Studii

A sosit timpul

Capitolul 5. B5. Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru

Precedent

((B103))

A sosit timpul - Studiul V
Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru

Armonia felului venirii a doua a Domnului nostru cu alte trăsături ale Planului divin -- Cum şi când îl va vedea Biserica -- Cum şi când va fi descoperită slava Domnului astfel ca toată carnea împreună s-o vadă -- Afirmaţii aparent contradictorii sunt în armonie -- El vine „ca un hoţ” -- Nu cu manifestări exterioare -- şi totuşi „cu un strigăt” -- Cu „glasuri” -- şi „cu sunetul marii trâmbiţe” -- „El se va descoperi în flacără de foc aducând răzbunare” -- şi totuşi „El va veni în acelaşi fel” cum a plecat -- Importanţa timpului profetic în această privinţă -- Armonia indiciilor prezente

Ceea ce tocmai am văzut cu privire la încheierea grabnică a Timpurilor Neamurilor şi la asigurarea că împlinirea speranţei Bisericii trebuie să aibă loc înainte de încheierea acestora, nu face decât să le aţâţe dorinţa celor care aşteaptă acum mângâierea lui Israel. Aceştia vor fi înfometaţi după orice informaţie dată de Tatăl nostru prin profeţi, privind „secerişul”, sfârşitul sau perioada de încheiere a acestui veac -- separarea grâului de neghină printre membrii în viaţă ai bisericii nominale şi timpul schimbării celor biruitori, pentru a fi împreună cu Domnul şi Capul lor şi asemenea Lui.

Dar pentru a putea aprecia natura raţională a învăţăturii profetice cu privire la aceste subiecte profund interesante, este absolut necesar să avem vederi clare atât asupra scopului celei de-a doua veniri a Domnului nostru cât şi asupra felului în care El Se va descoperi. Avem încredere că toţi cititorii noştri actuali s-au convins prin citirea Volumului I că scopul venirii Sale este să împace cu Dumnezeu pe „cine vrea” din lume, printr-un proces de conducere, învăţare şi disciplinare ((B104)) numit judecare şi binecuvântare. Cunoaşterea felului venirii şi arătării Domnului este, prin urmare, de primă importanţă, înainte de a continua în studiul nostru despre timpul secerişului etc. Cititorul trebuie să aibă clar în minte scopul întoarcerii Domnului nostru în timp ce studiază felul întoarcerii, şi pe amândouă acestea când studiază timpul. Acest lucru este necesar pentru a contracara vederile greşite care preocupă deja mintea multora, vederi bazate pe idei false atât despre scopul, cât şi despre felul venirii Domnului nostru.

Să înţelegem şi să reţinem cât se poate de bine faptul deja demonstrat, că planul lui Dumnezeu este un tot armonios, care se îndeplineşte prin Cristos; şi că lucrarea celei de-a doua veniri este legată de lucrarea celei dintâi ca efectul de cauză: şi anume că marea lucrare de Restabilire la a doua venire urmează lucrării de Răscumpărare îndeplinită la întâia venire ca o secvenţă logică potrivit planului divin. De aceea, întoarcerea Domnului este aurora speranţei pentru lume, timpul acordării favorurilor asigurate prin răscumpărare -- Veacul Evanghelic fiind doar o paranteză care a intervenit, în decursul căruia se alege mireasa lui Cristos, pentru a fi asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire pe care El vine s-o înfăptuiască.

Şi deoarece Biserica lui Cristos, care a fost în curs de dezvoltare de-a lungul Veacului Evanghelic, trebuie să fie asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire din Veacul Milenar, prima lucrare a lui Cristos la a doua venire a Sa trebuie să fie adunarea Bisericii Sale alese, la care se face referire prin profet (Ps. 50:5) când zice: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” Acest timp de adunare sau de „seceriş” este în perioada de suprapunere a celor două veacuri. După cum se va arăta, aceasta este o perioadă de patruzeci de ani, care încheie Veacul Evanghelic şi în acelaşi timp introduce Veacul Milenar. (Vezi Vol. I, pag. 219-221; 234-237 şi reprezentarea ((B105)) grafică a Planului Veacurilor.) Această perioadă de seceriş realizează în biserica nominală evanghelică nu numai separarea grâului de neghină şi adunarea şi glorificarea clasei grâului, ci ea trebuie să realizeze şi arderea (nimicirea) neghinei (ca neghină sau imitaţie a grâului -- nu ca indivizi; focul nimicirii este simbolic, la fel ca neghina), şi adunarea şi nimicirea roadelor corupte ale „viei pământului” (ambiţie omenească, lăcomie şi egoism) care au crescut şi s-au copt timp de secole în împărăţiile acestei lumi şi în diferitele organizaţii omeneşti, civile şi sociale.

Deşi când am tratat scopul întoarcerii Domnului nostru am arătat că va fi o venire personală, în analizarea celor două expresii ale Domnului nostru aparent contradictorii: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfîrşitul veacului” (aionos, veacului) şi „Mă duc să vă pregătesc un loc . . . voi veni din nou şi vă voi lua la Mine” (Mat. 28:20; Ioan 14:2, 3). Exemplul următor va servi ca o ilustraţie a armoniei acestor două promisiuni: Un om i-a spus prietenului său când erau pe punctul de a se despărţi: „Nu uita că voi fi cu tine tot timpul călătoriei tale!” Cum? Desigur nu în persoană, pentru că ei au luat trenul să meargă în direcţii opuse spre puncte îndepărtate. Ideea era că în iubire, în gând şi în grijă unul faţă de altul ei nu vor fi despărţiţi. Într-un sens similar dar mai deplin, Domnul a fost întotdeauna cu Biserica Sa, puterea Sa divină făcându-L în stare să-i supravegheze, să-i îndrume şi să-i ajute, de la primul până la ultimul. Acum însă noi examinăm, nu prezenţa Domnului nostru cu noi în acest sens figurativ, ci modul celei de-a doua prezenţe şi arătări personale, „când va veni în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.

Scripturile învaţă că Cristos vine din nou pentru a domni; că El trebuie să domnească până va pune pe toţi vrăjmaşii ((B106)) sub picioarele Sale -- pe toţi împotrivitorii, toate lucrurile care sunt în calea marii restabiliri pe care El vine s-o înfăptuiască -- ultimul care trebuie nimicit fiind moartea (1 Cor. 15:25, 26); şi că El va domni o mie de ani. Prin urmare, aşa cum şi trebuie să ne aşteptăm, noi găsim în profeţii un spaţiu mult mai mare acordat celei de-a doua veniri şi miei ei de ani de domnie triumfală şi de înfrângere a răului, decât celor treizeci şi patru de ani ai primei veniri pentru răscumpărare. Şi aşa cum am aflat că profeţia atinge diferitele puncte importante ale celor treizeci şi patru de ani, de la Betleem şi Nazaret la vinul amestecat cu fiere, la împărţirea hainelor, la cruce, la mormânt şi la înviere, la fel aflăm că profeţia atinge diferite puncte ale miei de ani de prezenţă a doua, în mod deosebit începutul şi sfârşitul lor.

A doua prezenţă a Domnului nostru va cuprinde o perioadă de timp mult mai lungă decât prima. Misiunea primei Sale veniri s-a sfârşit în mai puţin de treizeci şi patru de ani, în timp ce se vor cere o mie de ani pentru a realiza lucrarea stabilită pentru cea de-a doua prezenţă a Sa. Şi astfel se poate vedea dintr-o privire că deşi lucrarea primei veniri n-a fost mai puţin importantă decât a celei de-a doua veniri -- da, deşi a fost atât de importantă încât lucrarea celei de-a doua veniri n-ar fi fost niciodată posibilă fără ea -- totuşi ea n-a fost atât de variată, şi ca atare a cerut mai puţină descriere decât lucrarea celei de-a doua veniri.

