Noua Creaţie
Capitolul 1. F1. La început
((17))
Noua Creaţie - Studiul I
La Început
Diferite începuturi -- Pământul era -- O săptămână de creare pentru a-l pune în ordine -- Lungimea zilelor-epoci -- Profesorul Dana admite că oamenii de ştiinţă fac speculaţii neîntemeiate -- Persistenţa speciilor combate teoria evoluţiei -- Porumbeii lui Darwin -- Teoria cosmogoniei -- Mărturiile sincere ale profesorilor Silliman şi Dana -- Prima zi-epocă de creare -- A doua -- A treia -- A patra -- A cincea -- A şasea -- Omul, domnul pământului, creat în zorile epocii a şaptea -- Un sumar al „locului de întâlnire între geologie şi istorie”, de Sir J. W. Dawson, lld (titlu onorific -- n. e.), membru al societăţii regale -- A şaptea zi-epocă a săptămânii de creare -- Lungimea ei -- Repausul ei -- Obiectivul şi rezultatele ei -- La încheierea ei va avea loc marele jubileu, ceresc şi pământesc
Mulţi sunt agenţii lui Iehova şi nenumărate sunt mijloacele Sale de lucru în legătură cu o trăsătură sau alta a creaţiei Sale; însă în spatele tuturor acestora stau înţelepciunea şi puterea Sa creatoare. El singur este Creatorul, şi, după cum afirmă Scripturile, „Lucrarea Lui este perfectă”. El poate permite îngerilor răi şi oamenilor răi să strice sau să abuzeze de lucrarea Sa perfectă, dar El ne asigură că nu va permite mult timp răului să provoace ruină şi daună, şi că în cele din urmă, când va restrânge şi va nimici răul, noi vom discerne că El l-a permis numai pentru a încerca, a proba, a rafina, a şlefui şi a face ca sfinţenia Sa, caracterul şi planul Său binevoitor să-şi arate cu atât mai mult strălucirea în ochii tuturor creaturilor Sale inteligente.
Când citim în Geneza: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, trebuie să reţinem că acest început nu se referă la univers, ci numai la planeta noastră. Atunci „stelele dimineţii izbucneau împreună în cântări de bucurie” şi „toţi fiii (îngereşti) lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” -- când Domnul a ((18)) pus temeliile Pământului şi „i-a făcut haina din nori şi scutece din întuneric” (Iov 38:4-11). Însă Biblia menţionează un început încă şi mai timpuriu; un început mai înainte de crearea acestor fii îngereşti ai lui Dumnezeu, după cum citim: „La început era Cuvântul (Logosul) şi Logosul era cu Dumnezeu, şi Logosul era un Dumnezeu: El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3 -- Diaglott, Wilson -- n. e.). (Vezi Vol. 5, cap. 3) Deoarece Iehova Însuşi este din veşnicie în veşnicie, El n-a avut nici un început. „Singurul Conceput” are înalta distincţie, mai presus de toţi ceilalţi, de a fi „începutul creaţiei lui Dumnezeu” -- „Cel întâi-născut peste toată creaţia” (Apoc. 3:14; Col. 1:15). Apoi au venit la rând alte începuturi, pe măsură ce diferitele grade îngereşti au fost create una câte una; şi aceste începuturi erau în trecut, aşa că oştirile lor au putut striga de bucurie când şi-au avut începutul creaţiile de pe Pământul nostru, despre care se relatează în Geneza.
Examinând critic expresiile din Geneza, discernem că se face deosebire între crearea cerului şi a Pământului (versetul 1) şi aranjarea ulterioară sau punerea lor în ordine, şi apoi crearea vieţii vegetale şi animale. Aceste operaţii ulterioare sunt descrise ca fiind lucrarea divină a celor şase zile epocale. Versetul 2 ne spune că Pământul era chiar la începutul primei zile a săptămânii de creare -- chiar dacă era fără formă (ordine), şi deşert (gol) -- pustiu, gol şi întunecos. Acest punct important trebuie notat clar. Dacă este recunoscut, va confirma mărturia de până acum a geologiei, şi, fiindcă în unele puncte vom fi obligaţi să contestăm deducţiile geologilor, este bine să recunoaştem prompt şi să punem deoparte tot ceea ce nu trebuie combătut pentru a apăra Biblia. Biblia nu spune cât timp a trecut între începutul în care Dumnezeu a creat cerul şi Pământul, şi începutul săptămânii de creare care a fost folosită în perfecţionarea lui pentru om; nici geologii nu sunt de acord ((19)) între ei în privinţa acestui interval, câţiva extremişti dedându-se la speculaţii fanteziste, de milioane de ani.
Revenind însă la perioada de creare -- de aranjare a lucrurilor în cerul şi Pământul nostru, ca pregătire a Paradisului lui Dumnezeu pentru a fi locuinţa eternă a omului -- observăm că nicăieri nu se spune că aceste „zile” ar fi zile de câte douăzeci şi patru de ore şi de aceea noi nu suntem obligaţi să le limităm astfel. Găsim în Biblie că termenul zi este folosit pentru o epocă sau o perioadă. Faptul că este folosit cel mai frecvent cu referire la o perioadă de douăzeci şi patru de ore nu înseamnă nimic, atâta vreme cât avem relatarea despre „ziua ispitirii în pustie . . . patruzeci de ani” (Ps. 95:8-10), şi uneori o „zi” sau un „timp” reprezentând o perioadă de un an (Num. 14:33, 34; Ezec. 4:1-8), şi, de asemenea, declaraţia apostolului -- „Pentru Domnul o zi este ca o mie de ani” (2 Pet. 3:8). În modul cel mai sigur, aceste zile-epoci n-au fost zile solare, deoarece relatarea este că soarele n-a fost vizibil până în a patra zi -- a patra epocă.
Credem că cititorii noştri vor fi de acord că deşi lungimea acestor zile-epoci nu este indicată, noi vom fi îndreptăţiţi să presupunem că ele au fost perioade egale, datorită identităţii lor ca membre ale aceleiaşi săptămâni de creare. Prin urmare, dacă putem obţine o dovadă raţională a lungimii uneia din aceste zile, vom fi pe deplin îndreptăţiţi să presupunem că şi celelalte au avut aceeaşi durată. Şi găsim, deci, dovadă satisfăcătoare că una din aceste „zile” de creare a fost o perioadă de şapte mii de ani şi că, prin urmare, întreaga săptămână de creare ar fi 7.000 x 7 = 49.000 de ani. Şi, deşi această perioadă este extrem de scurtă când o comparăm cu unele presupuneri ale geologiei, noi credem că este tocmai rezonabil de lungă pentru lucrarea care se arată că se îndeplineşte în ea -- aranjarea şi umplerea Pământului, care deja „era” în existenţă, dar „fără formă (ordine) şi gol (pustiu)”.
Profesorul Dana, comentând asupra datelor din care oamenii de ştiinţă îşi scot presupunerile şi asupra metodelor de calculare folosite de ei, spune:
((20))
„În calcularea după grosimea formaţiunilor geologice a timpului scurs, există întotdeauna o mare nesiguranţă, care apare datorită dependenţei acestei grosimi de o tasare progresivă (lăsare în jos constantă a straturilor de pământ). În estimările făcute asupra depunerilor aluviale (sol depus de apă), când datele se bazează pe grosimea acumulărilor dintr-un anumit număr de ani -- să zicem ultimii două mii de ani -- această sursă de îndoială afectează tot calculul, de la temelia lui, şi-l face aproape, dacă nu cu totul fără valoare. . . . Când estimarea . . . se bazează pe cantitatea de detritus (nisip fin rezultat prin eroziuni) depus de un curent de apă, aceasta are mai mare valoare; dar chiar şi aici există motiv de mare îndoială.”
