi profunde încât să indice necesitatea coaliţiei active a forţelor conservatoare din societatea noastră.

Mişcarea evolutivă în care a intrat societatea Statelor Unite nu are precedente în istorie, deoarece condiţiile sunt anormale şi o soluţie ştiinţifică este prin urmare imposibilă. În timp ce condiţiile maselor poporului au fost enorm îmbunătăţite prin progres social, prin aplicarea ştiinţei în industrie şi prin inventarea maşinilor, nu poate fi nici o îndoială că sărăcia este mai ostilă societăţii, mai periculoasă instituţiilor autoguvernării şi libertăţii personale câştigate după atâtea secole de conflict, decât oricând înainte. Motivele sunt evidente. Muncitorul este liber; el votează; respectul de sine a crescut; sensibilitatea lui s-a ascuţit; nevoile lui s-au înmulţit mai rapid decât mijloacele de satisfacere a lor; educaţia l-a ridicat deasupra condiţiei muncii de jos. Presa zilnică l-a familiarizat cu avantajele pe care bogăţia le dă posesorilor ei. El a fost învăţat că toţi oamenii au fost creaţi egali şi el crede că deşi drepturile sunt egale, ((431)) oportunităţile nu sunt. Ştiinţa modernă l-a înarmat cu arme formidabile, şi când vine foamea nimic nu este atât de sacru ca necesităţile soţiei şi ale copiilor.

Criza socială din toate ţările civilizate, şi în special din a noastră, devine mai mare. Tunetul îndepărtat al nemulţumirii apăsătoare se apropie tot mai mult ceas de ceas. În timp ce eu cred că geniul senin şi hotărât al rasei anglo-saxone se va dovedi pe măsura acestui caz, cum s-a dovedit în fiecare caz de urgenţă, şi că nu va ceda posesiunile pe care le-a câştigat prin sacrificii incredibile, totuşi este evident că bătălia nu sa sfârşit; că omul nu mai este mulţumit cu egalitatea drepturilor şi cu egalitatea oportunităţilor, ci el va cere egalitatea condiţiilor ca lege a statului ideal.

Este evident de asemenea că degradarea socială este neconcordantă cu autoguvernarea şi că sărăcia disperată şi neajutorată este incompatibilă cu libertatea personală. Omul care este absolut dependent de altul în privinţa mijloacelor de existenţă pentru sine şi pentru familie, care pot fi luate cu totul de către angajator după plăcerea lui, nu este liber în nici un sens just. Într-o sută de ani am devenit cea mai bogată dintre toate naţiunile. Resursele noastre sunt enorme. Statisticile câştigurilor şi acumulărilor noastre uimesc chiar şi credulitatea. Banii sunt abundenţi, hrana este îmbelşugată; materialele şi munca sunt în ofertă mare; dar în pofida acestei abundenţe, paradoxul civilizaţiei rămâne: majoritatea oamenilor se luptă pentru existenţă, iar o fracţiune subzistă în sărăcie abjectă şi deprimantă.

Faptul că există astfel de condiţii pare să acuze Suprema Înţelepciune. A admite că lipsa, mizeria şi ignoranţa sunt o moştenire inevitabilă, face ca fraternitatea omului să fie o ironie sardonică şi codul universului moral neinteligibil. Dezamăgirea generată de aceste condiţii se adânceşte în neîncrederea în principiile pe care este fondată societatea şi într-o dispoziţie de a schimba baza pe care stă ea. Cea mai importantă misiune a voastră este să potoliţi această neîncredere, iar cea mai importantă datorie este să vă împotriviţi acestei revoluţii.