Când analizăm cea de-a doua venire nu trebuie să ne aşteptăm, mai mult decât la prima venire, ca toate profeţiile să marcheze un anumit moment deosebit de bogat în evenimente al sosirii Domnului nostru şi să atragă atenţia tuturor oamenilor asupra faptului prezenţei Sale. Nu aceasta este metoda obişnuită a lui Dumnezeu; nu acesta a fost cazul nici la prima venire. Prima venire a lui Mesia n-a fost marcată de nici o demonstraţie neaşteptată sau surprinzătoare, în afara ordinii obişnuite a lucrurilor, ci a ((B107)) fost manifestată şi dovedită prin împlinirea treptată a profeţiei, arătând observatorilor atenţi că evenimentele care trebuiau aşteptate se împlineau la timp. Aşa va fi şi la a doua venire. Este mai puţin important ca noi să descoperim momentul precis al sosirii Sale decât să discernem faptul prezenţei Sale când El va fi sosit, întocmai cum la întâia venire a fost important să poată fi recunoscută prezenţa Sa, şi cu cât mai repede cu atât mai bine, dar mult mai puţin important să se ştie data exactă a naşterii Sale. Când se vorbeşte despre a doua venire, prea mulţi se gândesc la faptul venirii şi la momentul sosirii, în timp ce aceasta ar trebui socotită ca o perioadă de prezenţă, cum a fost şi prima venire. Momentul precis în care va începe această prezenţă va părea atunci mai puţin important, iar obiectivul şi lucrarea Sa din perioada prezenţei va căpăta consideraţia mai mare.

De asemenea nu trebuie să uităm că Domnul nostru nu mai este fiinţă umană; că El, ca fiinţă umană S-a dat ca răscumpărare pentru oameni, devenind om chiar pentru acest scop (1 Tim. 2:6; Evr. 10:4, 5; 1 Cor.15:21, 22). El este acum mult înălţat la natura divină. De aceea Pavel a zis: „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor. 5:16). El a fost înviat ca fiinţă spirituală dătătoare de viaţă (1 Cor. 15:45), şi nu ca om, din pământ, făcut din ţărână. El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană; căci nu trebuie să uităm ceea ce am învăţat (Volumul I, cap. 10) -- că naturile sunt separate şi distincte. Deoarece El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană, nu trebuie să-L aşteptăm să vină iarăşi ca fiinţă umană, ca la prima venire. A doua venire a Sa trebuie să fie într-un mod diferit, precum şi pentru un scop diferit.

Remarcând faptul că schimbarea Domnului nostru de la natura umană la natura divină la învierea Sa a fost o schimbare încă şi mai mare decât aceea care se petrecuse cam cu treizeci şi patru de ani înainte, când El a lăsat gloria ((B108)) fiinţei spirituale şi „S-a făcut trup”, putem, cu mare folos, examina foarte amănunţit fiecare acţiune a Sa în timpul celor patruzeci de zile după înviere, înainte de a fi mers „la Tatăl”; fiindcă Isus cel înviat din aceste patruzeci de zile este cel care trebuie să vină iarăşi, şi nu omul Isus Cristos care S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră, în moarte. Acela care a fost omorât fiinţă de carne a fost şi însufleţit [făcut viu] fiinţă spirituală la învierea Sa. 1 Pet. 3:18.*

*În acest pasaj cuvintele „în” şi „prin” [trad. rom. „în” şi „în” -- n. e.] au fost adăugate de traducători în mod arbitrar şi induc în eroare. Textul grecesc spune simplu: „omorât trup, înviat spirit”. Domnul nostru a fost omorât ca fiinţă de carne sau umană, dar a fost înviat dintre morţi fiinţă spirituală. Şi fiindcă Biserica va fi „schimbată” pentru a fi asemenea lui Cristos, este evident că schimbarea pe care a suferit-o Capul a fost de acelaşi fel cu cea despre care se spune că este rezervată biruitorilor, care vor fi schimbaţi de la natura umană la natura spirituală şi făcuţi asemenea Lui -- „părtaşi firii dumnezeieşti”. Ca atare, descrierea următoare a schimbării sfinţilor este aplicabilă şi la Domnul, adică: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”.

La a doua venire a Sa, El nu vine pentru a Se supune autorităţilor existente, pentru a plăti bir Cezarului şi pentru a suferi umilire, nedreptate şi violenţă, ci vine pentru a domni, exercitând toată puterea în cer şi pe pământ. El nu vine în corpul umilirii Sale, un corp uman pe care l-a luat pentru suferinţa morţii, inferior corpului Său glorios avut înainte (Evr. 2:9), ci vine în corpul Său spiritual glorios, care este reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui (Evr. 1:3); căci, datorită ascultării Sale chiar până la moarte, El este acum mult înălţat la natura şi asemănarea divină, şi I S-a dat un nume care este mai presus de orice nume -- cu excepţia doar a numelui Tatălui (Filip. 2:9; 1 Cor. 15:27). Apostolul arată că „încă nu s-a arătat” înţelegerii noastre umane cum este El ((B109)) acum; ca atare nu ştim cum vom fi când vom fi făcuţi asemenea Lui, dar noi (Biserica) ne putem bucura în asigurarea că într-o zi vom fi cu El şi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2) -- nu cum a fost la prima Sa venire în umilinţă, când Şi-a lăsat gloria avută înainte şi pentru noi a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să ne îmbogăţim.

Dacă ne gândim la înţelepciunea şi prudenţa metodelor Domnului nostru de a-Şi manifesta faţă de ucenici prezenţa atât după înviere cât şi înainte, aceasta ne poate ajuta să nu uităm că aceeaşi înţelepciune va fi manifestată şi în metodele Sale de a Se descoperi la a doua venire a Sa, atât faţă de Biserică, precum şi faţă de lume -- metode nu neapărat similare, dar în fiecare caz bine potrivite obiectivului Său, care nu este niciodată de a alarma şi agita oamenii, ci de a convinge judecata lor rece, calmă, despre marile adevăruri care trebuie să fie imprimate asupra lor. Întâia venire a Domnului nostru n-a fost un eveniment uimitor, mişcător sau alarmant. Cât de liniştit şi de discret a venit! Astfel încât numai celor care aveau credinţă şi umilinţă li s-a permis să recunoască în pruncul de naştere umilă, în Omul durerilor, în prietenul celor umili şi săraci şi în final în Cel răstignit, pe Mesia Cel de multă vreme aşteptat.