Să examinăm problema din punctul de vedere al Bibliei, crezând că este revelaţia divină şi fiind convinşi pe deplin că orice nepotriviri s-ar găsi între mărturia Bibliei şi presupunerile geologilor sunt erori ale acestora din urmă, ale căror filosofii n-au ajuns încă la o bază sau la o dezvoltare cu totul ştiinţifică.
Nu este necesar să presupunem că scriitorul Genezei ştia totul despre lucrurile pe care le-a raportat -- despre lungimea acestor zile şi despre rezultatele precise ale lor. Noi acceptăm relatarea Genezei ca o parte a marii revelaţii divine -- Biblia -- şi găsim că sublima ei declaraţie redată pe scurt, este confirmată în mod remarcabil de către cei mai critici cercetători ştiinţifici. Dimpotrivă, nici una din „cărţile religioase” ale păgânilor nu conţin altceva decât declaraţii absurde despre acest subiect.
Există o grandoare a simplităţii în declaraţia de deschidere a revelaţiei -- „La început Dumnezeu a creat”. Ea răspunde la prima întrebare a raţiunii -- de unde am venit eu şi faţă de cine sunt răspunzător? Este într-adevăr un lucru regretabil că unele din cele mai inteligente minţi din zilele noastre strălucite s-au întors de la această idee despre un Creator inteligent spre recunoaşterea unei forţe oarbe care operează sub o lege a evoluţiei şi a supravieţuirii celui mai tare. Şi, vai! această teorie nu numai că a găsit acceptare generală în cele mai înalte instituţii de învăţământ, dar ea este încorporată treptat şi în manualele şcolilor noastre generale.
Este adevărat, numai puţini sunt încă atât de îndrăzneţi încât să nege complet pe Creator; dar chiar şi cei evlavioşi, ((21)) sub această teorie, îşi subminează structura credinţei, atât a lor cât şi a altora, când pretind că creaţia nu este decât domnia Legii Naturii. Ca să nu mergem foarte departe în urmă, ei pretind că din Soarele nostru au ţâşnit cantităţi imense de gaze care în final s-au consolidat, formând Pământul nostru; că apoi s-a format protoplasma şi s-a iniţiat o larvă mică, un microb, fără ca ei să ştie cum. Ei trebuie să accepte o putere divină care a fost necesară să dea chiar şi acest mic început de viaţă -- dar pentru aceasta ei caută cu sârguinţă şi o Lege Naturală, aşa încât să n-aibă deloc nevoie de un Dumnezeu-Creator. Se pretinde că această descoperire este acum aproape îndeplinită. Aceşti „savanţi” gândesc şi vorbesc despre Natură ca fiind în locul lui Dumnezeu -- despre lucrările ei, legile ei, răsplăţile ei etc. -- un Dumnezeu orb şi surd într-adevăr!
Ei pretind că sub reglementările Naturii protoplasma a dezvoltat un microb sau o larvă, care s-a zvârcolit şi s-a răsucit reproducând propria sa specie, iar apoi, găsind că-i era necesară o coadă, a dezvoltat una. Mai târziu, una din odraslele ei mai inteligente a ajuns la concluzia că i-ar fi folositoare vâsle sau aripioare, şi le-a dezvoltat. Alta, mai târziu, a fost vânată de un confrate flămând şi, sărind tocmai afară din apă, i-a venit ideea ca aripioarele pe care le dezvoltase să fie aripi, şi i-a plăcut stilul cel nou, aşa că a stat pe uscat şi a hotărât că picioarele şi degetele ar fi o înlesnire, şi le-a dezvoltat. Alţii din familie au urmat alte „idei”, pe care aparent le aveau într-un stoc inepuizabil, după cum dovedeşte marea varietate de animale pe care le vedem în jurul nostru. Totuşi, la timpul cuvenit, unuia dintre aceşti descendenţi ai primei larve, care ajunsese la gradul de dezvoltare până la maimuţă, i-a venit în minte un ideal nobil -- el şi-a spus în sine, mă voi descotorosi de coadă şi voi înceta a-mi mai folosi mâinile drept picioare, îmi voi lepăda haina de păr şi-mi voi dezvolta un nas, o frunte şi un creier cu părţi morale şi gânditoare. Voi purta haine făcute la comandă şi o pălărie înaltă de mătase, mă voi numi Darwin, LLD (titlu onorific -- n. e.), şi voi scrie o istorie a evoluţiei mele.
((22))
Că domnul Darwin a fost un om capabil este dovedit prin succesul în impunerea teoriei sale asupra semenilor săi. Totuşi, copilul devotat al lui Dumnezeu, care are încredere într-un Creator personal şi care nu este repede gata să nesocotească faptul că Biblia este revelaţia Sa, va putea vedea imediat sofismul teoriei domnului Darwin. Nu-i de-ajuns ca domnul Darwin să observe că el a putut dezvolta anumite rase de porumbei cu trăsături specifice -- cu pene pe picioare, cunună pe cap, guşă umflată etc.: şi alţii au făcut acelaşi lucru la păsări de curte, câini, cai etc., iar horticultorii au experimentat pe flori şi pe arbuşti etc. cu rezultate similare. Aspectul nou la domnul Darwin a fost teoria -- că toate formele de viaţă au evoluat de la un început comun.
Dar experimentele domnului Darwin cu porumbeii, ca şi acelea ale oricărui alt cultivator de rase ornamentale, trebuie numai să fi confirmat declaraţia Bibliei, că Dumnezeu a creat fiecare creatură după specia ei. Există minunate posibilităţi de varietate în fiecare specie; dar speciile nu pot fi combinate şi nici nu pot fi create specii noi. Încercarea cea mai apropiată se cheamă „catâr-izare” -- şi toată lumea ştie că speciei noi astfel formate îi lipseşte capacitatea de a-şi perpetua propria specie. Mai mult, domnul Darwin trebuie să fi remarcat, cum şi alţii au remarcat, că porumbeii săi „de rasă” aveau nevoie să fie cu grijă separaţi de alţii de acelaşi soi, altfel se degradau repede spre nivelul comun. Dar în natură noi vedem diferitele specii, fiecare „după specia ei”, cu totul separate una de alta şi păstrate astfel fără nici o îngrădire artificială etc. -- păstrate astfel prin legea Creatorului lor. Ca unii care credem într-un Creator personal, noi putem rămâne asiguraţi că speculaţiei umane i-a lipsit în aşa măsură adevărul, încât L-a ignorat pe Dumnezeul nostru, înţelepciunea şi puterea Sa, aşa cum sunt schiţate în Geneza.
Poate nimic n-a făcut mai mult pentru a întuneca şi submina credinţa în Dumnezeu ca fiind Creatorul şi credinţa în relatarea Genezei ca fiind revelaţia Sa, decât a făcut eroarea de a înţelege că zilele-epoci din Geneza sunt zile de douăzeci şi patru de ore. Diferitele stratificări de roci şi argile dovedesc în afara oricărei îndoieli că pentru marile ((23)) schimbări pe care ele le arată s-au consumat perioade lungi de timp. Şi când găsim că Biblia învaţă despre zile-epoci, suntem pregătiţi să auzim stâncile dând mărturie în armonie exactă cu relatarea Bibliei şi credinţa noastră în aceasta din urmă se întăreşte mult; simţim că nu ne încredem în presupunerile noastre sau ale altor oameni, ci în Cuvântul Creatorului, din abundenţă atestat de faptele naturii.
Teoria cosmogoniei
Spre folosul unora dintre cititorii noştri, vom expune pe scurt una dintre opiniile despre perioada de creare, cunoscută ca „Teoria Vailiană”, sau „Teoria baldachinului”, spre care autorul se simte în mod special atras; după aceea ne vom strădui să urmărim armonia dintre această vedere şi naraţiunea din Geneza 1:1 până la 2:3.
