((269))

Bătălia Armaghedonului - Studiul VII
Strângerea Popoarelor şi pregătirea elementelor pentru marele foc al indignării lui Dumnezeu

Cum şi de ce sunt strânse popoarele — Pregătirea elementelor sociale pentru foc — Îngrămădirea bogăţiilor — Creşterea sărăciei — Fricţiunea socială se apropie de punctul aprinderii — Un cuvânt din partea preşedintelui federaţiei americane a muncii — Bogaţii sunt condamnaţi uneori prea aspru — Egoismul şi libertatea În combinaţie — Independenţa aşa cum este văzută de către cei bogaţi şi de către cei săraci — De ce nu mai pot continua condiţiile actuale — Mecanizarea un factor important În pregătirea pentru marele foc — Concurenţa feminină — Opinia muncitorilor despre situaţie, raţională şi neraţională — Legea cererii şi ofertei, inexorabilă pentru toţi — Perspectiva de concurenţă industrială externă este Înspăimântătoare — Domnul justin McCarthy se teme pentru Anglia — Kier Hardie, M. P., despre perspectiva muncii În Anglia — Cuvintele profetice ale distinsului jos. chamberlain către muncitorii englezi — Agresiunea naţională legată de interesele industriale — Domnul liebknecht despre războiul social şi industrial din Germania — Rezoluţiile congresului internaţional al sindicatelor muncitoreşti — Uriaşii din aceste zile — Lista trusturilor şi a uniunilor patronale — Robia barbară faţă de robia civilizată — Masele Între cele două pietre de moară — Condiţiile sunt generale şi depăşesc puterea umană În privinţa reglementării lor

„«De aceea aşteptaţi numai», zice Domnul, «până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei îmânieiş Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând».” Ţef. 3:8, 9.

((270))

STRĂNGEREA popoarelor în aceste zile din urmă, pentru împlinirea profeţiei de mai sus, este remarcabilă. Descoperirile moderne şi invenţiile au făcut într-adevăr ca cele mai îndepărtate margini ale pământului să se apropie unele de altele. Călătoria, facilităţile poştale, telegraful, telefonul, comerţul, tipărirea cărţilor şi ziarelor etc., au adus întreaga lume într-o măsură considerabilă în comuniune de gândire şi acţiune, până acum necunoscute. Această stare a lucrurilor a făcut deja necesare legi şi regulamente internaţionale pe care trebuie să le respecte fiecare naţiune. Reprezentanţii lor se întâlnesc în consilii şi fiecare naţiune are miniştri sau reprezentanţi în toate celelalte naţiuni. Expoziţiile internaţionale au fost organizate şi ele ca rezultat al acestei apropieri a naţiunilor. Din partea unei naţiuni nu mai poate exista acea exclusivitate care să le oprească pe toate celelalte naţiuni de la porturile ei. Porţile tuturor sunt cu necesitate deschise şi aşa trebuie să rămână; şi chiar şi barierele diferitelor limbi sunt trecute cu uşurinţă.

Popoarele civilizate nu mai sunt străine în nici o parte a pământului. Splendidele lor echipamente maritime duc pe reprezentanţii lor de afaceri, pe reprezentanţii lor politici şi pe căutătorii de plăceri curioşi până în cele mai îndepărtate locuri, uşor şi confortabil. Vagoane de tren magnifice îi duc spre ţinuturile interne şi ei se întorc acasă încărcaţi de informaţii şi de idei noi, cu mintea trezită la proiecte şi întreprinderi noi. Chiar şi naţiunile păgâne înapoiate s-au trezit din visele de secole şi se uită cu mirare şi uimire la vizitatorii lor din străinătate şi află despre realizările lor minunate. Şi ele la rândul lor trimit reprezentanţi peste hotare ca să poată profita de noile lor cunoştinţe.

În zilele lui Solomon a fost considerat un lucru minunat faptul ca regina din Seba să străbată cam cinci sute de mile pentru a auzi înţelepciunea şi a vedea măreţia lui Solomon; dar acum mulţi, chiar şi cei fără titlu, călătoresc în toată ((271)) lumea, o mare parte a ei fiind atunci necunoscută, să vadă bogăţia ei acumulată şi să afle despre progresul ei; iar înconjurul lumii poate fi făcut acum în confort şi lux în mai puţin de optzeci de zile.

Într-adevăr popoarele sunt „strânse” într-un mod neaşteptat, dar în singurul mod în care ele ar putea fi strânse, şi anume, în interes şi pentru activitate comună; dar, vai! nu în dragoste frăţească, fiindcă egoismul marchează fiecare pas al acestui progres. Spiritul întreprinzător, a cărui forţă motrice este egoismul, a provocat construcţia căilor ferate, a vapoarelor cu aburi, a telegrafelor, a cablurilor, a telefoanelor; egoismul reglează comerţul şi relaţiile internaţionale, şi orice altă energie şi întreprindere, exceptând predicarea Evangheliei şi fondarea instituţiilor de binefacere; şi chiar şi în acestea sunt temeri că mult din ce se face este inspirat de alte motive decât dragoste curată pentru Dumnezeu şi pentru omenire. Egoismul a adunat naţiunile şi le pregăteşte statornic pentru răsplata prezisă şi care acum se apropie cu repeziciune — anarhia — care este atât de grăitor descrisă, ca „focul geloziei lui Dumnezeu” sau al mâniei, care este pe punctul de a mistui complet actuala ordine socială — lumea care este acum (2 Pet. 3:7). Dar aici se vorbeşte numai din punct de vedere uman, fiindcă profetul atribuie lui Dumnezeu această adunare a popoarelor. Însă ambele sunt adevărate; căci în timp ce omului îi este permis să-şi exercite liberul arbitru, Dumnezeu, prin providenţa Sa conducătoare, modelează afacerile omului pentru îndeplinirea propriilor Sale scopuri înţelepte. Şi prin urmare, în timp ce oamenii, realizările lor şi căile lor sunt agenţi şi mijloace, Dumnezeu este marele Comandant care strânge acum naţiunile şi adună regatele de la un capăt al pământului până la celălalt, ca pregătire pentru transferarea stăpânirii pământului în mâinile Celui „care are dreptul la ea” — Emanuel.