Manifestarea prezenţei Sale după înviere era prin natura lucrurilor un fapt mai uimitor, mai ales dacă se ia în considerare natura Sa schimbată. Dar învierea Sa, împreună cu natura Sa schimbată, trebuiau să fie dovedite pe deplin, nu întregii lumi la timpul acela, ci martorilor aleşi care vor da generaţiilor viitoare o mărturie credibilă despre acel fapt. Dacă toată lumea ar fi fost atunci informată despre acel fapt, mărturia ajunsă până în zilele noastre ar fi fost probabil mult mai puţin vrednică de crezare, fiind atât de colorată şi deformată de ideile oamenilor şi amestecată cu tradiţiile lor, încât adevărul ar fi putut apărea aproape sau cu totul de ((B110)) necrezut. Dar Dumnezeu a încredinţat-o numai martorilor aleşi, credincioşi şi vrednici; şi observând relatarea, fiecare să remarce cât de perfect a fost îndeplinit obiectivul şi cât de clară, hotărâtă şi convingătoare a fost dovada oferită lor cu privire la învierea şi la schimbarea lui Cristos. Observaţi de asemenea grija cu care El i-a protejat ca să nu-i alarmeze sau ca să nu-i agite nejustificat în timp ce dovedea şi accentua aceste mari adevăruri. Şi să fim siguri că aceeaşi înţelepciune, prudenţă şi iscusinţă vor fi desfăşurate şi în metodele Sale pentru a face cunoscut faptul prezenţei Sale glorioase la a doua venire a Sa. Judecata rece, calmă, va fi convinsă în fiecare caz, deşi lumea în general va trebui să fie adusă printr-o disciplinare aspră în atitudinea potrivită de a primi mărturia, pe când cei ale căror inimi sunt drepte vor avea binecuvântata înţelegere mai curând. Nu toate dovezile despre învierea şi schimbarea Sa la natura spirituală le-au fost date ucenicilor Săi deodată, ci pe măsură ce ei au fost în stare să le suporte şi într-un mod calculat a face cea mai profundă impresie.

În decursul celor trei ani şi jumătate de slujire a Domnului nostru, ucenicii Săi sacrificaseră prieteni, reputaţie, afaceri etc. pentru a-şi dedica timpul şi energia vestind prezenţa lui Mesia şi stabilirea împărăţiei Sale. Dar ei, inevitabil, aveau idei imature în ceea ce priveşte modul şi timpul înălţării Învăţătorului lor şi în ceea ce priveşte făgăduita lor înălţare împreună cu El. Nici nu era necesară atunci o deplină cunoştinţă; era întru totul suficient ca ei să facă fiecare pas cu credincioşie pe măsură ce acesta devenea cuvenit; de aceea Învăţătorul le-a dat învăţătura puţin câte puţin, pe măsură ce ei au fost în stare să o primească. Şi aproape de sfârşitul misiunii Sale El a zis: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni . . . duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Ioan 16:12, 13; 14:26.

((B111))

Cine poate spune marea lor dezamăgire, chiar dacă, pe cât a fost posibil, fuseseră înarmaţi împotriva ei, când au văzut că El a fost luat brusc de la ei şi răstignit în mod ruşinos ca un răufăcător -- El, a cărui împărăţie şi slavă o aşteptaseră şi o vestiseră, şi care numai cu cinci zile înainte de răstignire li se păruse atât de aproape de realizare (Ioan 12:1, 12-19). Deşi ştiau că El era învinuit fără temei şi răstignit pe nedrept, aceasta nu schimba cu nimic faptul că speranţele lor naţionale îndelung nutrite într-un împărat evreu, care să restaureze naţiunea lor la influenţă şi putere, împreună cu speranţele, ambiţiile şi iluziile lor personale în privinţa unor funcţii importante şi a unor onoruri înalte în împărăţie, erau toate spulberate brusc prin această întorsătură nefavorabilă pe care o luaseră lucrurile prin răstignirea împăratului lor.

Învăţătorul ştia bine cât de părăsiţi, dezorientaţi şi nedumeriţi se vor simţi ei; căci aşa a scris profetul: „Voi bate păstorul şi oile vor fi risipite” (Zah. 13:7; Marcu 14:27). Şi în decursul celor patruzeci de zile între înviere şi înălţare, principala Sa preocupare a fost prin urmare să-i adune din nou şi să le restabilească credinţa că El era Mesia Cel atât de mult aşteptat, dovedindu-le faptul învierii Sale, şi că de la învierea Sa, chiar dacă Şi-a păstrat aceeaşi individualitate, El nu mai era fiinţă umană, ci o fiinţă spirituală înălţată, având „toată autoritatea . . . în cer şi pe pământ”. Mat. 28:18.

El le-a dat vestea învierii Sale treptat -- mai întâi prin femei (Maria Magdalena, Ioana, Maria mama lui Iacov, Salome şi altele împreună cu ele -- Marcu 16:1; Luca 24:1, 10), care veniseră dis-de-dimineaţă la mormânt pentru a-I unge trupul cu miresme. În timp ce ele se întrebau pe cine să ia ca să rostogolească piatra de la uşa mormântului, iată, a fost un cutremur de pământ, şi când au ajuns au găsit piatra dată la o parte şi un înger al Domnului stătea ((B112)) pe ea, care li s-a adresat zicând: „Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Isus Cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, aşa cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul! Şi duceţi-vă repede şi spuneţi ucenicilor Lui că El a înviat dintre cei morţi! Şi iată, El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”. Mat. 28:5-7.

Se pare că Maria Magdalena s-a separat de celelalte femei şi a alergat să spună lui Petru şi lui Ioan (Ioan 20:1, 2), pe când celelalte s-au dus să le spună celorlalţi ucenici, şi că după ce ea le-a părăsit, Isus li s-a arătat celorlalte femei pe drum zicând: „Bucuraţi-vă” (Mat. 28:9, 10). Iar ele au venit şi I-au cuprins picioarele şi I S-au închinat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea [casa lor]! Acolo Mă vor vedea”. Şi ele au alergat cu frică şi bucurie ca să le spună celorlalţi ucenici. În sentimentele lor amestecate, de surpriză, nedumerire, bucurie şi teamă, şi în tulburarea lor generală, de abia ştiau cum să-şi povestească ciudata şi minunata experienţă. Când Maria i-a întâlnit pe Petru şi pe Ioan le-a zis cu tristeţe: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20:2). Celelalte femei au povestit cum la mormânt au avut o viziune cu îngeri care au spus că El era viu (Luca 24:22, 23) şi apoi cum mai târziu L-au întâlnit pe Domnul în cale. Mat. 28:8, 10.

Majoritatea ucenicilor evident au primit istorisirea lor numai ca fiind o excitaţie superstiţioasă, dar Petru şi Ioan au spus: Noi mergem să vedem noi înşine; şi Maria s-a întors cu ei la mormânt. Tot ceea ce au văzut Petru şi Ioan a fost că trupul dispăruse, că giulgiul era cu grijă împăturit şi pus alături, şi că piatra era dată la o parte de la uşă. Aşa că s-au întors nedumeriţi, dar Maria a rămas acolo plângând. Pe când plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt, şi a văzut doi îngeri ((B113)) care au grăit: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Şi întorcându-se L-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu L-a recunoscut. El a întrebat: „Femeie de ce plângi? Pe cine cauţi?” Iar ea, presupunând că este grădinarul, a răspuns: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau”. Atunci, cu vechiul Lui glas familiar, pe care ea l-a recunoscut numaidecât, Domnul a zis: „Maria!”

Aceasta a fost de ajuns să-i stabilească credinţa în declaraţia îngerului, că El înviase, care până atunci păruse ca un vis sau ca un basm, şi în bucuria ei a exclamat: „Învăţătorule!”. Primul ei impuls a fost să-L îmbrăţişeze şi să zăbovească în prezenţa Lui. Dar Isus a informat-o cu blândeţe că acum ea avea de împlinit o misiune foarte importantă, să ateste faptul învierii Sale şi să se grăbească să ducă mesajul şi să stabilească credinţa celorlalţi ucenici, care erau încă în nedumerire şi nesiguranţă, zicând: „Nu Mă atinge [greceşte haptomai, îmbrăţişa, nu zăbovi acum pentru alte manifestări ale iubirii tale], căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu [voi mai sta puţin timp cu voi încă], ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). El le trimisese vorbă şi prin celelalte femei că Se va întâlni cu ei în Galileea.