Pornind de la condiţia menţionată în Geneza 1:2, „pământul era” pustiu, gol şi întunecos, cei înţelepţi nu vor încerca să presupună ceea ce Dumnezeu n-a revelat în legătură cu felul în care El adunase mai înainte atomii Pământului. Lucrurile nerevelate aparţin lui Dumnezeu, iar noi facem bine dacă aşteptăm şi alte revelaţii de la El la timpul cuvenit. Cu târnăcopul şi lopata, şi cu un ochi critic, omul a aflat că scoarţa Pământului se compune din diferite straturi sau pături, unele peste altele, toate acestea dând dovezi că odată ele au fost moi şi umede -- cu excepţia rocilor de temelie pe care aceste pături sau straturi sunt aşezate cu regularitate mai mare sau mai mică. Aceste roci de temelie indică în mod clar că ele au fost cândva moi şi fluide din cauza căldurii intense; şi oamenii de ştiinţă sunt de acord în general că nu mult sub „scoarţă” pământul este încă fierbinte şi lichid.
Deoarece aceste roci de temelie încinse -- granit, bazalt etc. -- trebuie să fi fost cândva atât de fierbinţi încât să fi consumat toate elementele combustibile din ele, şi deoarece ele sunt rocile de bază, putem fi siguri în a trage concluzia că a existat o perioadă când întreg Pământul era încins. Se crede că atunci apa şi mineralele (găsite acum în păturile sau straturile superioare, depuse în apă) trebuie să fi fost împinse afară sub formă de gaze şi trebuie să fi format un baldachin ((24)) impenetrabil care se întindea în toate direcţiile pe distanţă de mile în jurul Pământului. Mişcarea Pământului în jurul axei sale a antrenat aceste gaze care-l înconjurau, şi efectul a fost să le concentreze, mai ales deasupra ecuatorului Pământului. Pe măsură ce Pământul s-a răcit, şi ele s-au răcit şi astfel s-au transformat din gaze în solide şi lichide, mineralele mai grele gravitând spre bază în straturi. În acea perioadă Pământul arăta probabil cum arată acum Saturn cu „inelele” sale.
Pe măsură ce procesul de răcire a continuat, aceste inele desprinse şi îndepărtate au primit treptat o mişcare de rotaţie diferită de cea a Pământului, gravitând astfel tot mai aproape de el. Acestea s-au precipitat unul după altul pe suprafaţa Pământului. După formarea „firmamentului”, „întinderii” sau „atmosferei”, aceste potopuri, prin căderea „inelelor”, au ajuns în mod natural pe pământ din direcţia celor doi poli, unde rezistenţa era cea mai mică, fiind cei mai îndepărtaţi de ecuator, centrul forţei centrifuge a mişcării Pământului. Prăbuşirea acestor „inele” la intervale mari a determinat numeroase potopuri şi au acumulat strat peste strat pe suprafaţa Pământului. Năvala apelor de la poli spre ecuator a distribuit în mod diferit nisipul, mâlul şi mineralele, apa bogat mineralizată acoperind astfel întreaga suprafaţă a Pământului, întocmai cum se descrie la începutul naraţiunii din Geneza.
În timpul fiecăreia din aceste „zile” lungi, de şapte mii de ani, s-a desfăşurat o anumită lucrare, după cum se spune în Geneza; fiecare probabil sfârşindu-se cu un potop care a produs schimbări radicale şi a pregătit calea pentru alţi paşi ai creării şi pregătirii pentru om. Această Teorie Vailiană presupune că ultimul dintre aceste „inele” a fost cel mai sărac în minerale şi în orice impurităţi -- apă pură, care nu se rupsese şi nu se prăbuşise încă în ziua creării lui Adam, ci se întindea complet peste Pământ ca un văl translucid deasupra atmosferei. Acesta a servit, ca geamul mat al unei sere, la egalizarea temperaturii -- aşa încât clima la poli să ((25)) fie numai puţin diferită, dacă a fost cumva, de cea de la ecuator. În asemenea condiţii uniforme, plantele tropicale au crescut pretutindeni, aşa cum ne arată geologia; iar furtunile care rezultă din schimbări rapide ale temperaturii trebuie să fi fost necunoscute, şi pentru motive similare nu puteau fi ploi.
Relatarea scripturală este în armonie cu aceasta, spunând că până la potop n-a fost ploaie pe Pământ; că vegetaţia era udată de un abur care se ridica din pământ -- o umezeală, umiditate, condiţii de seră (Gen. 2:5, 6). După potopul din ziua lui Noe au urmat mari schimbări, însoţite de o mare scurtare a duratei vieţii umane. Odată cu prăbuşirea vălului de apă, condiţiile de seră au încetat; calea ecuatorială a Soarelui a devenit mai fierbinte, în timp ce la poli schimbarea trebuie să fi fost grozavă -- o trecere aproape instantanee de la temperatura de seră la frigul arctic.
În regiunea arctică s-au găsit confirmări ale acestei schimbări bruşte de temperatură: doi mastodonţi întregi au fost găsiţi incluşi în gheaţă masivă, clară, care evident i-a congelat repede. Tone de colţi de elefant s-au găsit în aceeaşi Siberie îngheţată, prea neospitalier de friguroasă pentru elefanţi, mastodonţi etc., în limitele istoriei. O antilopă a fost găsită similar inclusă într-un bloc de gheaţă uriaş în acea regiune arctică. Este clar demonstrat că a fost surprinsă pe neaşteptate prin faptul că în stomacul ei s-a găsit iarbă nedigerată, indicând că animalul o mâncase numai cu câteva minute înainte de a muri prin îngheţ -- şi într-un loc unde acum n-ar putea creşte iarbă.
Această revărsare bruscă de apă -- ruperea bruscă a învelişului care menţinea căldura pământului şi a soarelui uniformă -- a produs marile întinderi de gheaţă şi munţii de gheaţă din regiunea arctică, din care se desprind în fiecare an sute de aisberguri şi plutesc spre sud, spre ecuator. După câte putem noi judeca, acest proces a continuat timp de secole, dar acum scade continuu. Aici vedem Era sau Perioada Glaciară a geologilor, când aisberguri mari, duse de curenţi rapizi, au tăiat ((26)) crevase adânci peste tot în America de Nord, care se pot urmări în dealuri; Nord-vestul Europei de asemenea poartă aceeaşi mărturie în dealurile ei. Dar nu este aşa în Sud-estul Europei, Armenia şi vecinătate -- leagănul rasei noastre, unde a fost construită corabia şi în apropierea căreia, pe Muntele Ararat, aceasta s-a oprit în cele din urmă. Mărturia Profesorului Wright şi a lui Sir J. W. Dawson, LLD (titlu onorific -- n. e.), membru al Societăţii Regale, este că în vecinătatea Arabiei a avut loc o scufundare generală de pământ şi apoi o ridicare. Mărturia ar părea să sugereze că corabia a plutit într-o bulboană relativ liniştită, separată de năvala generală a apelor. Acest lucru este indicat prin depunerile aluviale extrem de groase despre care se spune că sunt prezente în toată acea regiune. Evident că tot Pământul a fost inundat de apele venite de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în timp ce leagănul rasei a fost supravegheat în mod special, întâi prin depresiune, iar apoi, la timpul cuvenit, prin ridicarea lui. Asupra acestui lucru să remarcăm cuvintele celebrului geolog, prof. G. F. Wright, de la Colegiul Oberlin, Ohio, raportate în „The New York Journal”, din 30 martie 1901, după cum urmează:
Potopul se confirmă
„Profesorul George Frederick Wright, un distins geolog de la Colegiul din Oberlin, s-a întors din Europa. El a scris lucrarea „Gheaţa din America de Nord” şi alte lucrări de geologie în care studiază şi descrie perioada glaciară. El a fost într-o călătorie ştiinţifică în jurul globului. Şi-a petrecut cea mai mare parte din timp studiind formaţiunile şi semnele geologice din Siberia, chiar dacă explorările lui l-au dus şi în alte părţi ale Asiei şi Africii.