((272))

Profetul ne spune de ce Domnul adună astfel naţiunile, zicând: „Să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul îîntreaga structură socialăş va fi mistuit de focul geloziei Mele”. Acest mesaj ne-ar aduce numai tristeţe şi spaimă, dacă n-ar fi fost asigurarea că rezultatele vor produce binele pentru lume, răsturnând domnia egoismului şi stabilind, prin Împărăţia Milenară a lui Cristos, domnia dreptăţii menţionată în cuvintele profetului: „Atunci voi da popoarelor buze curate îconvorbirile lor nu vor mai fi egoiste, ci curate, adevărate şi iubitoare, în scopulş ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând”.

„Adunarea popoarelor” nu numai că va contribui la severitatea judecăţii, dar şi va face imposibil ca cineva să scape de ea; şi astfel va face ca marea strâmtorare să fie un conflict scurt şi decisiv, după cum este scris: „Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Său”. Rom. 9:28; Isa. 28:22.

Elementele sociale se pregătesc pentru foc

Uitându-ne în jurul nostru, vedem „elementele” pregătindu-se pentru focul acestei zile — focul mâniei lui Dumnezeu. Egoismul, cunoştinţa, bogăţia, ambiţia, speranţa, nemulţumirea, frica şi disperarea sunt componentele a căror frecare va aprinde curând patimile violente ale lumii şi va face ca diferitele ei „elemente” sociale să se topească de căldura mare. Privind în lume, observaţi ce schimbări au avut loc în legătură cu aceste patimi în secolul trecut şi mai ales în ultimii patruzeci de ani. Mulţumirea cu îndestulare din trecut a dispărut de la toate clasele — bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei, educaţi şi ignoranţi. Toţi sunt nemulţumiţi. Toţi se zbat în mod egoist şi tot mai mult după „drepturi”, sau deplâng „nedreptăţile”. Este adevărat, există nedreptăţi, nedreptăţi dureroase care ((273)) ar trebui corectate şi drepturi care ar trebui apreciate şi respectate; dar tendinţa timpului nostru, odată cu creşterea cunoştinţei şi a independenţei, este de a ne uita numai la latura chestiunilor care este cea mai apropiată de interesul personal şi de a nu aprecia latura opusă. Efectul prezis de profeţi va fi în cele din urmă de a îndrepta mâna fiecărui om împotriva aproapelui său, care va fi cauza imediată a marii catastrofe finale. Cuvântul şi providenţa lui Dumnezeu şi lecţiile trecutului sunt uitate sub convingerile puternice în privinţa drepturilor personale etc., care-i împiedică pe oamenii din fiecare clasă să aleagă calea mai înţeleaptă, mai moderată, pe care ei nici măcar nu o pot vedea din cauză că egoismul îi orbeşte faţă de tot ce nu este în acord cu propriile lor prejudecăţi. Nici o clasă nu reuşeşte să ia în considerare cu imparţialitate binele şi drepturile altora. Regula de aur este în general ignorată; iar lipsa de înţelepciune, precum şi nedreptatea acestei căi, vor fi arătate în curând tuturor claselor, fiindcă toate clasele vor suferi grozav în această strâmtorare. Dar cei bogaţi, ne informează Scripturile, vor suferi cel mai mult.

În timp ce bogaţii îngrămădesc sârguincios comori fabuloase pentru aceste zile din urmă, demolându-şi depozitele şi construind altele mai mari, îşi spun lor şi urmaşilor lor: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani ... mănâncă, bea şi înveseleşte-te!” Dumnezeu, prin profeţi, spune: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Luca 12:15-20.

Da, noaptea întunecoasă prezisă (Isa. 21:12; 28:12, 13, 21, 22; Ioan 9:4) se apropie repede, şi, ca un laţ, va surprinde întreaga lume. Atunci, într-adevăr, ale cui vor fi aceste comori adunate, când, în necazul din acel ceas, ,,îşi vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor le va fi ca o necurăţie”? „Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, ((274)) în ziua mâniei Domnului ... căci el i-a făcut să cadă în nelegiurea lor.” Ezec. 7:19.

Îngrămădirea comorilor

Este evident că noi ne aflăm într-un timp mai important decât toate celelalte pentru acumularea de avere şi pentru „dezmăţ” sau viaţă extravagantă din partea celor bogaţi (Iac. 5:3, 5). Să auzim unele mărturii din literatura actuală. Dacă chestiunea este dovedită în mod concludent, aceasta devine încă o dovadă că suntem în „zilele din urmă” ale actualei dispensaţii şi că ne apropiem de marele necaz care în cele din urmă va distruge ordinea prezentă a lumii şi va introduce noua ordine de lucruri sub Împărăţia lui Dumnezeu.

Distinsul Wm. E. Gladstone, într-un discurs raportat pe larg, după ce s-a referit la prezent ca la un veac „producător de bogăţie”, a spus:

„În faţa mea se află domni care au fost martorii unei mai mari acumulări de bogăţie în perioada vieţii lor, decât s-a văzut în toate timpurile anterioare, din zilele lui Iulius Cezar”.