Apoi El a ajuns din urmă pe doi dintre ucenicii trişti şi dezorientaţi care mergeau de la Ierusalim la Emaus, şi i-a întrebat despre pricina tristeţii şi deznădejdii lor (Luca 24:13-35). Iar unul dintre ei a răspuns: „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea? «Ce?» le-a zis El. Şi ei i-au răspuns: «Ce s-a întâmplat cu Isus Nazarineanul, care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui ((B114)) Dumnezeu şi înaintea întregului popor, cum preoţii cei mai de seamă şi mai-marii noştri L-au dat să fie pedepsit cu moartea şi L-au răstignit. Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat lucrurile acestea. [Aici probabil şi-au adus aminte de Ioan 2:19, 21, 22.] Ba încă, nişte femei de-ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, nu I-au găsit trupul şi au venit, spunând că au avut şi o viziune de îngeri, care ziceau că El este viu. Unii dintre cei care erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut»”.

Nu este de mirare că erau dezorientaţi; ce ciudat părea totul! Ce ciudate şi emoţionante fuseseră evenimentele ultimelor câteva zile!

Atunci străinul le-a ţinut o predică mişcătoare din profeţii, arătându-le că tocmai lucrurile care îi descurajaseră atât de mult erau lucrurile pe care profeţii le preziseseră cu privire la adevăratul Mesia: că pentru a putea conduce, binecuvânta şi ridica pe Israel şi întreaga lume, El trebuia mai întâi să-i răscumpere cu propria Sa viaţă din blestemul morţii, care venise peste toţi prin Adam, şi că după aceea, înălţat la viaţă şi la glorie de către Iehova, Învăţătorul lor va împlini tot ce fusese scris prin profeţi cu privire la gloria şi onoarea Sa viitoare, tot atât de sigur cum împlinise acele profeţii care I-au prezis suferinţele, umilirea şi moartea. Minunat predicator! Şi minunată predică a fost aceea! Ea a stârnit noi idei şi a deschis noi aşteptări şi speranţe. Apropiindu-se de sat, L-au constrâns să mai rămână cu ei, fiindcă era spre seară şi ziua era pe sfârşite. El a intrat să mai stea cu ei; şi stând la masă cu ei a luat pâine, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, iar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.

((B115))

Până în momentul acela nu L-au recunoscut, deşi merseseră, vorbiseră şi stătuseră la masă împreună. El a fost recunoscut de ei nu după faţa Sa, ci după gestul simplu de binecuvântare şi frângere a pâinii în modul familiar de odinioară, întărindu-le astfel credinţa în ceea ce deja auziseră -- că El înviase şi că-i va vedea iarăşi.

Atunci cei doi ucenici uimiţi şi fericiţi s-au sculat în acelaşi ceas şi s-au întors la Ierusalim, spunându-şi unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” Ajunşi la Ierusalim i-au găsit pe ceilalţi bucurându-se de asemenea şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon”. Şi au povestit ce s-a întâmplat pe drum şi cum L-au recunoscut prin frângerea pâinii. Probabil că în acea seară erau aproape toţi acolo, uitând de casă, de treburi şi de toate celelalte lucruri -- Maria Magdalena cu lacrimi de bucurie zicând: Eu l-am recunoscut în clipa când mi-a spus numele -- până atunci nu puteam crede asigurarea îngerului că a înviat; iar celelalte femei povestind minunata lor experienţă de dimineaţă şi cum Îl întâlniseră pe drum. Apoi Simon avea să-şi spună şi el povestea; iar acum, iată, mai erau doi martori din Emaus. Ce zi plină de evenimente! Nu-i de mirare că după aceea au dorit să se întâlnească în ziua întâi a fiecărei săptămâni, ca să vorbească despre acele lucruri şi să-şi amintească toate împrejurările legate de acest extraordinar eveniment al învierii Domnului, şi să le „ardă” inima tot mereu.

În timp ce mica societate emoţionată şi fericită era adunată astfel şi îşi relatau unul altuia cele câteva experienţe ale lor, Însuşi Domnul Isus a stat deodată în mijlocul lor (Luca 24:36-49) şi le-a zis: „Pace vouă!” De unde venise? Toate aceste adunări erau ţinute în ascuns, cu uşile încuiate de frica iudeilor (Ioan 20:19, 26), dar acum era o apariţie bruscă, fără vreo apropiere vizibilă. Şi ((B116)) ei au fost înspăimântaţi crezând că văd un duh. Atunci El i-a liniştit, le-a spus să-şi calmeze temerile şi le-a arătat mâinile şi picioarele zicând: „Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi; un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”. Şi în timp ce ei, de bucurie, tot nu credeau şi se mirau, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?”, şi I-au dat o bucată de peşte fript, iar El a luat şi a mâncat în faţa lor. Atunci le-a deschis înţelegerea, profeţi că aceste lucruri se întâmplaseră exact cum fuseseră prezise. Dar Toma nu era de faţă (Ioan 20:24); şi când ceilalţi ucenici i-au spus că văzuseră pe Domnul, el n-a vrut să creadă şi a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune . . . mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!”

Au trecut opt zile fără nici o altă manifestare şi au avut timp să se gândească liniştiţi şi să vorbească împreună despre experienţele din acea zi minunată, când, ucenicii fiind iarăşi adunaţi ca înainte, Isus a stat în mijlocul lor, întocmai ca în prima seară, zicând: „Pace vouă!” (Ioan 20:26). De data aceasta Toma era de faţă şi Domnul i s-a adresat zicând: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. El a arătat astfel că ştia fără să I se spună ce zisese Toma, şi a dat acea dovadă a învierii Sale, despre care Toma spusese că-l va satisface; şi Toma cu bucurie a răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

După acestea trebuie să fi trecut destul de mult timp până să aibă loc o nouă manifestare a prezenţei Domnului, iar ucenicii care erau galileeni au început să se gândească la casă şi la viitor; şi aducându-şi aminte de mesajul Domnului trimis prin femei, că El va merge înaintea lor în Galileea, au mers într-acolo. Probabil că Domnul i-a întâlnit în drum, pe un munte, după cum relatează Matei. Erau ((B117)) nedumeriţi; nu mai simţeau faţă de El aceeaşi familiaritate pe care o aveau altădată; de la răstignirea Sa părea atât de mult schimbat faţă de cum era înainte -- apărea şi dispărea în timpuri şi locuri atât de ciudate; nu mai semăna cu „Omul Isus Hristos”; aşa că Matei spune că „ei I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”. După ce le-a spus câteva cuvinte Domnul „S-a făcut nevăzut” dinaintea lor şi i-a lăsat întrebându-se ce se va mai întâmpla. După întoarcerea lor în Galileea, un timp nu s-a mai întâmplat nimic neobişnuit şi n-a fost nici un alt indiciu al prezenţei Domnului. Fără îndoială că ei se întâlneau împreună şi vorbeau despre situaţie, şi se întrebau de ce nu li se arăta mai des.

În această aşteptare zilele şi săptămânile păreau lungi. Renunţaseră cu mult timp în urmă la ocupaţiile obişnuite ale vieţii, pentru a-L urma pe Domnul din loc în loc, învăţând de la El şi predicând altora, „Împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Mat. 10:5-7). Nu doreau acum să se întoarcă la vechile lor ocupaţii; şi totuşi, cum să procedeze cu lucrarea Domnului? Înţelegeau situaţia destul de clar ca să ştie că nu mai puteau propovădui ca înainte, că Împărăţia lui Dumnezeu era aproape, deoarece tot poporul ştia că Învăţătorul şi Împăratul lor fusese răstignit, şi nimeni în afară de ei nu ştia despre învierea Lui. În timp ce toţi cei unsprezece erau dezorientaţi şi neliniştiţi, aşteptând ceva, fără să ştie ce anume, Petru a zis: Nu putem totuşi să stăm nefăcând nimic, mă voi întoarce la vechea mea meserie de pescar; şase din ceilalţi au zis: şi noi la fel, mergem cu tine (Ioan 21:3). Şi probabil că şi restul s-au întors la vechile lor îndeletniciri.