Principalul obiectiv al prof. Wright a fost să răspundă, dacă este posibil, la o întrebare de mult disputată printre geologi: şi anume, dacă Siberia a fost vreodată acoperită de gheaţă, ca America de Nord şi unele părţi din Europa, în timpul perioadei glaciare.
Mulţi geologi, inclusiv mulţi savanţi ruşi eminenţi, cred că Siberia a fost acoperită de gheaţă.
Ca rezultat al studiilor sale prezente, prof. Wright crede cu tărie că în timpul îndepărtat când America de Nord a fost acoperită de gheaţă, Siberia a fost acoperită de apă.
Iar apa şi gheaţa au fost practic faze ale potopului biblic.
Să citim mai întâi în Geneza o descriere a potopului mult prescurtată: «Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ.
((27))
Apele au crescut şi au ridicat corabia şi ea s-a înălţat deasupra pământului.
Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi care sunt sub cerul întreg au fost acoperiţi.
Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor, care au fost acoperiţi.
Tot ce avea suflare de duh de viaţă în nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit. . . . N-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie. Şi apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile.» Gen. 7:17-24.
Acum să auzim ce se citează că ar fi spus prof. Wright:
«N-am găsit nici un semn de existenţă a fenomenelor glaciare la sud de gradul 56. La nord de acesta n-am mers, dar din alte lucruri sunt convins că teritoriul a fost acoperit de gheaţă, aşa cum a fost al nostru, unde se găsesc acum semne de existenţă a ei la sud până la New York.
Noi n-am găsit semne ale unei scufundări extensive a acelei regiuni întregi, ceea ce aruncă o lumină nouă asupra a tot ce este aici.
La Trepizonda, pe malul Mării Negre, s-a aflat dovada unei depresiuni de şapte sute de picioare (cca 213 m). Aceasta s-a văzut din depunerile de pietriş de pe dealuri.
În centrul Turkestanului apele au ajuns la cea mai mare cotă, fiindcă acolo s-au găsit aceste depuneri la peste două mii de picioare (cca 610 m) deasupra nivelului mării.
Sudul Rusiei este acoperit de aceleaşi depuneri de pământ negru pe care le-am găsit şi în Turkestan.
Mai sunt şi alte dovezi că apele au acoperit această parte a globului. Una dintre ele este prezenţa focilor în Lacul Baikal, în Siberia, la o mie şase sute de picioare (cca 488 m) deasupra nivelului mării. Focile pe care le găsim sunt din speciile arctice şi sunt aceleaşi specii care se găsesc în Marea Caspică.
De aceea, singura teorie rămâne că ele au fost prinse acolo când apele s-au retras. Cea mai frumoasă descoperire a fost poate cea din oraşul Kiev, pe râul Nipru, unde s-au găsit unelte de piatră la cincizeci şi trei de picioare (cca 16 m) sub depunerea de pământ negru, ceea ce arată că apa a venit acolo după epoca omului.
Aceasta ne permite, prin urmare, să determinăm vârsta acestei depresiuni. Arată că după venirea omului acolo, la Trepizonda a fost o depresiune de şapte sute cincizeci de picioare (cca 229 m), iar în sudul Turkestanului apele au avut o adâncime de peste două mii de picioare (cca 610 m). Uneltele găsite au fost ca şi acelea făcute în America de Nord înainte de perioada glaciară, ceea ce dă bun temei de a crede că acolo s-a format depresiunea când aici a avut loc avalanşa glaciară.
De fapt, practic acesta a fost potopul»”.
((28))
Cunoscând sfârşitul de la început, Iehova a programat în aşa fel introducerea omului pe Pământ, încât ultimele inele să vină pe Pământ într-un potop tocmai la timpul potrivit ca să distrugă rasa coruptă din zilele lui Noe şi astfel să introducă dispensaţia prezentă, cunoscută în Scripturi ca „acest veac rău”. Îndepărtarea învelişului de apă a adus nu numai anotimpurile schimbătoare, vara şi iarna, şi a deschis calea pentru furtuni violente, ci a făcut posibil şi curcubeul, care s-a văzut prima dată după potop, pentru că înainte razele Soarelui n-au putut străbate bolta de apă astfel încât să dea efectul de curcubeu. Gen. 9:12-17.
De când s-au scris cele precedente, extragem din Scientific American următoarea declaraţie succintă, de sub pana prof. Vail:
„Mamutul Îngheţat
Către editorul de la Scientific American:
Am citit cu mare interes în numărul d-voastră din 12 aprilie nota despre descoperirea recentă făcută de către dr. Herz în regiunea îngheţată a Siberiei Răsăritene, a corpului unui mamut păstrat la rece. Aceasta, mi se pare mie, este mai mult decât o «Piatră de la Rosetta» pe cărarea geologilor. Ea oferă cea mai puternică mărturie în sprijinul pretenţiei că toate epocile glaciare şi toate potopurile pe care le-a văzut vreodată Pământul au fost cauzate de căderea progresivă şi succesivă a vaporilor primari ai Pământului, care au rămas în jurul planetei noastre cum rămân astăzi norii de vapori ai planetelor Jupiter şi Saturn în jurul acestor corpuri.
Permiteţi-mi să le sugerez confraţilor mei geologi că se poate ca rămăşiţe ale vaporilor tereştri apoşi să se fi învârtit în jurul Pământului, asemenea învelişului din jurul lui Jupiter, chiar până în timpuri geologice foarte recente. Astfel de vapori trebuiau să cadă în principal în ţinuturile polare, datorită celei mai mici rezistenţe şi a celei mai mari atracţii, şi desigur ca avalanşe masive de zăpadă teluro-cosmică. Apoi, de asemenea, astfel de baldachin, sau acoperiş al lumii, trebuie să fi temperat clima până la poli, permiţând păscutul pentru mamuţi şi pentru alte animale de acelaşi fel din lumea arctică -- făcând un Pământ-seră sub un acoperiş de seră. Dacă se admite astfel, noi nu putem pune nici o limită magnitudinii şi eficienţei avalanşelor acestui înveliş, de a pustii o lume cu viaţă exuberantă. Se pare că mamutul doctorului Herz, ca şi multe altele găsite îngropate în gheţar, cu hrana ((29)) nedigerată în stomac, sunt dovezi că au fost prinse brusc de o cădere zdrobitoare de zăpadă. Cazul acesta, cu iarba nemestecată în gură, ne spune o poveste negreşită a morţii într-un mormânt de gheaţă. Dacă se admite aceasta, avem ceea ce putea fi o sursă atoteficientă de zăpezi glaciare şi ne putem scăpa bucuroşi de nefilosofica alternativă că Pământul s-a răcit pentru a-şi primi învelitoarea de zăpadă, în timp ce, după cum văd eu, el şi-a primit zăpada şi apoi s-a răcit.
În timpul vârstei eruptive oceanele s-au ridicat în cer, împreună cu o rezervă nemăsurată de minerale şi de sublimate metalice, şi dacă suntem de acord că aceşti vapori s-au format într-un sistem inelar şi s-au întors de-a lungul veacurilor în episoade mari, unele din ele rămânând până în epoca omului, atunci putem explica multe lucruri care astăzi sunt tainice şi complicate.
Eu am publicat unele din aceste gânduri sub formă de broşură încă din 1874, şi cu speranţa că gânditorii acestui secol al douăzecilea le vor cerceta, menţionez din nou «teoria baldachinului».