((432))

Remediile populare propuse pentru reformarea relelor, defectelor şi infirmităţilor societăţii moderne pot fi clasificate în mare în două grupe, prima dintre ele propunându-şi să repare nedreptatea prin schimbarea instituţiilor politice. Această metodă este eronată şi trebuie să fie ineficientă, fiindcă se bazează pe înşelarea că prosperitatea materială este un rezultat al libertăţii, adevărul fiind acela că libertatea politică este consecinţa şi nu cauza progresului material. S-a scris mult de către poeţi şi visători spre lauda sărăciei, şi iubirea de bani a fost denunţată ca rădăcina întregului rău, dar rămâne faptul că dacă aceştia sunt câştigaţi onest şi sunt folosiţi înţelept, nu există nici o formă de putere atât de substanţială, pozitivă şi palpabilă ca aceea care însoţeşte posedarea banilor.

Nu există nici o condiţie atât de deplorabilă, atât de deprimantă, atât de distructivă a tot ce este mai nobil în om, a tot ce este mai înălţător în viaţa domestică, a tot ce este mai inspirator în destin, ca sărăcia deznădăjduită, sordidă, fără speranţă, lipsa, foamea, salariul exploataţilor, tăciunii pentru încălzire, zdrenţele pentru îmbrăcăminte şi cojile de pâine pentru hrană. Deoarece inteligenţa voastră instruită este îndreptată spre investigarea problemelor timpurilor, nu veţi putea să nu observaţi că acest element al societăţii creşte constant”.

Aici avem o declaraţie de fapte clară şi competentă, după cum toţi, bogaţi şi săraci, trebuie să recunoască. Dar nu conţine nici un remediu; nici măcar sugestia că noua serie de avocaţi şi politicieni ar trebui să caute un remediu. Ei sunt numai sfătuiţi să potolească neîncrederea în alţii, oricât de mult ar simţi-o ei înşişi, şi să se împotrivească oricărei schimbări a sistemului actual în timp ce caută să se menţină ei înşişi deasupra punctului de măcinare a lui.

De ce acest sfat? Fiindcă acest om capabil dispreţuieşte pe fratele său mai umil? În nici un caz; ci fiindcă el vede operarea inevitabilă a libertăţii — „individualismul” — egoismul — cu libertatea lui implicată de a concura şi de a face fiecare tot ce poate pentru sine. Privind în trecut el spune: „Ce a fost va mai fi”. El nu vede că ne aflăm la sfârşitul veacului actual, în aurora ((433)) Mileniului, că numai puterea Împăratului Uns al Domnului întregului pământ poate scoate ordine din toată această confuzie; şi că, în providenţa înţeleaptă a lui Dumnezeu, oamenii sunt puşi acum faţă în faţă cu aceste probleme care dezorientează, pe care nici o înţelepciune umană nu le poate rezolva, şi cu condiţiile dezastruoase pe care nici o prevedere sau politică umană nu le poate evita sau risipi, aşa încât la timpul potrivit, în situaţia lor extremă şi în pericolul lor, ei vor fi bucuroşi să recunoască şi să se supună intervenţiei divine, să se odihnească de propriile lor fapte şi să fie învăţaţi de Dumnezeu. Cel care are dreptul la împărăţie este pe cale să-şi „ia puterea Sa cea mare şi să înceapă să împărăţească”, să scoată ordine din haos, să-şi glorifice Biserica, „mireasa” Sa, şi cu ea şi prin ea să sfârşească necazurile creaţiei suspinânde încărcate de păcat şi să binecuvânteze toate familiile pământului. Numai cei care au „adevărata lumină” pot vedea rezultatul glorios al acestui timp întunecos actual, care îi frământă pe cei înţelepţi.

D-nul Robert G. Ingersoll, asemenea altora, a văzut starea lucrurilor şi a deplâns-o, dar n-a sugerat nici un remediu

Col. Ingersoll a fost cunoscut ca om înţelept potrivit mersului acestei lumi. Deşi necredincios recunoscut, el era un om cu o capacitate însemnată şi cu o judecată sănătoasă peste cea obişnuită, în afară de chestiunile religioase, unde judecata nici unui om nu este sănătoasă decât dacă este informat şi îndrumat de Cuvântul şi Spiritul Domnului. Ca avocat, sfatul d-nului Ingersoll era aşa de apreciat încât era un lucru cunoscut că primea 250 $ pentru treizeci de minute de consiliere. Acest creier activ a fost de asemenea angajat în încleştarea cu marile probleme ale acestui timp uluitor; totuşi, nici el n-a avut nici un remediu de sugerat. El şi-a exprimat vederile asupra situaţiei într-un articol lung din Twentieth Century, din care dăm un scurt extras. El a spus:

„Invenţia a umplut lumea de concurenţi, nu numai de muncitori, ci şi de mecanici — mecanici cu înaltă calificare. ((434)) Astăzi muncitorul obişnuit, în cea mai mare parte, este un dinte la roată. El lucrează cu cea care nu oboseşte, alimentează pe cea care nu se satură. Când monstrul se opreşte, omul este fără slujbă — fără pâine. El n-a economisit nimic. Maşina pe care a alimentat-o nu l-a alimentat pe el — invenţia n-a fost pentru beneficiul său. Mai zilele trecute am auzit pe un om zicând că patru mii de mecanici buni cu nici un chip n-au putut obţine angajare şi că după judecata lui guvernul ar trebui să dea slujbe oamenilor. După câteva minute l-am auzit pe altul zicând că el vindea un patent pentru croirea hainelor; că una dintre maşini putea face munca a douăzeci de croitori, şi că numai cu o săptămână înainte vânduse două unei case mari din New York şi că peste patruzeci dintre cei care croiesc fuseseră concediaţi. Capitalistul vine în faţă cu specificul său. El le spune muncitorilor că trebuie să fie economi — şi totuşi, sub sistemul actual, economia numai va scădea salariile. Sub marea lege a cererii şi ofertei, fiecare muncitor econom, cumpătat, plin de abnegaţie, face în mod inconştient puţinul pe care-l poate face ca să reducă salariul său şi al tovarăşilor săi. Mecanicul econom este un certificat că salariile sunt destul de mari.

Capitalul a pretins întotdeauna, şi încă mai pretinde, dreptul de a se asocia. Manufacturierii se întâlnesc şi hotărăsc preţurile, chiar în pofida marii legi a cererii şi ofertei. Au muncitorii acelaşi drept de a se consulta şi a se asocia? Bogaţii se întâlnesc la bancă, la club sau în salon. Muncitorii, când se asociază, se adună în stradă. Toate forţele organizate ale societăţii sunt împotriva lor. Capitalul are armata şi marina, departamentele legislativ, juridic şi executiv. Când bogaţii se asociază, o fac cu scopul de a «schimba idei». Când săracii se asociază, este o «conspiraţie». Dacă acţionează concertat, dacă într-adevăr fac ceva, sunt o «gloată». Dacă se apără, este o «trădare». Cum se face că bogaţii controlează departamentele guvernului? Sunt cazuri în care cerşetorii devin revoluţionari — când o zdreanţă devine un drapel sub care cei mai nobili şi mai curajoşi luptă pentru drept.

Cum să rezolvăm întrecerea inegală între om şi maşină? Vor intra în final maşinile în parteneriat cu muncitorul? Pot fi controlate aceste forţe ale naturii în folosul copiilor suferinzi ((435)) ai naturii? Va ţine extravaganţa pasul cu ingeniozitatea? Vor deveni muncitorii destul de inteligenţi şi destul de puternici ca să devină proprietarii maşinilor? Poate deveni omul destul de inteligent ca să fie generos, să fie just; sau îl stăpâneşte aceeaşi lege sau acelaşi fapt care stăpâneşte lumea animală sau vegetală? În zilele canibalismului, cei tari îi devorau pe cei slabi — de fapt le mâncau carnea. În ciuda tuturor legilor pe care le-a făcut omul, în ciuda tuturor progreselor în ştiinţă, cei tari, cei fără inimă, trăiesc încă pe seama celor slabi, a celor nefericiţi şi a celor nechibzuiţi. Când iau în considerare agonia vieţii civilizate — eşecurile, anxietăţile, lacrimile, speranţele veştejite, realităţile amare, foamea, crima, umilirea, ruşinea — sunt aproape forţat să spun că, la urma urmei, canibalismul este cea mai milostivă formă în care a trăit vreodată omul pe seama semenului său.