Observaţi această afirmaţie făcută de unul din cei mai bine informaţi oameni din lume. Acest fapt, aşa de dificil de înţeles pentru noi — că a fost produsă şi acumulată mai multă bogăţie în ultimii cincizeci de ani decât în cele nouăsprezece secole anterioare — este cu toate acestea arătat de statistici ca o estimare foarte rezervată, iar noile condiţii astfel apărute sunt menite să joace un rol important în rearanjarea ordinii sociale a lumii, acum iminentă.

Cu câţiva ani în urmă, Boston Globe a dat următoarea relatare despre unii din oamenii bogaţi din Statele Unite:

„Cei douăzeci şi unu de magnaţi ai căilor ferate care s-au întâlnit luni în New York pentru a discuta problema competiţiei în căile ferate, au reprezentat un capital de 3.000.000.000 $. Oamenii care trăiesc acum îşi pot aminti timpul când în ţară erau numai câţiva milionari. Acum sunt ((275)) 4.600 de milionari şi câţiva al căror venit anual se spune că este de peste un milion.

În New York există, după un calcul rezervat, surprinzătorul număr de 1.157 indivizi şi proprietăţi care valorează 1.000.000 $ fiecare. În Brooklyn există 162 de persoane şi proprietăţi valorând cel puţin 1.000.000 $ fiecare. Deci, în două oraşe există 1.319 milionari, dar mulţi dintre aceştia au valori mai mari de 1.000.000 $ — sunt multimilionari, iar natura acestor averi mari este diferită şi de aceea ele aduc venituri diferite. Ratele dobânzii pe care o scot unii dintre cei mai remarcabili sunt calculate în cifre rotunde astfel: a lui John D. Rockefeller 6%; a lui William Waldorf Astor 7%; proprietatea lui Jay Gould, care, fiind investită în corporaţii, este totuşi practic nedivizată, 4%; a lui Cornelius Vanderbilt 5% şi a lui William K. Vanderbilt 5%.

Calculând la ratele anterioare şi la dobânda adăugată la fiecare jumătate de an, pentru a avea în vedere reinvestiţia, veniturile anuale şi zilnice ale celor patru indivizi şi ale proprietăţilor numite sunt după cum urmează:

Anual Zilnic
William Waldorf Astor . . . . . . . . . . 8.900.000 $ 23.277 $
John D Rockefeller. . . . . . . . . . . . 7.611.250 $ 20.853 $
Proprietăţile lui Jay Gould . . . . . . . 4.040.000 $ 11.068 $
Cornelius Vanderbilt. . . . . . . . . . . 4.048.000 $ 11.090 $
William K. Vanderbilt . . . . . . . . . . 3.795.000 $ 10.397 $

Estimarea de mai sus este în mod evident una rezervată, deoarece chiar şi în urmă cu şaisprezece ani s-a observat că dividendele trimestriale ale domnului Rockefeller din acţiunile companiei Standard Oil, unul din principalii deţinători ai acesteia fiind el, au fost reprezentate printrun cec de patru milioane de dolari; iar astăzi aceleaşi proprietăţi aduc un venit cu mult mai mare.

Publicaţia Niagara Falls Review, chiar înainte de zorii acestui secol, a trâmbiţat următoarea notă de prevenire:

((276))

„Unul dintre cele mai mari pericole care acum ameninţă stabilitatea instituţiilor americane este înmulţirea milionarilor individuali şi concentrarea consecutivă a proprietăţilor şi a banilor în numai câteva mâini. Un articol recent dintr-un ziar proeminent din statul New York dă cifre care trebuie să servească pentru a atrage atenţia generală asupra evoluţiei acestei dificultăţi. Următoarele nouă averi sunt considerate a fi cele mai mari din Statele Unite:

William Waldorf Astor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150.000.000 $
Jay Gould . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100.000.000 $
John D. Rockefeller . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90.000.000 $
Cornelius Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90.000.000 $
William K. Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80.000.000 $
Henry M. Flager . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60.000.000 $
John L. Blair . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50.000.000 $
Russell Sage. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50.000.000 $
Collis P. Huntington. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50.000.000 $
Total . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . 720.000.000 $

Estimând venitul din aceste sume imense după dobânda medie obţinută din alte investiţii similare, rezultatele ar fi următoarele:

Anual Zilnic
Astor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.135.000 $ 25.027 $
Rockefeller . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.481.000 $ 16.003 $
Gould . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4.040.000 $ 11.068 $
Vanderbilt C . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4.554.000 $ 12.477 $
Vanderbilt W. K. . . . . . . . . . . . . . . . . . 4.048.000 $ 11.090 $
Flagler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.036.000 $ 8.318 $
Blair . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.045.000 $ 8.342 $
Sage. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.045.000 $ 8.342 $
Huntington. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.510.000 $ 4.137 $

Aproape toţi aceşti oameni trăiesc într-un stil relativ simplu, şi în mod evident este imposibil ca ei să cheltuiască mai mult decât o parte din imensele lor venituri zilnice şi anuale. Surplusul devine prin urmare capital şi contribuie la creşterea şi mai mare a averilor acestor indivizi. Acum familia Vanderbilt posedă următoarele sume imense:

((277))

(În ultimii câţiva ani unele din aceste cifre au crescut mult.)