Isaac N. Vail”
Săptămâna de creare
Având în minte această vedere generală asupra creării, să ne întoarcem acum la relatarea din Geneza şi să ne străduim să armonizăm aceste presupuneri cu declaraţiile ei. Întâi de toate observăm că Săptămâna de Creare este împărţită în patru părţi: (1) Două zile sau epoci (după calculul nostru 2 x 7.000 = 14.000 ani), au fost dedicate pregătirii Pământului pentru viaţa animală. (2) Următoarele două zile sau epoci (după calculul nostru încă 2 x 7.000 = 14.000 ani) au fost dedicate producerii vegetaţiei şi a celor mai simple forme de viaţă -- scoici etc. -- şi aşezării calcarului, cărbunelui şi a altor minerale. (3) Următoarele două epoci-zile (după calculul nostru 2 x 7.000 = 14.000 ani) au produs creaturi vii care se mişcă -- în mare şi pe uscat -- vegetaţia etc. progresând încă şi toate pregătindu-se pentru introducerea omului, chipul pământesc al Creatorului său, „încununat cu slavă şi cu cinste”, pentru a fi regele Pământului. (4) Crearea omului, lucrarea finală, a venit la încheierea zilei sau epocii a şasea şi începutul celei de-a şaptea: după cum este scris -- „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi . . . S-a odihnit”.
((30))
Două mărturii sincere
Profesorul Silliman declară:
„Fiecare aspect mare al structurii planetei corespunde cu ordinea evenimentelor relatate în istoria sacră. . . . Această istorie (Biblia) furnizează o mărturie importantă atât pentru filosofie cât şi pentru religie; şi noi găsim chiar în planetă dovezi că relatarea (biblică) este adevărată.”
Referindu-se la relatarea creării din Geneza, prof. Dana spune:
„În această succesiune noi observăm nu doar o ordine a evenimentelor, cum este cea dedusă de ştiinţă, ci există un sistem în acest aranjament şi o profeţie care ajunge departe în viitor, la care filosofia n-ar fi putut ajunge, oricât ar fi aceasta de pregătită.”
El adaugă:
„Nici o minte umană n-a fost martoră la evenimente; şi nici o astfel de minte din vârsta timpurie a lumii, dacă n-ar fi înzestrată cu inteligenţă supraomenească, n-ar fi putut întocmi un astfel de plan, sau n-ar fi plasat crearea Soarelui, sursa de lumină pentru Pământ, atât de mult după crearea luminii, tocmai în ziua a patra, şi ceea ce este la fel de unic, între crearea plantelor şi animalelor, când era atât de important pentru ambele; şi nimeni n-ar fi putut ajunge în adâncimile filosofiei expuse în întregul plan.”
Prima epocă-zi de creare
„Şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor. Şi Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.”
Natura luminii şi cauza ei fizică sunt încă numai imperfect înţelese -- la întrebarea, „Ce este lumina?” încă nu s-a găsit soluţie satisfăcătoare. Noi ştim totuşi că ea este o primă necesitate pretutindeni în natură şi nu suntem surprinşi s-o găsim prima în ordinea divină când a sosit timpul ca energia divină să lucreze pe Pământul pustiu şi gol ca să-l pregătească pentru om. Natura energiei divine reprezentată prin „mişcare” ar părea să fie o vitalizare, posibil energii electrice şi lumini asemenea aurorei boreale, sau luminilor nordice. Sau poate energia a făcut să cadă unele dintre inelele grele de materie apoasă şi minerală şi astfel s-au putut distinge lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, deşi nici stelele, nici luna, nici soarele nu se puteau discerne nici în cel mai mic ((31)) grad prin inelele grele sau prin benzile care încă mai încercuiau Pământul.
„A fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.” Cum este cu zilele solare evreieşti, aşa este şi cu aceste epoci-zile, întâi a venit seara, îndeplinind treptat scopul divin spre completarea lui, când o altă zi de şapte mii de ani, destinată unei alte lucrări, a început întunecos şi a progresat spre perfecţiune. Această perioadă sau „zi” este numită ştiinţific, Perioada Azoică sau fără viaţă.
A doua epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu a zis: «Să fie o întindere (firmament, atmosferă) între ape şi ea să despartă apele de ape.» Şi Dumnezeu a făcut întinderea şi a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. . . . Dumnezeu a numit întinderea (firmamentul sau atmosfera) cer.”
Această a doua epocă-zi de şapte mii de ani a fost în întregime dedicată producerii unei atmosfere. Probabil că aceasta s-a produs într-un mod perfect natural, aşa cum sunt cele mai multe dintre lucrările minunate ale lui Dumnezeu, cu toate acestea după planul, sistematizarea şi prin crearea Sa. Căderea „inelului” de apă şi minerale care a permis luminii să pătrundă până la Pământ în timpul primei epoci-zi, ajungând pe Pământul încă fierbinte şi pe apele de la suprafaţă clocotind şi aburind, a produs diferite gaze care, ridicându-se, au format o pernă, sau un firmament ori atmosferă în jurul pământului şi au tins să menţină apele rămase ale „inelelor” departe de Pământ. Această zi, după cum arată Scripturile, ar aparţine de asemenea Perioadei Azoice sau fără viaţă; dar geologii obiectează la aceasta, pretinzând că rocile proprii acestui timp prezintă urme de viermi şi cantităţi imense de scoici minuscule, ale căror rămăşiţe sunt evidenţiate în marile straturi de calcar. Pe aceasta ei o numesc Epoca Paleozoică sau a vieţii primare -- Perioada Siluriană. Aceasta nu este în contradicţie cu relatarea Bibliei, care numai ignoră aceste forme inferioare de viaţă.
((32))
O seară şi o dimineaţă -- ziua a doua -- s-a sfârşit cu realizarea deplină a intenţiei divine în legătură cu ea; separarea norilor şi vaporilor etc., de suprafaţa apelor prin atmosferă.
A treia epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul!» Şi aşa a fost. Şi Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar îngrămădirea de ape a numit-o mări. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Şi Dumnezeu a zis: «Pământul să producă vegetaţie, plante cu sămânţă, pomi roditori care să facă rod după specia lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.» Şi aşa a fost.”
Geologia confirmă pe deplin această relatare. Ea ne arată că pe măsură ce scoarţa Pământului s-a răcit, greutatea apelor a făcut ca ea să se încreţească şi să se curbeze -- unele părţi lăsându-se au devenit adâncimile mărilor, alte părţi fiind forţate să se ridice au constituit lanţurile muntoase -- nu deodată, ci treptat, un lanţ după altul. Nu trebuie să presupunem că toate aceste schimbări au avut loc chiar în cei şapte mii de ani ai celei de-a treia epocă-zi, ci, mai degrabă, că aceasta a fost numai martoră a începutului lucrării necesare ca pregătire pentru vegetaţie; căci evident geologia este corectă când presupune că unele schimbări mari de natura aceasta sunt de dată relativ recentă. Chiar în cadrul unui secol am avut mici exemple în privinţa acestei puteri: şi să nu fim surprinşi dacă următorii câţiva ani ne vor da şi alte paroxisme naturale, căci ne aflăm într-o altă perioadă de tranziţie -- deschiderea Veacului Milenar, pentru care se cer condiţii schimbate.
Când apele s-au scurs în mări, a început să răsară vegetaţia -- fiecare după clasa sau specia ei, având sămânţa în ea însăşi pentru a-şi reproduce numai propria specie. Această chestiune este atât de fixată prin legile Creatorului, încât deşi horticultura poate face, şi face mult pentru a produce varietate în perfecţiune, totuşi ea nu poate schimba specia. Diferitele familii de vegetale nu se vor uni şi combina după cum nu se vor uni şi combina nici diferitele familii de animale. Faptul acesta arată că există un plan -- şi nu un simplu Creator, ci un Creator inteligent.