Cine s-ar putea îndoi că Domnul era prezent fără a fi văzut de multe ori în timp ce ei discutau împreună, conducând şi îndrumând cursul împrejurărilor etc. spre cel mai mare bine al lor? Dacă ar fi avut un mare succes şi ar fi ajuns să fie ((B118)) absorbiţi de interesul în afaceri, curând ar fi devenit nepotriviţi pentru serviciul mai înalt; dar dacă n-ar fi avut nici un succes, ar fi părut ca şi cum i-ar forţa; astfel că Domnul a adoptat un plan care le-a dat o învăţătură aşa cum El adesea le dă ucenicilor Săi, anume, că El poate controla, dacă vrea, succesul sau eşecul eforturilor lor, în orice direcţie.

Vechea firmă de pescari s-a reorganizat: au adunat bărcile, mrejele etc. şi au ieşit în larg pentru prima lor pescuire. Dar au trudit toată noaptea şi n-au prins nici un peşte, şi au început să se simtă descurajaţi. Dimineaţa un străin de pe ţărm i-a întrebat dacă au avut succes. Slab succes! N-am prins nimic, au răspuns ei. Mai încercaţi o dată, a zis străinul. Aruncaţi acum mrejele de cealaltă parte a corăbiei. Degeaba, străine, am încercat de ambele părţi toată noaptea, şi dacă ar fi peşte de o parte, ar fi şi de cealaltă. Totuşi, vom încerca încă o dată ca să vezi. Au făcut aşa şi au avut o captură imensă. Ce ciudat! au zis unii; dar sprintenul şi impresionabilul Ioan a prins imediat ideea corectă şi a zis: Fraţilor, numai Domnul putea face asta! Nu vă aduceţi aminte de hrănirea mulţimilor etc.? Acela de pe ţărm trebuie să fie Domnul, şi acesta este încă un mod ales de El să ni se arate. Nu vă amintiţi că exact aşa a fost şi la început când ne-a chemat? Şi atunci trudiserăm toată noaptea fără să prindem nimic, până când El ni S-a adresat zicând: „Aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire” (Luca 5:4-11). Da, desigur, acela este Domnul, cu toate că de la învierea Sa nu-L putem recunoaşte după înfăţişare. El Se arată acum sub diferite forme; dar de fiecare dată noi ştim că este El, după o împrejurare deosebită cum este aceasta, care ne aminteşte o întâmplare însemnată din cunoştinţa noastră trecută cu El.

Şi când au tras la mal au aflat că Isus avea şi pâine şi peşte, şi au învăţat o lecţie, că sub îndrumarea Sa, sub grija Sa şi în serviciul Său nu vor fi lăsaţi să moară de ((B119)) foame (Luca 12:29, 30). Nu L-au întrebat dacă este Domnul, deoarece, în această împrejurare, ca şi în altele, ochii înţelegerii lor fiind deschişi, L-au recunoscut, nu după înfăţişarea fizică, ci după minunea făcută. Atunci au urmat instrucţiunile acelui ceas încântător, reasigurându-l pe Petru de acceptarea lui continuă în ciuda lepădării sale de Domnul, pentru care s-a căit şi a plâns. El a aflat acum din nou despre iubirea Învăţătorului său şi despre privilegiul său continuu de a paşte oile şi mieii. Parcă Îl auzim pe Domnul zicând: Nu trebuie, Petre, să te întorci la pescuit: te-am chemat cândva să fii pescar de oameni, şi ştiind că inima ta a rămas loială şi zeloasă, îţi reînnoiesc însărcinarea de pescar de oameni.

Apoi, mâncând „împreună cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, «pe care», le-a zis El, «aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt»” (Fapt. 1:5). Aşa că au venit la Ierusalim după cum le spusese El, şi acolo, după patruzeci de zile de la înviere, S-a întâlnit şi a vorbit cu ei pentru ultima oară. De data aceasta şi-au adunat curajul ca să-L întrebe despre Împărăţia pe care le-o făgăduise, zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Această idee despre Împărăţie era ideea care predomina în mintea fiecărui evreu. Ei înţelegeau că Israel urma să fie în fruntea popoarelor sub Mesia, şi nu ştiau nimic despre lungile Timpuri ale Neamurilor şi nu vedeau încă faptul că binecuvântarea principală fusese luată de la Israelul după trup (Mat. 21:43; Rom. 11:7) şi că ei înşişi urmau să fie membri ai noului Israel (spiritual), preoţimea împărătească şi neamul sfânt, prin care, în calitate de corp al lui Cristos, vor veni binecuvântările asupra lumii. Ei nu înţelegeau încă nimic din aceste lucruri. Şi cum ar fi putut înţelege? Nu primiseră încă ((B120)) Spiritul sfânt al adoptării ca fii, ci erau încă sub condamnare; căci, deşi sacrificiul de răscumpărare fusese făcut de Răscumpătorul, acesta nu fusese prezentat încă formal pentru noi în Sfânta Sfintelor, chiar în cer (Ioan 7:39). Prin urmare, Domnul nostru n-a încercat să dea nici un răspuns explicativ la întrebarea lor, ci doar a zis: „Nu este treaba voastră [acum] să ştiţi timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi putere*, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”. Fapt. 1:7, 8.

*Această putere făgăduită de a cunoaşte şi a înţelege timpurile şi perioadele, ca şi toate lucrurile care ţin de o mărturie cuvenită, se aplică la Biserica întreagă, de la cel dintâi până la cel din urmă; şi sub îndrumarea şi puterea Spiritului sfânt, este dată hrană la timp potrivit în legătură cu fiecare trăsătură a planului, pentru ca noi să putem fi martorii Lui, chiar până la sfârşitul veacului. Compară cu Ioan 16:12, 13.

Apoi Domnul, care mergea cu ei, când au ajuns la muntele Măslinilor Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, a fost despărţit de ei şi S-a înălţat, şi un nor L-a ascuns din ochii lor (Luca 24:48-52; Fapt. 1:6-15). Acum începeau să vadă ceva mai mult din planul lui Dumnezeu. Domnul care coborâse din cer S-a întors la Tatăl, după cum le spusese înainte de moartea Sa -- S-a dus să le pregătească un loc şi va veni iarăşi şi-i va primi -- a plecat departe ca să primească împărăţia făgăduită şi să Se întoarcă (Luca 19:12); iar între timp ei urmau să fie martorii Săi pe întregul pământ, pentru a chema şi pregăti un popor care să-L primească atunci când va veni să fie preamărit în sfinţii Săi şi să domnească în calitate de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Ei au văzut noua lor misiune, de a vesti fiecărei creaturi un împărat care vine ((B121)) din cer „cu toată autoritatea în cer şi pe pământ”, care era o lucrare mult mai importantă decât aceea din anii precedenţi, când au vestit pe „Omul Hristos Isus” şi când L-au urmat pe Cel care era „dispreţuit şi părăsit de oameni”. Domnul lor înviat era într-adevăr schimbat, nu numai la înfăţişarea personală -- arătându-Se uneori într-un fel şi într-un loc, iar alteori în alt fel şi în alt loc, manifestându-Şi „toată puterea” -- ci era schimbat şi în starea sau natura Sa. Nu li se mai adresa iudeilor şi nici nu li se mai arăta; căci de la înviere nimeni nu L-a văzut în nici un sens, în afară de prietenii şi urmaşii Săi. Cuvintele Sale, „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, au fost astfel dovedite.