Cornelius Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90.000.000 $
William K. Vanderbilt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80.000.000 $
Frederick W. Vanderbilt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17.000.000 $
George W. Vanderbilt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15.000.000 $
D-na Elliot F. Sheppard . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13.000.000 $
D-na William D. Sloane. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13.000.000 $
D-na Hamilton McK. Twombly. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13.000.000 $
D-na W. Seward Webb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13.000.000 $
Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254.000.000 $

Şi mai uluitoare sunt acumulările făcute prin trustul Standard Oil, care tocmai a fost desfiinţat — urmat de compania Standard Oil. Averile din el au fost după cum urmează:

John D. Rockefeller. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90.000.000 $
Henry M. Flagler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60.000.000 $
William Rockefeller. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40.000.000 $
Benjamin Brewster. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Henry H. Rogers. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Oliver H. Payne (Cleveland). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Wm. G. Warden (Filadelfia) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Proprietatea Chas. Pratt (Brooklyn). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
John D. Archbold . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.000.000 $
Total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 325.000.000 $

A durat numai douăzeci de ani pentru ca aceste averi să fie adunate în mâinile a opt sau nouă oameni. Deci, aici este pericolul. În mâinile lui Gould, ale familiilor Vanderbilt şi Huntington sunt marile căi ferate din Statele Unite. În posesia lui Sage, a familiei Astor şi a altora sunt mari suprafeţe de teren din zona New York-ului care cresc în mod constant în valoare. Unite şi prin acumulare naturală, averile acestor nouă familii ar ajunge în douăzeci şi cinci de ani la 2.754.000.000 $. William Waldorf Astor singur, numai prin forţa acumulării, va avea probabil o valoare de o mie de milioane înainte de a muri; iar aceşti bani, ca şi cei ai familiei Vanderbilt, vor merge la familia sa, ca şi în cazul altora, şi se va crea o aristocraţie a bogăţiei extrem de periculoasă pentru stat, dând naştere unui comentariu curios asupra acelei aristocraţii prin naştere sau talent pe care americanii o consideră a fi atât de dăunătoare în Marea Britanie.

((278))

Există sau se ridică şi alte averi mari, dintre care dăm numai câteva:

William Astor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40.000.000 $
Leland Stanford . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30.000.000 $
D-na Hetty Green. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30.000.000 $
Philip D. Armour. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30.000.000 $
Edward F. Searles . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
J. Pierpont Morgan. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Proprietatea Charles Crocker. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Darius O. Mills . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Andrew Carnegie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25.000.000 $
Proprietatea E. S. Higgins. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20.000.000 $
George M. Pullman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20.000.000 $
Total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295.000.000 $

Astfel vedem capitalul în sume aproape de neconceput în proprietatea câtorva, şi în mod necesar luat îocazia luatăş de la cei mulţi. Nu există nici o putere în om de a rezolva în mod paşnic această problemă delicată. Ea va merge din rău în mai rău”.

Unii milionari americani şi cum au obţinut ei milioanele

Editorul publicaţiei Review of Reviews dă ceea ce el numeşte „câteva extrase dintr-un ziar foarte instructiv şi distractiv, a cărui singură greşeală este opinia lui optimistă despre caracatiţa plutocrată”, în aceste cuvinte:

„Un american care scrie din cunoştinţă personală intimă, dar care preferă să rămână anonim, spune în Cornhill Magazine cu multă simpatie povestea câtorva milionari ai uriaşei Republici. El pretinde că, chiar dacă patru mii de milionari deţin împreună patruzeci de miliarde de dolari din cele şaptezeci şi şase de miliarde care formează totalul bogăţiei naţionale, totuşi balanţa lasă 500 de dolari pe cap de cetăţean faţă de numai 330 de dolari în urmă cu patruzeci şi cinci de ani. El argumentează că milionarii s-au îmbogăţit nu prin aceea că au făcut pe celelalte clase mai sărace, ci mai bogate.

«Comandorul Vanderbilt, care a făcut primele milioane ale familiei Vanderbilt, s-a născut numai în urmă cu un secol. ((279)) Capitalul său au fost tradiţionalele picioare desculţe, buzunarul gol şi credinţa în norocul său — temelia atâtor averi americane. Munca grea, de la vârsta de şase ani până la vârsta de şaisprezece ani, i-a furnizat cel de-al doilea capital şi mai palpabil, adică o sută de dolari bani gheaţă. Aceşti bani i-a investit într-o barcă mică, şi cu acea barcă şi-a deschis o afacere proprie — transportul legumelor spre New York. La douăzeci de ani s-a căsătorit, şi atât soţul cât şi soţia s-au dovedit a şti să facă bani. El îşi conducea barca. Ea ţinea un hotel. Trei ani mai târziu, el avea zece mii de dolari. După aceea banii i-au venitrepede — aşa de repede încât atunci când a izbucnit războiul civil, băiatul care începuse cu o barcă ce valora o sută de dolari a putut să prezinte naţiunii unul din vasele sale, în valoare de opt sute de mii de dolari, şi totuşi să se simtă confortabil în privinţa finanţelor şi a flotei sale. La vârsta de şaptezeci de ani avea o avere de şaptezeci de milioane.