((33))
Geologia este de acord că vegetaţia a precedat formele mai înalte de viaţă animală. Ea este de acord, de asemenea, că în această perioadă timpurie vegetaţia a fost extrem de abundentă -- că atunci muşchii, ferigile şi viţa au crescut cu mult mai mari şi mai repede decât acum, fiindcă atmosfera era extrem de plină de gaze carbonice şi azotoase -- atât de plină încât animalele care respiră n-ar fi putut prospera. Plantele, care acum cresc doar câţiva ţoli sau picioare înălţime chiar şi la ecuator, atunci ajungeau la dimensiuni de patruzeci până la optzeci de picioare (12 -24 m), şi uneori două sau trei picioare diametru (61-91 cm), după cum este demonstrat prin fosile. În condiţiile care au existat atunci, creşterea lor nu numai că era imensă, dar trebuie să fi fost şi foarte rapidă.
În această perioadă, după cum pretind geologii, s-au format straturile noastre de cărbuni: plantele şi muşchii, având mare afinitate pentru acidul carbonic gazos, au înmagazinat în ele carbonul, formând cărbunele, pregătind astfel depozitele actuale de cărbune în timp ce au purificat atmosfera pentru viaţa animală din epocile-zile de mai târziu. Aceste turbării şi straturi de muşchi au fost la rândul lor acoperite de nisip, argilă etc., inundate prin ridicări şi depresiuni ale suprafeţei Pământului, prin valurile uriaşe provocate de cutremure sau erupţii vulcanice şi prin căderea altor „inele” de apă de deasupra firmamentului. Practic acelaşi procedeu trebuie să se fi repetat adesea, deoarece găsim straturi de cărbune unul peste altul, separate prin diferite straturi de argilă, nisip, calcar etc.
Dimineaţă şi seară, a treia epocă-zi de şapte mii de ani şi-a îndeplinit partea ei în pregătirea lumii, conform scopului divin. În geologie aceasta este numită Era Carboniferă, datorită zăcămintelor ei de cărbune, petrol etc.
A patra epocă-zi de creare
”Şi Dumnezeu a zis: «Să fie nişte luminători în întinderea cerului (atmosferă), ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate anotimpurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului (atmosferă), ca să dea lumină pe pământ.» Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut (sau a făcut să strălucească -- un verb diferit, care nu înseamnă a creat) cei doi mari luminători, luminătorul cel mare ca ((34)) să stăpânească ziua (să indice timpul din zi) şi luminătorul cel mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele.”
Realizările unei epoci-zi au fost continuate în următoarea, şi suntem îndreptăţiţi să presupunem că lumina din prima zi a devenit tot mai distinctă în următoarele două zile, pe măsură ce din apele de deasupra firmamentului au căzut inelele unul după altul în apele de jos, până când în a patra epocă-zi s-au putut vedea Soarele, Luna şi stelele; nu atât de clar cum se pot vedea acuma într-o zi senină, până după potopul din ziua lui Noe -- când a căzut ultimul dintre „inele”, dar putându-se totuşi discerne clar prin vălul translucid de ape -- ca şi acum într-o zi sau noapte ceţoasă. Soarele, Luna şi stelele străluceau de mult pe partea exterioară a învelişului Pământului, dar acum venise timpul ca aceste lumini să fie lăsate să se vadă pe firmament; pentru ca zilele -- marcate înainte printr-o lumină slabă, cenuşie, aşa cum vedem în dimineţile ploioase când Soarele, Luna şi stelele nu se pot vedea de nori -- să fie mai clare, aşa încât luminătorul zilei prin cursul lui să poată marca timpul pentru om şi pentru animal când acestea vor fi create, şi între timp să înceapă oxigenarea aerului, pregătindu-l astfel pentru animalele care respiră. Mai târziu, în aceeaşi zi de şapte mii de ani, au apărut şi Luna şi stelele -- ca să influenţeze mareele şi să fie gata să marcheze timpul noaptea pentru necesitatea omului.
Nu trebuie să presupunem că evoluţia vieţii plantelor a încetat în timpul zilei a patra, ci mai degrabă că a progresat -- influenţa crescută a Soarelui şi a Lunii servind la naşterea altor varietăţi de iarbă, arbuşti şi copaci. Şi geologia arată progrese în această perioadă -- insecte, melci, crabi etc. Oase şi solzi de peşte se găsesc şi în filoanele de cărbune, dar aceasta nu deranjează ordinea, deoarece formarea zăcămintelor de cărbune evident a continuat şi după ziua a treia -- intrând astfel în Perioada Reptiliană. Această „zi” corespunde cel mai mult cu ceea ce geologia denumeşte Perioada „Triasică”. Seară şi dimineaţă -- a patra zi de şapte mii de ani, sau 28.000 de ani de la începutul acestei lucrări -- s-au sfârşit, dovedind mare progres în pregătirea Pământului pentru om.
((35))
A cincea epocă-zi de creare
„Şi Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului.» Şi Dumnezeu a creat animalele cele mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după SPECIILE lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după SPECIA ei. Dumnezeu a văzut că erau bune.”
Cum mişunau oceanele calde de pe pământ de creaturi vii, de la moluşte la balene, se poate judeca după abundenţa vieţii în prezent în mările calde ale Sudului. Reptilele, trăind parte în apă parte pe uscat (amfibii), aparţin de asemenea acestei perioade, în timpul căreia continentele şi insulele prezente s-au ridicat treptat şi s-au scufundat iarăşi, o dată inundate de căderea unor inele mai mari sau mai mici, iar altă dată spălate de valurile de flux. Nu este de mirare că pe munţii cei mai înalţi se găsesc urme de scoici etc. Şi nu este de mirare că straturile imense de calcar din toate părţile lumii sunt numite „cimitire de scoici”, fiindcă sunt formate aproape exclusiv din conglomerate de scoici. Ce mişunare trebuie să fi fost când au luat fiinţă acele indescriptibile trilioane de fiinţe mici, care, murind, şi-au lăsat unele după altele micuţele lor scoici! Citim că -- Dumnezeu le-a binecuvântat înmulţirea. Da, chiar şi o existenţă aşa inferioară şi scurtă este o favoare, o binecuvântare.
Să nu ne luptăm pentru mai mult decât cere relatarea Scripturii. Biblia nu susţine că Dumnezeu a creat separat şi individual numărul vast al felurilor de peşti şi reptile, ci numai că influenţa sau spiritul divin s-a mişcat şi prin intenţie divină marea şi-a produs creaturile de diferite feluri. Nu se spune despre procese -- se poate ca o specie, sub condiţii diferite, să se fi dezvoltat din alta, sau din acceaşi protoplasmă originară sub diferite condiţii să se fi dezvoltat diferite ordine de vieţuitoare. Nimeni nu ştie şi este neînţelept să fim dogmatici. Nu ne revine nouă să contestăm că însăşi protoplasma din mâlul paleozoic putea veni în existenţă prin acţiunea chimică a apelor bogat mineralizate din acele mări. Ceea ce pretindem noi este că toate s-au întâmplat ca rezultat al intenţiei şi aranjamentului divin, şi, prin urmare, ((36)) au fost creaţii divine, indiferent care au fost canalele şi mijloacele. Şi noi pretindem că acest lucru este arătat atât prin faptele naturii cât şi prin cuvintele din Geneza; că oricum au fost produse vieţuitoarele din mări, ele au fost aduse la o stare în care fiecare îşi are propria sa specie -- unde linia de demarcaţie între specii nu poate fi trecută. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, indiferent de mijloacele prin care s-a făcut.
Această zi sau epocă corespunde foarte bine cu epoca Reptiliană, cum o numesc oamenii de ştiinţă. Seară şi dimineaţă -- ziua a cincea -- 35.000 de ani de la începutul lucrării de aranjare a Pământului ca locuinţă şi împărăţie a omului.
A şasea epocă-zi de creare
„Şi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul vieţuitoare după specia lor, vite, reptile şi animale sălbatice ale pământului, după specia lor.» Şi aşa a fost. Şi Dumnezeu a făcut animalele sălbatice ale pământului după specia lor, vitele după specia lor şi toate reptilele pământului după specia lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.”