Este imposibil ca un om cu inimă bună să fie mulţumit cu lumea care este acum. Nici unul nu se poate bucura cu adevărat nici măcar de ceea ce câştigă — ceea ce ştie că este al său — ştiind că milioane de semeni ai săi sunt în mizerie şi lipsă. Când ne gândim la cei înfometaţi, simţim că este aproape lipsit de inimă să mâncăm. Să întâlneşti pe unii zdrenţăroşi şi pe unii care tremură de frig te face aproape să-ţi fie ruşine că eşti bine îmbrăcat şi îţi este cald — simţi ca şi cum inima ţi-ar fi rece precum corpurile lor.

Nu va fi nici o schimbare? Vor fi oare «legile cererii şi ofertei», ale invenţiei şi ştiinţei, ale monopolului şi competiţiei, ale capitalului şi legislaţiei întotdeauna vrăjmaşii celor care muncesc? Vor fi muncitorii întotdeauna destul de ignoranţi şi destul de stupizi ca să-şi dea câştigurile pentru cei inutili? Vor întreţine ei milioanele de soldaţi ca să ucidă pe fiii altor muncitori? Vor construi întotdeauna temple, iar ei vor trăi în vizuini şi colibe? Vor îngădui ei pentru totdeauna paraziţilor şi vampirilor să trăiască din sângele lor? Vor rămâne ei sclavii cerşetorilor pe care-i întreţin? Vor înceta oamenii oneşti săşi scoată pălăriile în faţa înşelătorilor de succes? Va cădea hărnicia întotdeauna în genunchi în faţa lenei încoronate? Vor înţelege ei că cerşetorii ((436)) nu pot fi generoşi, şi că orice om sănătos trebuie să-şi câştige dreptul de a trăi? Vor spune ei în final că omul care are privilegii egale cu toţi ceilalţi n-are dreptul să se plângă, sau vor urma exemplul lăsat de asupritorii lor? Vor învăţa ei că forţa de a reuşi trebuie să aibă gândire în spatele ei, şi că orice este făcut ca să dureze trebuie să stea pe piatra de temelie a dreptăţii?”

Argumentul prezentat aici este sărac, slab, fără speranţă şi fără sugestii; şi venind de la un om înţelept şi un logician fin, arată numai că oamenii înţelepţi din această lume văd boala dar nu pot vedea nici un remediu. Acest domn învăţat arată destul de clar cauzele dificultăţii şi că ele sunt inevitabile, şi apoi practic le spune muncitorilor — „Nu lăsaţi (invenţia, ştiinţa, competiţia etc.) să vă împingă în jos şi să vă facă rău!” Dar el nu sugerează nici un mijloc de eliberare, decât dacă este în întrebarea, „Vor deveni muncitorii destul de inteligenţi şi destul de tari ca să fie proprietarii maşinilor?”

Dar să presupunem că ei ar avea maşini şi capital suficient ca să le pună în funcţiune! Ar putea astfel de fabrici şi de maşini funcţiona cu mai mare succes decât altele? Ar putea ele funcţiona cu succes multă vreme în calitate de concerne binevoitoare şi nu pentru profit? Nu şi-ar face ele partea lor ca să crească „supraproducţia” şi să cauzeze „închideri”, lăsândui pe muncitorii lor şi pe alţii fără lucru? Nu ştim noi că dacă uzina sau atelierul ar fi conduse pe principiul plăţii egale pentru toţi angajaţii, acestea fie ar deveni în grabă falimentare fiindcă ar plăti prea mult pentru salarii, fie altfel, cei mai calificaţi ar fi atraşi prin plată mai bună spre alte situaţii, sau spre activităţi private, pe cont propriu? Într-un cuvânt, interesul de sine, egoismul este atât de înrădăcinat în natura umană decăzută şi face parte atât de mult din structura socială actuală, încât oricine nu-l va lua în calcul îşi va constata neîntârziat greşeala.