Averea familiei Astor îşi datorează existenţa minţii unui om şi creşterii naturale a unei mari naţiuni, John Jacob Astor fiind singurul bărbat din patru generaţii care a fost un adevărat câştigător de bani. Banii pe care i-a câştigat, când i-a câştigat, au fost investiţi în proprietate în oraşul New York; mărimea proprietăţii este limitată deoarece oraşul este situat pe o insulă. Prin urmare, dezvoltarea oraşului New York, care s-a datorat prosperităţii Republicii, a făcut din această mică avere din secolul al XVIII-lea cea mai mare avere americană din secolul al XIX-lea. Primul şi ultimul membru al familiei Astor care merită să fie studiat ca un maestru al milioanelor a fost prin urmare John Jacob Astor care, plictisindu-se de munca sa ca ajutor în măcelăria tatălui său în Waldorf, a plecat cam cu o sută zece ani în urmă să-şi încerce norocul în lumea nouă. Într-un sens, pe vapor şi-a făcut de fapt întreaga avere. El a întâlnit un bătrân comerciant de blănuri care l-a iniţiat în secretele comerţului indian cu blănuri. El a preluat acest comerţ şi a făcut bani din el. Apoi s-a căsătorit cu Sarah Todd, o tânără perspicace şi energică. Sarah şi John Jacob şi-au făcut obiceiul să-şi petreacă toate serile în magazinul lor sortând piei. ... În ((280)) cincisprezece ani John Jacob şi Sarah soţia lui au acumulat două sute cincizeci de mii de dolari. ... O speculaţie norocoasă cu obligaţiuni americane, atunci la un preţ foarte mic, a dublat averea lui John Jacob; şi această avere a intrat în întregime în proprietate imobiliară, unde a rămas până acum.

Leland Stanford, Charles Crocker, Mark Hopkins şi Collis P. Huntington au mers în California în timpul goanei după aur din 1849. Când a fost pusă în discuţie calea ferată transcontinentală, aceştia patru «au văzut milioane în ea» şi au încheiat contracte pentru a face Uniunea Pacificului. Cei patru oameni, fără nici un ban în 1850, sunt astăzi în posesia unei averi combinate de 200.000.000 $.

Unul dintre ei, Leland Stanford, a plănuit să-şi întemeieze o familie; dar acum zece ani i-a murit singurul fiu, iar el a decis atunci să fondeze o universitate în memoria acelui fiu. Şi a făcut-o în manieră princiară, căci fiind încă «în trup», el a «lăsat prin document» împuterniciţilor trei ferme cuprinzând 86.000 de acri, şi, datorită splendidelor vii de pe ele, valorând 6.000.000 $. La aceasta a adăugat 14.000.000 $ în acţiuni şi obligaţiuni, iar la moartea sa a lăsat universităţii o moştenire de 2.500.000 $ — un dar total de la un singur om unei instituţii de învăţământ, de 22.500.000 $, despre care se spune că este „un record mondial”. Soţia lui şi-a anunţat intenţia de a lăsa universităţii averea ei, în jur de 10.000.000 $”.

Cel mai remarcabil exemplu de câştig de bani prezentat în istoria milioanelor americane este acela oferit de trustul Standard Oil.

Acum treizeci de ani, cinci tineri, cei mai mulţi dintre ei trăind în micul oraş Cleveland (statul Ohio), şi toţi relativ săraci (probabil că întregul grup nu se putea lăuda cu 50.000 $), au văzut posibilităţi financiare în petrol. În limbajul expresiv al bătrânului cârmaci de pe râu, «când au văzut ocazia s-au pus pe treabă» şi au reuşit. Astăzi acelaşi grup de cinci oameni are o valoare de 600.000.000 $. ... John D. Rockefeller, creierul şi «forţa» acestui mare «trust», este un om cu faţa rumenă, cu ochi atât de blânzi şi cu un comportament aşa de binevoitor, ((281)) încât este foarte greu să-l numim „monopolist acaparator”. Acum «hobby-ul» său este educaţia, şi el stăpâneşte acest hobby într-o manieră robustă, bărbătească. El a luat Universitatea din Chicago sub aripa sa, şi deja suma de 7.000.000 $ a trecut din buzunarul său în trezoreria acestui nou lăcaş de învăţământ din al doilea oraş al Republicii”.

Într-un articol din Forum, domnul Thomas G. Shearman, un statistician din New York, a dat numele a şaptezeci de americani a căror avere împreună este de 2.700.000.000 $, o medie de 38.500.000 $ fiecare; şi declară că s-ar putea face o listă de zece persoane a căror avere ar fi în medie de 100.000.000 $ fiecare; şi o altă listă de o sută de persoane a căror avere ar fi în medie 25.000.000 $ fiecare; şi că ,,venitul mediu anual al celor mai bogaţi o sută de americani nu poate fi mai mic îfiecareş de 1.200.000 $, şi probabil depăşeşte 1.500.000 $”.

Comentând asupra acestei ultime afirmaţii, un scriitor autorizat (Rev. Josiah Strong) spune:

„Dacă o sută de muncitori ar putea câştiga fiecare câte 1.000 $ pe an, ei ar trebui să lucreze o mie două sute sau o mie cinci sute de ani pentru a câştiga cât este venitul anual al acestor o sută din cei mai bogaţi americani. Iar dacă un muncitor ar putea câştiga 100 $ pe zi, el ar trebui să lucreze până ar avea cinci sute patruzeci şi şapte de ani şi să nu-şi ia nici o zi liberă, pentru a putea câştiga cât valorează proprietatea unor americani”.

Următorul tabel compară bogăţia celor patru naţiuni mai bogate din lume în 1830 şi 1893; şi arată cum bogăţiile sunt „îngrămădite” din punct de vedere naţional în aceste ,,zile din urmă” ale acestui veac de acumulare aproape fabuloasă.