În timpul acesta lucrurile pe Pământ deveneau mai stabile; scoarţa era mai groasă datorită sutelor de picioare de nisip, argilă, scoici şi cărbune, precum şi a diferitelor minerale adunate, unele din fărâmiţarea stâncilor aruncate prin cutremure de pământ, altele din „inelele” care odată încercuiseră Pământul, iar altele din depozitele de animale şi vegetale; în afară de aceasta, Pământul însuşi trebuie să se fi răcit considerabil în aceşti 35.000 de ani. Suficient din suprafaţa Pământului era acum deasupra mării şi bine drenată prin lanţuri muntoase şi văi ca să fie gata pentru animalele inferioare, care sunt aici împărţite în trei categorii: (1) reptilele de pe pământ, vieţuitoarele cu sânge rece, vieţuitoarele care respiră -- şopârle, şerpi etc.; (2) fiarele de pe pământ sau animalele sălbatice, spre deosebire de animalele domestice, în mod deosebit potrivite a fi tovarăşi ai omului şi la care aici se referă ca (3) vite. În timpul acesta aerul de asemenea era purificat de elementele nepotrivite pentru respiraţia animalelor, absorbite de vegetaţia luxuriantă din perioada carboniferă, tot aşa cum excesul de ((37)) hidraţi de carbon fusese absorbit din oceane de către scoicile minuscule, ca pregătire pentru mulţimea vieţuitoarelor marine care respiră.
Aici, din nou, nu trebuie să ne certăm fără rost cu evoluţioniştii. Vom admite că Dumnezeu, dacă ar fi dorit, ar fi putut aduce în existenţă toate speciile de viaţă animală printr-o dezvoltare a uneia din cealaltă, sau ar fi putut dezvolta fiecare specie separat din protozoarul mâlului originar. Nu ştim ce metodă a adoptat, fiindcă nu este descoperit nici în Biblie, nici în roci. Este însă clar revelat că indiferent de modul în care Dumnezeu a ales să facă, El a fixat speciile animale, fiecare „după specia ei”, în astfel de manieră încât ele nu se schimbă; în astfel de manieră încât ingeniozitatea minţii omeneşti n-a reuşit să le ajute să se schimbe. Aici este pecetea Creatorului inteligent pe lucrarea mâinilor Sale; căci, dacă „Natura” sau „forţa oarbă” ar fi fost creatorul, noi am vedea-o încă trudindu-se orbeşte, uneori evoluând iar alteori regresând; n-am vedea o astfel de fixitate a speciilor cum vedem peste tot în jurul nostru în natură.
Putem presupune în mod raţional că Dumnezeu l-a creat pe om tocmai la sfârşitul celei de-a şasea epoci-zi; fiindcă crearea lui a fost ultima şi este declarat în mod clar că Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea creatoare, nu în ziua a şasea, ci „în ziua a şaptea” -- separarea omului în două persoane, două sexe, fiind evident actul final.
„Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.» Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin şi de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.»”
Având în vedere remarcile noastre anterioare, că limbajul Scripturilor nu interzice posibilitatea ca plantele, vieţuitoarele care trăiesc în apă şi pe uscat să se fi dezvoltat sau să fi evoluat mai mult sau mai puţin în diferitele lor specii, este bine să ((38)) remarcăm marea diferenţă de limbaj folosit atunci când se referă la crearea omului. Aceasta din urmă este o declaraţie specifică despre exercitarea directă a puterii creatoare divine, pe când cealaltă nu este, ci mai degrabă implică o dezvoltare:
„Şi pământul a produs vegetaţie” etc.
„Să mişune apele de vieţuitoare” etc.
„Să dea pământul vieţuitoare după specia lor, vite” etc.
Sunt două relatări despre creare -- cea pe care tocmai am analizat-o, care tratează problema pe scurt şi în ordinea epocilor, iar cealaltă care urmează acesteia, în Geneza 2:4-25. Cu alte cuvinte, împărţirea capitolelor s-a făcut greşit -- cele două relatări ar trebui să constituie fiecare un capitol. A doua este un comentariu al celei dintâi, care explică detalii. „Aceasta este geneza” sau dezvoltarea cerurilor şi pământului şi a creaturilor lor, începând din vremea când nu era nici o plantă sau fir de iarbă. Prima relatare şi cea principală foloseşte cuvântul „Dumnezeu” când vorbeşte despre Creatorul, iar a doua relatare sau cea în care se comentează arată că Iehova Dumnezeu a fost Cel care a făcut toată lucrarea -- „în ziua” când El a făcut cerurile şi Pământul -- cuprinzând întregul ca o epocă-zi mai mare, incluzând lucrarea celor şase deja enumerate.
Cuvântul Dumnezeu din capitolul întâi vine din cuvântul ebraic comun elohim, un cuvânt la plural care ar putea fi tradus dumnezei şi care, după cum am văzut deja, înseamnă „puternici”*. „Singurul Conceput” al Tatălui a fost desigur agentul Său activ în această lucrare creatoare, iar în executarea detaliilor El poate să fi avut asociaţi o oştire de îngeri, la care s-ar aplica cuvântul elohim şi aici ca şi în altă parte în Scripturi**. Este potrivit prin urmare ca a doua relatare, sau comentariul, să ne atragă atenţia asupra faptului că Iehova, Tatăl tuturor, a fost Creatorul, indiferent cine au fost folosiţi ca reprezentanţii şi instrumentele Sale onorate. Aici pot ((39)) fi foarte bine luate în considerare amănuntele adăugate în cea de-a doua relatare în privinţa creării omului. Ea spune:
„Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu.”
*Vezi Vol. V, pag. 72, 73
**Ibidem
Dumnezeu a fost slăvit în toate lucrările Sale anterioare şi în fiecare creatură, oricât de neînsemnată, chiar dacă nici una dintre ele n-ar putea să-I aducă mulţumiri sau să-L aprecieze, sau chiar să-L cunoască în mod cuvenit. Scopul divin prevăzuse toate acestea de la început şi făcea pregătiri pentru om, care era intenţionat să fie capodopera creaţiei pământeşti sau animale. Despre om nu se spune ca despre vieţuitoarele mării: „Să mişune apele”, nici ca despre animalele inferioare de pe Pământ: „Să producă pământul”, ci, dimpotrivă, este relatat că el a fost o creaţie specială a Creatorului, „creat după chipul Său”. Nu are importanţă dacă trebuie să se înţeleagă în chipul elohimilor sau în chipul lui Iehova, căci n-au fost oare elohimii „fii ai lui Dumnezeu” şi în asemănarea Sa în privinţa puterii de raţiune şi a inteligenţei morale?
Nu trebuie să înţelegem că acest „chip” se referă la forma fizică, ci mai degrabă un chip moral şi intelectual al marelui Spirit, modelat potrivit condiţiilor şi naturii sale pământeşti. Şi în ceea ce priveşte „asemănarea”, fără îndoială ea se referă la stăpânirea omului -- el trebuia să fie rege al Pământului şi al nenumăratelor creaturi de pe el, după cum Dumnezeu este Regele întregului univers. Aici este câmpul de luptă între Cuvântul lui Dumnezeu şi aşa-zisa ştiinţă modernă, în faţa căreia se închină toată lumea, în special cei învăţaţi -- inclusiv liderii gândirii din toate seminariile teologice şi slujitorii tuturor amvoanelor proeminente -- adorând pe dumnezeul ştiinţei numit „evoluţie”. Cele două teorii sunt în mod egal puse în joc: dacă teoria evoluţiei este adevărată, Biblia este falsă de la Geneza la Apocalipsa. Dacă Biblia este adevărată, cum susţinem noi, teoria evoluţiei este cu totul falsă în toate deducţiile privitoare la om.