Astfel a fost stabilită credinţa apostolilor şi a Bisericii timpurii în faptul învierii Domnului. Îndoielile lor s-au risipit şi inimile lor se bucurau; s-au întors la Ierusalim şi au stăruit în rugăciuni şi cereri şi în studiul Scripturilor, aşteptând înfierea făgăduită de Tatăl şi înzestrarea lor cu înţelegere spirituală şi cu daruri speciale de puteri miraculoase, ca să-i facă în stare să convingă pe adevăraţii israeliţi şi să întemeieze Biserica Evanghelică, în ziua Cincizecimii. Fapt. 1:14; 2:1.

Deşi Domnul nostru la a doua venire a Sa nu-Şi va manifesta prezenţa în modul în care Şi-a manifestat-o în decursul celor patruzeci de zile după înviere, totuşi avem asigurarea Sa că „fraţii nu vor fi în întuneric”. Nu, şi mai mult, noi vom avea un ajutor pe care ei nu-l puteau avea şi nu l-au avut în decursul celor patruzeci de zile, adică „puterea de sus”, ca să ne călăuzească în înţelegerea fiecărui adevăr cuvenit a fi înţeles, şi, întocmai cum a fost făgăduit, să ne arate lucrurile viitoare. De aceea, la vremea potrivită vom avea înţelegerea deplină a modului, timpului şi împrejurărilor care însoţesc arătarea Sa, care, dacă sunt urmărite şi observate cu atenţie, nu vor fi mai ((B122)) puţin convingătoare decât dovezile învierii Domnului nostru date Bisericii timpurii, chiar dacă sunt de un fel diferit.

Că Domnul nostru la a doua venire a Sa ar putea să-Şi ia formă umană şi să Se arate astfel oamenilor, cum li S-a arătat ucenicilor după înviere, nu poate fi nici o îndoială; nu numai fiindcă El S-a arătat în formă umană în decursul celor patruzeci de zile, ci fiindcă fiinţele spirituale şi-au manifestat în trecut puterea de a se arăta ca oameni în carne şi sub diferite forme. Însă o asemenea manifestare n-ar fi în armonie cu sensul general al planului lui Dumnezeu şi nici cu indicaţiile scripturale date cu privire la modul arătărilor Sale, după cum vom vedea. În schimb, este planul Domnului ca împărăţia Sa spirituală să comunice, să opereze şi să-şi manifeste prezenţa şi puterea prin mijloace umane, pământeşti. Întocmai cum prinţul acestei lumi, Satan, deşi nevăzut de oameni, exercită o mare influenţă în lume prin cei care-i sunt supuşi şi sunt stăpâniţi şi controlaţi de spiritul lui, tot aşa, noul Prinţ al Păcii, Domnul, va lucra şi-Şi va manifesta prezenţa şi puterea în principal prin fiinţe umane, supuse Lui, stăpânite şi conduse de spiritul Lui.

A vedea cu ochii naturali şi a auzi cu urechile naturale nu este tot ce înseamnă a vedea şi a auzi. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” astfel, şi totuşi copiii lui Dumnezeu L-au văzut, L-au cunoscut şi au avut comuniune cu El (Ioan 1:18; 5:37; 14:7). Noi auzim chemarea lui Dumnezeu, „chemarea” noastră „de sus”, auzim glasul Păstorului nostru şi privim întruna la Isus şi vedem premiul, coroana vieţii pe care El o promite -- nu cu vederea naturală şi cu auzul natural, ci cu înţelegerea noastră. Mult mai de preţ este vederea pe care o avem prin ochii înţelegerii şi credinţei noastre despre Domnul nostru glorificat ca Împăratul slavei, spiritual, mult înălţat, Răscumpărătorul şi Împăratul nostru, decât vederea oferită ochiului natural înainte de Cincizecime.

((B123))

Era o necesitate ca Domnul să Se arate ucenicilor Săi în modul cum li S-a arătat după înviere, necesitate care nu va exista la a doua venire a Sa. Obiectivul Său va fi atunci mai bine servit pe altă cale. De fapt, a apărea aşa la a doua venire ar fi spre dauna scopului care trebuie atunci împlinit. Obiectivul arătării Sale ucenicilor după înviere a fost să-i convingă că Acela care fusese mort este viu pentru totdeauna, pentru ca ei să poată merge ca martori ai faptului învierii Sale (Luca 24:48) şi pentru ca mărturia lor să poată fi o temelie sigurăpentru credinţa generaţiilor următoare. Deoarece nimeni nu poate veni în mod acceptabil la Dumnezeu, să primească Spiritul sfânt al înfierii, fără credinţă în Cristos, era necesar nu numai pentru ucenicii de atunci, ci pentru toţi de atunci încoace, ca dovezile despre învierea şi schimbarea Sa să fie astfel încât oamenii fireşti să le poată înţelege şi aprecia. După ce au devenit părtaşi ai Spiritului sfânt şi au înţeles lucrurile spirituale (vezi 1 Cor. 2:12-16), ei ar fi putut crede pe îngeri la mormânt, că El înviase din starea morţii, chiar dacă ar fi văzut trupul de carne al Omului Isus Cristos zăcând încă în mormânt; dar înainte nu puteau -- corpul trebuia să lipsească pentru a le face posibilă credinţa în învierea Lui. După ce Spiritul sfânt îi făcea în stare să discearnă lucrurile spirituale, ei puteau crede mărturia profeţilor că Isus trebuia să moară, că va fi înviat dintre cei morţi şi că va fi mult înălţat ca Împărat al slavei, fără a trebui să Se arate ca om şi să-Şi ia diferite corpuri omeneşti ca îmbrăcăminte, aşa încât să-L poată pipăi şi vedea înălţându-Se la cer. Dar toate acestea erau necesare pentru ei şi pentru toţi oamenii naturali. Crezând, noi venim la Dumnezeu prin El şi primim iertarea păcatelor şi Spiritul înfierii, pentru a înţelege lucrurile spirituale.

Chiar în timp ce înlătura obstacolele naturale ale credinţei, luând formă de om etc., Domnul nostru i-a convins pe ucenici ((B124)) şi i-a făcut martori pentru alţii, nu prin văzul şi pipăitul lor natural, ci făcând deducţii împreună cu ei din Scripturi: „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi şi să predice, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri»” (Luca 24:45-48). Petru de asemenea declară în mod clar acest obiectiv, zicând: „Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a fost dat să Se arate, de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat dintre cei morţi. Isus ne-a poruncit să predicăm poporului că El [Isus cel înviat] a fost rânduit de Dumnezeu, Judecător al celor vii şi al celor morţi”. Fapt. 10:40-42. Diaglott.

Pentru Domnul nostru, după învierea Sa, era numai o chestiune de eficacitate în ce mod să Se arate ucenicilor, care să-I realizeze mai bine scopul, să-I facă cunoscută învierea şi schimbarea Sa de natură. Dacă s-ar fi arătat ca o flacără de foc, cum i s-a arătat îngerul lui Moise în rugul aprins (Exod. 3:2), ar fi putut într-adevăr discuta cu ei, însă dovada dată astfel ar fi fost departe de a fi atât de convingătoare cum a fost metoda pe care a adoptat-o, atât pentru apostoli cât şi pentru lume în general, căreia aceştia i-au pus mărturie.