1830 1893
Bogăţia totală a Angliei . . . . . . 16.890.000.000 $ 50.000.000.000 $
A Franţei. . . . . . . . . . . . . . 10.645.000.000 $ 40.000.000.000 $
A Germaniei. . . . . . . . . . . . . 10.700.000.000 $ 35.000.000.000 $
A Statelor Unite . . . . . . . . . . 5.000.000.000 $ 72.000.000.000 $

Pentru ca cititorul să poată avea o idee privind modul în care statisticenii ajung la concluziile lor într-o problemă atât ((282)) de vastă, dăm următoarele, ca o estimare aproximativă clasificată a bogăţiei Statelor Unite:

Proprietate funciară în oraşe mari şi mici . . . . . . . . 15.500.000.000 $
Proprietate funciară fără cea din oraşe mari şi mici . . . 12.500.000.000 $
Proprietate personală (nespecificată). . . . . . . . . . . 8.200.000.000 $
Căi ferate şi echipamentele lor. . . . . . . . . . . . . . 8.000.000.000 $
Capital investit în manufacturi. . . . . . . . . . . . . . 5.300.000.000 $
Produse manufacturate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5.000.000.000 $
Produse (inclusiv lâna). . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.500.000.000 $
Proprietate deţinută şi bani investiţi în ţări străine . . 3.100.000.000 $
Clădiri publice, arsenale, nave de război. . . . . . . . . 3.000.000.000 $
Animale domestice în ferme . . . . . . . . . . . . . . . . 2.480.000.000 $
Animale domestice în localităţi şi oraşe . . . . . . . . . 1.700.000.000 $
Bani, monedă străină şi naţională, bancnote. . . . . . . . 2.130.000.000 $
Terenuri publice (la 1,25 $/acru). . . . . . . . . . . . . 1.000.000.000 $
Produse minerale (de toate felurile) . . . . . . . . . . . 590.000.000 $
Total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72.000.000.000 $

Acum câţiva ani s-a observat că bogăţia Statelor Unite a crescut la rata de patruzeci de milioane de dolari pe săptămână, sau de două miliarde de dolari pe an.

(Datoria totală a americanilor, publică şi privată, a fost estimată atunci la douăzeci de miliarde de dolari.)

Această îngrămădire de comori pentru zilele din urmă, menţionată aici, este legată mai ales de Statele Unite, dar acest lucru este adevărat despre întreaga lume civilizată. Pe cap de locuitor, Marea Britanie este mai bogată decât Statele Unite — cea mai bogată naţiune de pe pământ. Şi chiar şi în China şi în Japonia sunt milionari care au apărut recent. Înfrângerea Chinei în 1894 de către japonezi este pusă în primul rând pe seama avariţiei ofiţerilor guvernamentali, despre care se spune că au furnizat arme inferioare şi chiar imitaţii de tunuri şi de proiectile, deşi preţul mare plătit a fost pentru cele adevărate.

Desigur, numai o minoritate din cei care caută bogăţia o găsesc. Goana şi lupta pentru bogăţie nu este întotdeauna răsplătită. Urgia egoismului se întinde cu mult în afara celor care reuşesc, şi aşa cum a spus apostolul: „Cei care vor să se ((283)) îmbogăţească îcei care sunt hotărâţi să fie bogaţi cu orice preţş ... cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de bani îde bogăţieş este o rădăcină a tot felul de rele” (1 Tim. 6:9, 10). Majoritatea, lipsiţi de experienţă, îşi asumă riscurile şi află dezamăgire şi pierdere: puţini, înţelepţi în felul lumii şi ascuţiţi la minte, îşi asumă puţine riscuri şi seceră cele mai multe câştiguri. Astfel, de exemplu, „goana după aur din Africa de Sud” care odată s-a întins asupra Marii Britanii, Franţei şi Germaniei, a transferat de fapt sute de milioane de dolari din buzunarele şi din conturile bancare ale clasei de mijloc în cele ale capitaliştilor şi bancherilor bogaţi, care au riscat puţin. Rezultatul a fost, fără nici o îndoială, o mare pierdere pentru numita clasă de mijloc aşa de nerăbdătoare după bogăţii neaşteptate încât riscă tot ce au. Tendinţa acesteia este să facă pe mulţi din această clasă de obicei conservatoare, nemulţumită şi gata în câţiva ani pentru orice proiect socialist care promite să fie în avantajul lor.

Creşterea sărăciei

Dar este oare adevărat că sunt oameni săraci şi nevoiaşi în această ţară a belşugului, în care aşa de mulţi îngrămădesc asemenea bogăţie fabuloasă? Nu este oare greşeala lor dacă un bărbat sănătos sau o femeie sănătoasă nu reuşesc să se descurce confortabil? N-ar ajuta la cultivarea sărăciei şi dependenţei dacă „cei avuţi” ar începe să vâslească la bărcile claselor mai sărace? Astfel privesc problema mulţi dintre cei bogaţi, care în multe cazuri au fost ei înşişi săraci cu douăzeci şi cinci de ani în urmă şi care-şi aduc aminte că atunci toţi cei care au fost capabili şi dispuşi să muncească au putut găsi de lucru din belşug. Ei nu-şi dau seama ce schimbări mari au avut loc de atunci, şi că în timp ce averile lor au sporit minunat, condiţia maselor a regresat, mai ales în timpul ultimilor şapte ani. Este adevărat că în momentul actual salariile ((284)) sunt în general echitabile, fiind menţinute de sindicate etc., dar mulţi nu pot obţine de lucru, în timp ce mulţi dintre cei care au o situaţie lucrează numai cam cu jumătate de normă şi adesea mai puţin, şi cu greu pot, prin economie strictă, să trăiască decent şi onest.

Când apar depresiuni speciale, ca în 1893-1896, mulţi dintre aceşti oameni fără lucru sunt lăsaţi pe seama carităţii prietenilor lor care cu greu pot suporta această presiune suplimentară; iar cei care n-au prieteni sunt impuşi carităţilor publice, care în astfel de timpuri sunt total inadecvate.