((40))
Nu numai relatarea din Geneza despre crearea omului după chipul divin trebuie să determine această problemă, oricât de puternice sunt declaraţiile Cuvântului, ci toată teoria Bibliei sprijină relatarea Genezei şi rezistă sau cade împreună cu ea. Deoarece, dacă omul era creat altfel decât curat, perfect şi bine înzestrat mintal, el nu putea fi pe drept numit un „chip al” lui Dumnezeu; nici Creatorul lui nu putea să-l fi pus la încercare în Eden pentru a vedea dacă era potrivit pentru viaţă veşnică; nici neascultarea lui în aceea că a mâncat din fructul oprit nu putea fi socotită păcat şi nu putea fi, cum a fost, pedepsită cu sentinţa morţii; nici nu era necesar să-l fi răscumpărat de sub acea condamnare.
Mai mult, despre „omul Isus Hristos” se spune că a fost „antilutron”, preţul de răscumpărare (sau preţul corespunzător) pentru vina primului om, şi ca atare El trebuie să fie considerat un model sau o ilustraţie a ceea ce a fost primul om înainte de a păcătui şi a trece sub condamnarea divină cu moartea.
Noi ştim, de asemenea, că astăzi, ca şi în trecut, există mulţi oameni naturali nobili, pe care Dumnezeu îi declară pe toţi păcătoşi, şi, ca atare, nu pot fi recunoscuţi de Iehova decât dacă în căinţă se apropie de El prin meritul sacrificiului lui Cristos şi-I obţin iertarea. Poziţia tuturor celor care astfel vin la Dumnezeu se spune că este numai prin harul Său, sub haina dreptăţii lui Cristos. Şi rezultatul, suntem informaţi, trebuie să fie o înviere sau o restabilire la perfecţiune înainte ca vreunul să poată fi personal şi în întregime satisfăcător pentru Creatorul. Şi totuşi, acelaşi Creator a avut comunicare intimă cu Adam înainte de încălcarea sa şi l-a numit fiul Său, şi a declarat că Adam şi noi, copiii lui, am devenit „copii ai mâniei” şi am trecut sub condamnare din cauza păcatului, ceea ce Adam n-a avut când a fost creat „fiu al lui Dumnezeu”. Luca 3:38.
După cât este de sigur că „toţi sfinţii profeţi de la începutul lumii” au spus că Mileniul viitor este „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit”, tot atât este de sigur că teoria evoluţiei este în antagonism violent cu ceea ((41)) ce a spus Dumnezeu prin toţi profeţii. Deoarece, dacă teoria evoluţiei ar fi corectă, restabilirea, departe de a fi o binecuvântare, ar fi o crimă împotriva rasei. Dacă printr-o forţă oarbă sau prin alte procese evolutive, omul s-a căţărat prin străduinţe anevoiase şi eforturi trudnice de la protoplasmă la stridie, de la stridie la peşte, de la peşte la reptilă, de la reptilă la maimuţă, de la maimuţă la omul inferior şi de la omul inferior la ceea ce suntem noi -- atunci ar fi o lezare îngrozitoare pentru omenire, ca Dumnezeu s-o restabilească la ceea ce a fost Adam, sau să forţeze restabilirea şi mai departe -- înapoi la protoplasmă. Nu există cale de mijloc în această problemă; şi cu cât poporul lui Dumnezeu va decide mai repede să fie în acord cu Cuvântul Său, cu atât va fi mai bine pentru el şi cu atât va fi mai sigur că nu va cădea în vreuna din teoriile ce neagă răscumpărarea şi susţin evoluţia, care acum plutesc şi caută să înşele dacă ar fi posibil chiar şi pe cei aleşi. Să fie Dumnezeu adevărat, chiar dacă i-ar dovedi pe toţi evoluţioniştii mincinoşi. Rom. 3:4.
Nu putem intra aici în detaliile creării lui Adam, să discutăm despre organismul sau corpul lui, despre spiritul sau suflarea lui de viaţă, şi cum acestea unite l-au constituit într-o fiinţă vie sau un suflet. Acest lucru a fost deja prezentat în alt context*.
*Vol. V, cap. 12
Evident, rodnicia lor în urmaşi n-a fost în nici un mod legată de încălcare, după cum au presupus unii, ci a fost parte a binecuvântării divine. Singura legătură a căderii şi a blestemului sau pedepsei în această privinţă a fost, după cum s-a spus, cu mărirea însărcinării şi suferinţei mamei, corespunzător cu truda şi sudoarea feţei bărbatului. Acestea au apăsat cu atât mai greu cu cât omenirea a ajuns mai degenerată şi mai slabă, mintal şi fizic. Obiectivul rodniciei va fi fost atins când un număr suficient de urmaşi se vor fi născut pentru ca în final să umple (nu să reumple) Pământul. Este adevărat, s-au născut deja un număr imens -- probabil cincizeci de mii de milioane -- şi acum dorm în marea închisoare a morţii; dar aceştia nu ((42)) sunt deloc prea mulţi, deoarece suprafaţa din prezent a uscatului, dacă s-ar pregăti toată pentru om, aşa cum va fi în cele din urmă, ar susţine de două sau de trei ori pe atâţia -- fără a lua în considerare posibilitatea ridicării şi a altor continente din adâncurile mărilor, aşa cum au fost ridicate în trecut cele prezente.
Oamenii de ştiinţă cu mintea înclinată spre scepticism au căutat de mult să dovedească faptul că omul a fost pe Pământ cu mult înainte de perioada arătată în Geneza, şi fiecare os găsit în straturile inferioare de argilă sau pietriş este cercetat cu atenţie pentru a face din omul de ştiinţă o celebritate mondială, ca omul care a dezminţit Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ne-am referit deja la netemeinicia unor astfel de dovezi*, cum ar fi găsirea vârfurilor de săgeţi în pietrişul dintr-o perioadă timpurie. În unele cazuri cel puţin, acestea s-au dovedit a fi lucrarea indienilor moderni, care le-au fasonat aproape de locul unde au găsit cremene potrivită**.
*Nu suntem în necunoştinţă de teoria despre un om preadamic şi despre încercările de a explica astfel diferitele rase ale familiei umane. Dar noi stăm lângă Biblie ca revelaţia lui Dumnezeu şi de aceea superioară tuturor presupunerilor omeneşti. Ea vorbeşte în termeni siguri despre solidaritatea familiei umane, zicând: „El a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge” (Fapt. 17:26). Şi apoi, că Adam a fost „omul dintâi” (1 Cor. 15:45, 47). Iar istoria potopului este foarte explicită în privinţa faptului că numai opt fiinţe umane au fost salvate în corabie şi toţi au fost copiii lui Noe -- descendenţi din Adam. Varietatea tipurilor sau raselor umane trebuie să fie pusă pe seama climei, obiceiurilor, hranei etc., şi în special pe seama izolării oamenilor unii de alţii în diferite părţi, prin care particularităţile s-au fixat. Acest lucru este demonstrat prin faptul că europenii care trăiesc timp îndelungat printre cei din India sau China capătă o măsură de asemănare cu vecinii lor, în timp ce copiii lor, născuţi în acele ţări, capătă o asemănare mai mare la tegumente şi la trăsături -- fiind afectaţi fără îndoială de mediul în care trăieşte mama în timpul perioadei de sarcină. O ilustrare a unei astfel de asimilări este dată de chinezii unui district care s-au identificat cu israeliţii împrăştiaţi de strâmtorarea de la încheierea Veacului Iudeu -- prin anul 70 d. Cr. Aceşti evrei au devenit atât de complet chinezi, încât nu se mai pot distinge ca evrei -- neamul cel mai rezistent.
**Vol. II, pag. 34, 35
((43))
La o adunare de la Victoria Philosophical Institute, nu cu mult timp în urmă, s-a declarat că „a fost întreprinsă de către profesorul Stokes, membru al Societăţii Regale, Sir J. R. Bennett, vice-preşedinte al Societăţii Regale, profesorul Beale, membru al Societăţii Regale, şi de către alţii, o analiză atentă asupra diferitelor teorii despre evoluţie,