Dacă S-ar fi arătat în gloria formei spirituale, cum s-a arătat îngerul lui Daniel (Dan. 10:5-8), gloria ar fi fost mai mare decât ar fi putut suporta martorii. Probabil că ei ar fi fost aşa de alarmaţi încât să nu poată primi instrucţiuni de la El. Nici unuia în afară de Pavel nu i S-a arătat Domnul în acest fel; iar Pavel a fost atât de copleşit de strălucirea gloriei Lui, care o întrecea pe cea a soarelui la amiază, încât a căzut la pământ şi a fost orbit de ea.

((B125))

În examinarea metodei de manifestare adoptate de Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile, am văzut că El Şi-a „îngăduit” să Se facă vizibil numai de câteva ori chiar şi pentru martorii aleşi, şi atunci doar pentru scurt timp. Dacă întregul timp cât a fost văzut de ei ar fi fost adunat într-o singură zi în loc să fie la intervale pe parcursul celor patruzeci de zile, probabil ar fi totalizat mai puţin de douăsprezece ore, sau a optzecea parte din întregul timp. Acest lucru fiind adevărat, este evident că El a fost prezent cu ei nevăzut cam şaptezeci şi nouă din cele optzeci de zecimi din acea perioadă de patruzeci de zile. Şi chiar când li S-a arătat, înfăţişările (cu excepţia uneia singure, repetată pentru Toma), n-au fost într-o formă identică aceleia pe care ei o cunoscuseră atât de intim timp de trei ani şi pe care o văzuseră doar cu trei zile înainte. Nu se sugerează nici o singură dată că ei L-au cunoscut după trăsăturile familiare ale feţei Sale, nici chiar că a fost recunoscut după aceeaşi înfăţişare ca şi în alte apariţii.

Maria a presupus că este „grădinarul”. Pentru cei doi care mergeau spre Emaus a fost „un străin”. A fost un străin şi pentru pescarii de pe marea Galileii şi pentru cei unsprezece din odaia de sus. De fiecare dată a fost recunoscut după acţiunile Sale, după vorbele Sale, sau după intonaţia familiară a glasului Său.

Când Toma a spus că numai dovada care se adresa văzului şi pipăitului său natural ar fi acceptabilă pentru el, Domnul, deşi i-a satisfăcut acea cerere, l-a mustrat blând, zicând: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20:27-29). Dovada mai puternică a fost aceea care nu se adresa vederii naturale, şi mai binecuvântaţi sunt cei pregătiţi să primească adevărul prin orice dovadă ar binevoi Dumnezeu să-l concretizeze.

((B126))

El le-a arătat astfel nu numai că acum avea puterea să apară în diferite moduri şi forme, ci şi că nici unul dintre acele trupuri pe care le-au văzut nu era trupul Său spiritual, glorios, deşi faptele învierii şi prezenţei Sale le-au fost astfel arătate. Diferitele forme, şi lungile intervale fără vreo manifestare exterioară a prezenţei Sale invizibile, au evidenţiat faptul că deşi Domnul şi Învăţătorul lor era viu şi nu Se înălţase încă la Tatăl, El era acum o fiinţă spirituală, într-adevăr invizibilă pentru vederea omenească, dar având capacitatea de a-Şi manifesta prezenţa şi puterea în diferite moduri, după cum voia*.

*Evenimentul relatat în Luca 4:30 nu trebuie privit ca un caz asemănător cu apariţiile şi dispariţiile Sale după înviere. Aceasta n-a fost o dispariţie în sensul de a Se face nevăzut pentru popor. A fost numai o mişcare rapidă, promptă, prin care a zădărnicit intenţiile ucigaşe ale duşmanilor Săi. Înainte ca ei să-şi execute planurile criminale, El S-a întors şi, trecând prin mijlocul lor, nici unul n-a avut curajul sau puterea să-L atace, fiindcă ceasul Său nu venise încă.

Crearea corpului şi a veşmintelor în care li S-a arătat, chiar în odaia unde erau adunaţi, a fost o dovadă indiscutabilă că Cristos nu mai era o fiinţă umană, chiar dacă i-a asigurat pe ucenicii Săi că trupul pe care l-au văzut şi pe care Toma l-a pipăit era un trup adevărat, de carne şi oase, şi nu o simplă vedenie sau apariţie**. Ca

**Nimeni să nu se grăbească să presupună că aici urmăm spiritismul, swedenborgianismul sau vreun alt ism. Noi urmăm pur şi simplu şi legăm logic relatarea apostolică. Vedem clar, şi într-un capitol următor vom examina marea diferenţă între învăţătura Bibliei şi acea falsificare a ei promulgată de către Satan sub numele de spiritism. Ne limităm aici să arătăm că spiritismul pretinde a face comunicare între oamenii morţi şi cei vii, în timp ce Biblia condamnă acest lucru (Isa. 8:19) şi ne învaţă că acele comunicaţii care erau adevărate au avut loc numai prin fiinţe spirituale, cum ar fi îngerii, sau prin Domnul nostru; însă nu prin Domnul nostru în timp ce era „Omul Cristos Isus”, nici în timp ce era mort, ci după schimbarea învierii Sale, când El a devenit un „duh dătător de viaţă” sau o fiinţă spirituală însufleţitoare.

((B127)) fiinţă umană nu putea veni în odaie fără să deschidă uşa, însă ca fiinţă spirituală putea, şi atunci la moment Şi-a creat şi Şi-a luat un astfel de trup de carne şi astfel de veşminte cum a văzut potrivit pentru scopul intenţionat.

Nici un moment nu putem admite sugestia oferită de unii, că Domnul nostru a deschis uşile fără să fie observat, căci relatarea este limpede şi clară, că El a venit şi a stat în mijlocul lor în timp ce uşile erau închise -- probabil barate şi zăvorâte cu foarte multă grijă „de frica iudeilor”. Ioan 20:19, 26.

Lecţia că El Îşi schimbase natura a fost încă şi mai accentuată prin modul plecării din mijlocul lor: „El S-a făcut nevăzut dinaintea lor”. Corpul uman de carne şi oase etc., cu hainele de pe El, care a apărut deodată în timp ce uşile erau închise, n-a ieşit pe uşă, ci pur şi simplu a dispărut ori s-a dezintegrat în aceleaşi elemente din care El îl crease cu câteva clipe înainte. S-a făcut nevăzut din ochii lor şi n-a mai fost văzut de ei când carnea, oasele şi hainele în care Se arătase au fost dezintegrate, deşi nu ne îndoim că El era încă cu ei -- prezent invizibil; şi tot aşa a fost cu ei şi o mare parte din timpul celor patruzeci de zile.

În împrejurări speciale, pentru învăţătură specială, Dumnezeu a dăruit putere asemănătoare şi altor fiinţe spirituale, îngerilor, făcându-i capabili să apară ca oameni în trupuri de carne şi oase, care au mâncat şi au vorbit cu cei pe care-i informau, întocmai cum a făcut Domnul nostru. Vezi Gen. 18; Jud. 6:11-22; 13:3-20 şi comentariile asupra acestora în Vol. I, pag. 178-180.

Puterea manifestată de Domnul nostru şi de îngerii la care ne-am referit, de a crea şi a dezintegra hainele în care apăreau, a fost şi ea supraomenească, la fel cu cea folosită în crearea şi dezintegrarea corpurilor omeneşti pe care le luau; iar corpurile nu erau corpurile lor spirituale glorioase, după cum nu erau nici hainele pe care le purtau. Ne vom aminti ((B128)) că haina fără cusături şi alte veşminte pe care le-a purtat Răscumpărătorul înainte de răstignirea Sa fuseseră împărţite între soldaţii romani, şi că giulgiul fusese lăsat împăturit şi pus deoparte în mormânt (Ioan 19:23, 24; 20:5-7), aşa că îmbrăcămintea în care a apărut în împrejurările menţionate trebuie să fi fost creată în mod special, şi probabil a fost cea mai potrivită fiecărei împrejurări. De exemplu, când S-a arătat Mariei ca grădinar a fost probabil în astfel de îmbrăcăminte cum ar purta un grădinar.