Depresiunea din 1893 a trecut ca un val peste întreaga lume, iar marea ei presiune este încă simţită pe scară largă, deşi pentru unii a venit un răgaz pentru refacere. Dar, aşa cum indică Scripturile, acest necaz vine în valuri sau spasme — „ca durerile naşterii peste femeia însărcinată” (1 Tes. 5:3) — şi fiecare spasm care va urma va fi probabil mai sever — până la cel final. Cei bogaţi şi cei care trăiesc confortabil adesea găsesc dificil să înţeleagă sărăcia celei mai sărace clase, care devine repede tot mai mare la număr. Realitatea este că, chiar şi printre cei din clasa de mijloc şi din cea bogată care se gândesc la cei foarte săraci şi-i compătimesc pentru necazul lor, există înţelegerea completei imposibilităţi de schimbare a ordinii sociale actuale, aşa încât să le aducă o uşurare permanentă; şi astfel fiecare face puţinul de care crede că este capabil şi este dator să-l facă pentru cei mai aproape de el, şi încearcă să nesocotească sau să uite rapoartele despre nefericire care ajung sub ochii şi la urechile lui.

Următoarele extrase din presa zilnică ne amintesc condiţiile care erau în 1893 şi care nu peste mult timp se vor dubla şi încă cu dobândă. California Advocate spunea:

„Adunarea maselor de şomeri în marile noastre oraşe în număr de multe mii este un spectacol îngrozitor, iar strigătul lor jalnic după muncă sau pâine este auzit în toată ţara. ((285)) Este vechea problemă nerezolvată a sărăciei, intensificată de depresiunea fără precedent a afacerilor. Lipsa involuntară de ocupaţie este un rău care creşte în mod constant, odată cu civilizaţia. Este o umbră neagră care se strecoară în mod constant în urma civilizaţiei, crescând în dimensiuni şi în intensitate pe măsură ce civilizaţia avansează. Lucrurile sunt cu siguranţă într-o stare anormală, când oamenii sunt dispuşi să muncească, doresc să muncească, dar nu pot găsi de lucru, în timp ce însăşi viaţa lor depinde de muncă. Nu există adevăr în vechiul proverb că „lumea îi datorează fiecărui om mijloacele de existenţă”. Dar este adevărat că lumea îi datorează fiecărui om o şansă de a-şi câştiga existenţa. Multe teorii au fost avansate şi multe eforturi au fost făcute pentru a asigura „dreptul inalienabil la muncă” pentru fiecare om care vrea să muncească; dar toate aceste încercări s-au sfârşit până acum într-un eşec trist. Va fi întradevăr un binefăcător pentru omenire cel care va rezolva cu succes problema cu privire modul de a asigura ceva de lucru fiecărui muncitor care vrea să muncească, şi astfel să scape omenirea de blestemul inactivităţii involuntare”.

O altă relatare descrie cum, în Chicago, o mulţime de peste patru sute de şomeri au mărşăluit pe străzile din centrul oraşului, conduşi de unul dintre ei care ducea o pancartă pe care era mâzgălită trista inscripţie „Vrem să muncim”. În ziua următoare au mărşăluit cu mai multe drapele, purtând următoarele inscripţii: „Trăiţi şi lăsaţi şi pe alţii să trăiască”; „Vrem o şansă de a ne întreţine familiile”; „Muncă sau pâine” etc. O armată de şomeri a mărşăluit prin San Francisco cu drapele pe care erau înscrise următoarele: „Mii de case de închiriat şi mii de oameni fără adăpost”; „Flămânzi şi săraci”; „Mânaţi de biciul foamei spre a cerşi”; „Lăsaţi-ne în pace şi ne vom ajuta singuri” etc.

Un alt decupaj spune:

„Newark, N. J., 21 august — Şomerii au avut astăzi o paradă mare. În fruntea rândurilor mergea un om cu un steag mare negru pe care erau scrise cu litere albe cuvintele: ((286)) «Semnele timpului: eu mor de foame fiindcă el este gras». Dedesubt era o imagine a unui om mare, bine hrănit, cu joben pe cap, iar lângă el un muncitor flămând”.

Un alt ziar, referindu-se la greva minerilor englezi, spunea:

„Poveştile de necaz actual şi chiar de înfometare se înmulţesc în mod dureros în întreaga Anglie, iar stagnarea industriei şi deranjamentul căilor ferate iau proporţiile unei grave calamităţi naţionale. ... Aşa cum este de aşteptat, cauza reală constă în imensele redevenţe pe care concesionarii trebuie să le plătească pentru pământ proprietarilor de la care concesionează minele. Un număr considerabil de milionari, ale căror redevenţe pentru cărbune atârnă ca nişte pietre de moară de gâtul industriilor miniere, sunt şi nobili proeminenţi, iar conştiinţa publicului mânios face legătura între cele două lucruri cât ai pocni din degete. ... Ziarele radicale alcătuiesc liste neobişnuite cu lorzi, care nu diferă de listele trusturilor din America, arătând în cifre impozitele lor monstruoase pe câştigurile din proprietatea ţării.

Strigătul după pâine se ridică din oraş. Este mai profund, mai aspru, mai larg decât a fost vreodată. Vine din stomacuri roase de foame şi din corpuri slăbite. Vine de la oameni care bat străzile în căutare de lucru. Vine de la femei care stau fără nici o speranţă în odăi goale. Vine de la copii.