Propoziţia de încheiere citată este foarte blândă, dar foarte lipsită de ajutor pentru urgenţă. Este ca un ou de sticlă pus la clocit. El serveşte ca o soluţie până când îl spargi şi încerci să-l mănânci. „Vor învăţa ei [muncitorii] că forţa pentru succes trebuie să aibă gândire în spatele ei?” Da; toţi ştiu aceasta; şi că gândirea trebuie să aibă ((437)) creier; şi că creierul trebuie să fie de calitate şi aranjament bune. Toţi pot vedea că dacă toţi ar avea creier de calibru şi forţă egale, lupta între om şi om ar fi atât de egală încât ar fi aranjat în grabă un armistiţiu şi ar fi prevăzute drepturile şi interesele fiecăruia; sau, mai probabil, lupta ar fi venit mai repede şi ar fi fost mai severă. Dar nimeni nu ştie mai bine decât d-nul Ingersoll că nici o putere pământească n-ar putea produce o astfel de stare a egalităţii mentale.

Al patrulea paragraf citat este foarte lăudabil pentru marele om. Găseşte un ecou în fiecare suflet nobil, de care noi credem că sunt multe. Dar alţii, în situaţie moderată, sau chiar bogaţi ca d-nul Ingersoll, decid fără îndoială cum a decis el, că sunt tot atât de neajutoraţi în a obstrua sau a schimba curentul social care trece prin canalul naturii umane decăzute, aruncând în el banii şi influenţa lor, cum ar fi să oprească cascada Niagara aruncându-se ei înşişi în ea. Un pleoscăit şi o agitaţie de moment ar fi tot ce s-ar petrece în fiecare caz.

Dist. J. L. Thomas asupra legislaţiei muncii

Se ridică adeseori pretenţia că s-a făcut discriminare împotriva muncii prin legislaţie care favoriza pe cei bogaţi şi leza interesele celor săraci; şi că o inversare a acesteia ar fi un remediu care ar îndrepta totul. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr, şi suntem bucuroşi să avem un rezumat al legislaţiei Muncii Statelor Unite din partea unui domn atât de competent ca fostul Procuror General Adjunct al Statelor Unite, Thomas, în Tribune din New York, din 17 octombrie 1896, după cum urmează:

«Să se scrie istoria legislaţiei din ultimii cincizeci de ani pentru ameliorarea condiţiilor claselor mai sărace şi muncitoare ar cere volume, dar s-ar putea face un rezumat astfel:

A fost abolită închisoarea pentru datorie.

Au fost aprobate legi care scutesc gospodăriile şi o mare parte din proprietatea personală de executare împotriva datornicilor care sunt capi de familie, a văduvelor şi orfanilor lor.

((438))

Au fost date prin lege mecanicilor şi muncitorilor garanţii asupra pământului sau lucrului pe care ei prestează muncă în schimbul salariului.

Persoanelor sărace li se permite să dea în judecată, la curtea de justiţie a statului sau la cea naţională, fără să plătească costurile sau să dea asigurare pentru costuri.

Curţile de justiţie, ale statului şi cele naţionale, numesc pe avocaţi să apere persoanele sărace fără compensaţie, în curţile penale de justiţie şi în unele cazuri în curţile civile.

Curţile în multe cazuri sunt îndrumate să admită judecata în favoarea unui muncitor care trebuie să intenteze proces pentru a-şi recupera salariul sau a-şi impune drepturile împotriva unei corporaţii, pentru o sumă declarată ca să acopere taxa avocatului său.

Legea a declarat ziua de lucru de şapte ore, în unele cazuri, şi de opt sau nouă în altele, pentru serviciu public sau pentru lucrări publice.

În administrarea proprietăţilor insolvabile salariile pentru muncă sunt revendicările prioritare, iar în unele cazuri salariile sunt făcute revendicări prioritare în general.