Că trupurile în care a apărut Domnul erau trupuri umane reale şi nu simple iluzii, El le-a dat de înţeles în mod clar ucenicilor când a mâncat în faţa lor şi i-a invitat să-L pipăie şi să vadă că trupul era într-adevăr carne şi oase, zicând: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? . . . Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, că Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”.

Unii creştini trag concluzii absurde din această exprimare a Domnului nostru în privinţa adevărului că El a luat un corp de carne şi oase. Ei privesc corpul pe care l-a luat ca fiind corpul Său spiritual şi declară că un corp spiritual este carne şi oase, şi este întocmai ca şi cel omenesc, cu singura deosebire că prin vinele lui curge în loc de sânge ceva ce nu se poate defini, pe care ei îl numesc spirit. Ei par să nesocotească declaraţia Domnului nostru, că acesta nu era un corp spiritual -- că o fiinţă spirituală nu are carne şi oase. Oare uită ei şi declaraţia lui Ioan, că „nu s-a arătat încă” ce este un corp spiritual şi că noi nu vom şti până când vom fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui şi-L vom vedea, nu cum a fost, ci „cum este”? (1 Ioan 3:2). Oare uită ei şi afirmaţia categorică a apostolului Pavel, că „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” -- şi asigurarea lui mai departe că prin urmare toţi moştenitorii împreună cu Cristos trebuie să „fie schimbaţi”? 1 Cor. 15:50, 51.

((B129))

Mulţi creştini au ideea că gloriosul corp spiritual al Domnului nostru este chiar acelaşi corp care a fost răstignit şi pus în mormântul lui Iosif; ei aşteaptă ca atunci când vor vedea pe Domnul în slavă să-L identifice după rănile făcute la Calvar. Aceasta este o mare greşeală, pe care o analiză foarte mică o va descoperi: Mai întâi, ea ar dovedi că trupul Său înviat nu este glorios sau perfect, ci cu urme de răni şi desfigurat. Apoi, ar dovedi că noi ştim ce este un corp spiritual, în ciuda afirmaţiei contrare a apostolului. În al treilea rând, ar dovedi că preţul răscumpărării noastre a fost luat înapoi, pentru că Isus a spus: „trupul Meu . . . îl voi da pentru viaţa lumii”. Carnea Sa, viaţa Sa ca om, umanitatea Sa a fost cea sacrificată pentru răscumpărarea noastră. Iar când a fost ridicat din nou la viaţă prin puterea Tatălui, n-a fost înviat la o existenţă umană, deoarece aceea a fost sacrificată ca preţul cumpărării noastre. Şi dacă acel preţ ar fi fost luat înapoi, noi am fi încă sub condamnarea morţii şi fără speranţă.

N-avem motive să presupunem că trupul spiritual al Domnului nostru după învierea Sa este un trup omenesc, după cum n-avem motive nici să presupunem că trupul Său spiritual de dinaintea primei Sale veniri a fost omenesc, sau că alte fiinţe spirituale au trupuri omeneşti, căci un spirit n-are nici carne nici oase, iar apostolul Petru spune că Domnul nostru a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”.

Trupul uman al Domnului nostru a fost însă luat din mormânt în mod supranatural, deoarece dacă ar fi rămas acolo ar fi fost o piedică de neînvins pentru credinţa ucenicilor care nu erau încă instruiţi în lucrurile spirituale -- „căci Duhul Sfânt încă nu era” (Ioan 7:39). Nu ştim ce s-a făcut cu el, decât că nu s-a descompus sau n-a putrezit (Fapt. 2:27, 31). Că a fost dezintegrat în gaze sau că se păstrează încă undeva ca un mare memorial al iubirii lui Dumnezeu, al ascultării lui Cristos şi al răscumpărării noastre, nimeni nu ştie -- şi ((B130)) astfel de cunoştinţă nici nu este necesară. Suntem asiguraţi că Dumnezeu a ascuns în mod miraculos trupul lui Moise (Deut. 34:6; Iuda 9); şi mai ştim că, tot ca un memorial, Dumnezeu a ferit de putrezire în mod miraculos mana din vasul de aur care a fost aşezat în chivot sub Capacul Ispăşirii din Cortul Întâlnirii, şi că aceasta era un simbol al cărnii Domnului nostru, pâinea din cer (Exod. 16:20, 33; Evr. 9:4; Ioan 6:51-58). Prin urmare, nu vom fi surprinşi dacă în Împărăţie Dumnezeu va arăta lumii trupul de carne, răstignit pentru toţi, ca să dea preţul de răscumpărare pentru ei -- nefiind permis să se descompună, dar păstrat ca o mărturie eternă a iubirii infinite şi a supunerii desăvârşite. Este cel puţin posibil ca Ioan 19:37 şi Zaharia 12:10 să aibă asemenea împlinire. Cei care au strigat „Răstigneşte-L!” vor putea, ca martori, identifica însuşi trupul străpuns de suliţă şi sfâşiat de cuie şi de spini.

A considera trupul glorios al Domnului nostru ca un trup de carne, n-ar explica câtuşi de puţin apariţiile Sale deosebite şi neaşteptate în decursul celor patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Cum putea să apară şi apoi să dispară atât de subit? Cum se face că în cele patruzeci de zile a fost aproape tot timpul nevăzut? Şi de ce înfăţişarea Sa era de fiecare dată atât de schimbată încât n-a fost recunoscut ca fiind acelaşi cu Cel văzut în alte împrejurări anterioare, sau cu Cel atât de binecunoscut şi iubit de toţi dinaintea răstignirii Sale, doar cu câteva zile înainte?

N-ar fi de-ajuns să spunem că acestea au fost miracole, deoarece atunci ar trebui să se spună utilitatea sau necesitatea miracolelor. Dacă trupul Său după înviere ar fi fost carne şi oase, şi acelaşi trup care a fost răstignit, cu toate trăsăturile şi cicatricile, de ce ar fi făcut El minuni care nu numai că nu stabileau acel fapt, ci era posibil, după cum vedem, să înveţe contrariul? -- că El nu mai era o fiinţă umană -- carne şi oase -- ci o fiinţă spirituală care putea să meargă şi să vină ca vântul, astfel că nimeni nu ((B131)) putea spune de unde venea sau unde mergea, dar care, pentru a-i instrui, Se arăta ca om în felurite trupuri de carne şi oase pe care le crea şi le dezintegra după cum cereau împrejurările.

Înainte de răstignirea Sa, Domnul nostru fusese în relaţii familiare cu ucenicii, însă după înviere, cu toate că nu-i iubea mai puţin, purtarea Lui faţă de ei era mai rezervată. Aceasta a fost fără îndoială pentru a le imprima mai puternic demnitatea şi onoarea marii Sale înălţări, şi a le inspira respectul cuvenit persoanei şi autorităţii Sale. Deşi lui Isus ca om nu I-a lipsit niciodată acea demnitate a comportamentului care cere respect, totuşi, după schimbarea Sa la natura divină era necesară şi potrivită o rezervă mai mare. O asemenea rezervă a fost totdeauna menţinută de Iehova faţă de creaturile Sale, şi ea este potrivită în situaţia dată. Această rezerv