Au fost aprobate legi care reglementează taxele pentru pasageri şi pentru mărfuri pe căile ferate şi pe alte linii de transport, şi de asemenea la depozitele publice de mărfuri şi la elevatoare, şi au fost create comisii naţionale şi ale statelor ca să supravegheze traficul pe căile ferate, prin care taxele au fost reduse la două treimi sau mai mult.

În aproape toate statele au fost aprobate legi care reduc rata dobânzii, şi s-a prelungit timpul pentru răscumpărare după ce ipotecile sau procurile au fost declarate prescrise.

Căilor ferate li se cere să-şi îngrădească liniile sau să plătească dublu pentru pagubele rezultate din nerespectarea acestei legi; de asemenea li se cere să pună la dispoziţie locuri şi instalaţii sigure pentru muncitorii lor.

Manufacturierilor şi operatorilor de mine li se cere să se îngrijească de locuri şi de maşini pentru siguranţa şi confortul angajaţilor lor.

((439))

Încorporarea organizaţiilor de muncă a fost autorizată prin lege.

Ziua Muncii a fost făcută sărbătoare naţională.

Sunt stabiliţi Comisari ai Muncii, ai Statului şi ai Naţiunii să adune statistici şi, în măsura posibilului, să amelioreze condiţiile clasei muncitoare.

A fost înfiinţat Departamentul Agriculturii şi şeful lui a fost făcut membru al Cabinetului.

Se distribuie gratuit oamenilor seminţe care costă anual 150.000 $.

Este declarată infracţiune în multe state punerea pe lista neagră a unui om care a fost concediat din serviciu sau nu şia plătit datoriile, şi este declarată infracţiune ameninţarea prin carte poştală, prin poştă, cu darea în judecată a unui datornic, sau folosirea vreunui procedeu care să-i aducă atingere.

Pentru a proteja pe cei imprudenţi sau creduli, este interzisă folosirea poştei pentru cei care vreau să pună în aplicare aranjamente frauduloase sau de loterie prin acest mijloc.

Taxele poştale au fost reduse, atrăgând după sine o pierdere pentru guvern de 8.000.000 $ anual la distribuirea poştei, sub această acţiune oamenii primesc ziarele ţării fără taxe, şi cele mai bune reviste şi periodice au fost făcute atât de ieftine încât să fie la îndemâna celor săraci.

Poliţele de asigurare a vieţii şi acţiunile la asociaţiile de construcţii şi împrumut sunt declarate nepierdute prin neplata primelor sau taxelor după un timp limitat.

Băncile, fie ale statului fie naţionale, sunt supuse supravegherii publice, iar conturile lor inspecţiei publice.

Angajaţilor în serviciul public li se permite concediu plătit treizeci de zile în unele cazuri şi cincisprezece în altele, şi treizeci de zile în plus pentru boală în cazul lor sau al familiilor.

Comerţul cu culi, importul de muncitori cu contract, munca cu deţinuţii din Statele Unite, imigrarea în continuare a chinezilor, importul de mărfuri făcute de deţinuţi şi sistemul de muncă cu deţinuţi şi datornici au fost interzise prin lege.

Au fost create Consilii de Arbitraj, ale statelor şi naţionale, pentru rezolvarea conflictelor de muncă.

((440))

Celor angajaţi în serviciu public li se admite plată pentru sărbătorile legale — 1 ianuarie, 22 februarie, Ziua Comemorării, 4 iulie, Ziua Muncii, Ziua Recunoştinţei şi 25 decembrie.

Fermele destinate coloniştilor au fost date celor care vreau să meargă şi să se stabilească pe ele, iar alte terenuri au fost date celor care vreau să planteze şi să cultive pomi pe ele.

Au fost aprobate votul australian şi alte legi pentru protecţia oamenilor în privinţa dreptului lor de a vota nesiliţi şi neintimidaţi.

Au fost eliberaţi patru milioane de sclavi, prin care au fost sărăciţi sute de mii de proprietari.