În oraşul New York săracii au atins limite de sărăcie cum n-au mai fost cunoscute niciodată înainte. Probabil nici o persoană în viaţă nu înţelege cât de cumplită este suferinţa, cât de îngrozitoare este sărăcia. Nici o persoană n-o poate vedea în întregime. Imaginaţia nimănui n-o poate înţelege.

Puţine persoane care vor citi acestea pot înţelege ce înseamnă a fi fără mâncare. Este unul din acele lucruri atât de înspăimântătoare încât nu pot fi explicate. Ei spun: «Cu siguranţă că oamenii pot obţine ceva de mâncare undeva, destul ca să poată supravieţui; pot merge la prietenii lor». Pentru cei loviţi nu există nici un «undeva». Prietenii lor sunt tot atât de săraci ca şi ei. Există oameni atât de slăbiţi din cauza lipsei de hrană încât nu pot munci dacă li se oferă de lucru”.

((287))

Un editorial din San Francisco Examiner spunea:

„Cum vine asta? Noi avem atât de multă hrană încât fermierii se plâng că nu primesc nimic pe ea. Avem atâtea haine încât fabricile de bumbac şi de lână se închid din cauză că nu este cine să le cumpere produsele. Avem atâta cărbune încât căile ferate care îl transportă intră în mâinile executorilor judecătoreşti. Avem aşa de multe case încât constructorii sunt fără slujbe. Toate necesităţile şi comodităţile vieţii sunt mai multe acum decât au fost vreodată în cei mai prosperi ani ai istoriei noastre. Când ţara are suficientă hrană, îmbrăcăminte, combustibil şi adăpost pentru toată lumea, de ce sunt grele timpurile? Evident natura nu este de vină. Cine sau ce este de vină atunci?

Problema şomerilor este una din cele mai serioase probleme cu care se confruntă Statele Unite. Potrivit statisticilor făcute de Bradstreet's, la începutul anului erau cu ceva peste 801.000 de muncitori fără lucru în primele 119 oraşe din Statele Unite, iar numărul persoanelor dependente de aceştia pentru întreţinere era de peste 2.000.000. Dacă cele 119 oraşe au dat o estimare corectă pe ţară, totalul muncitorilor care voiau de lucru la începutul anului ar trece de 4.000.000 de persoane, reprezentând o populaţie dependentă în număr de 10.000.000. Deoarece şomerii caută oraşele, putem scădea liniştiţi un sfert din aceste cifre. Dar chiar şi cu această scădere, numărul total al muncitorilor care n-au de lucru este enorm, sfâşietor.

Drumul greu al sărăciei al cărui sfârşit este pauperismul a fost atât de mult străbătut în Europa, încât autorităţile Bătrânului Continent ştiu mai bine cum să procedeze cu ea decât comunitatea relativ prosperă de această parte a oceanului. Salariile în Europa sunt aşa de mici, încât în multe state sfârşitul vieţii trebuie să fie azilul pentru săraci. Nici o hărnicie şi nici o economie nu-l poate face în stare pe muncitor să pună deoparte prin pricepere pentru bătrâneţe. Diferenţa dintre venit şi cheltuieli este atât de mică, încât câteva zile de boală sau lipsă de lucru îl reduce pe muncitor la sărăcie. Guvernul de acolo a fost nevoit să se ocupe de aceasta mai mult sau mai puţin ştiinţific, în locul metodei neglijente, familiară pentru ((288)) America, unde vagabonzii înfloresc fără muncă, iar omul demn care cade în nevoie trebuie să sufere de foame”.

Editorul de la The Arena spune în Infernul civilizaţiei:

„Marea Moartă a dorinţei îşi lărgeşte hotarele sale în fiecare centru populat. Murmurele de nemulţumire mânioasă devin tot mai ameninţătoare cu fiecare an ce trece. Justiţia refuzată celor slabi prin puterea avariţiei ne-a adus faţă-n faţă cu o criză extraordinară, care încă mai poate fi evitată dacă avem înţelepciunea de a fi drepţi şi umani; dar problema nu mai poate fi privită cu dispreţ, ca fiind neimportantă. Nu mai este locală; ea afectează şi ameninţă întregul organism politic. Acum câţiva ani, unul dintre cei mai eminenţi clerici din America a declarat că nu se poate spune că în această Republică există sărăcie. Astăzi nici o persoană raţională nu neagă că această problemă este de mare importanţă. Nu demult am angajat un domn din New York să investigheze personal dosarele curţii de justiţie din oraş pentru a identifica numărul exact al mandatelor de evacuare eliberate în douăsprezece luni. Care a fost rezultatul? Datele au arătat faptul alarmant că în cele douăsprezece luni care s-au terminat la 1 septembrie 1892, în oraşul New York au fost emise douăzeci şi nouă de mii şapte sute douăzeci de mandate de evacuare.

Într-un articol din Forum, din decembrie 1892, referitor la nevoile speciale ale săracilor din New York, domnul Jacob Riis spune: «Mulţi ani a fost adevărat despre New York faptul că o zecime din toţi cei care mor în acest oraş mare şi bogat sunt îngropaţi în ţarina olarului. Din cele 382.530 de înmormântări înregistrate în ultimul deceniu, 37.966 au fost în ţarina olarului», iar domnul Riis continuă să facă aluzie la faptul cunoscut tuturor celor care studiază condiţiile sociale, care investighează personal sărăcia din marile oraşe, că acest reper al ţarinei olarului, oricât de grozav de semnificativ ar fi, nu este o măsură adecvată prin care să se estimeze problema sărăciei unui oraş mare. Asupra acestui punct el continuă:

«Cei care au avut vreo experienţă personală cu săracii şi ştiu cu ce frică agonizantă se luptă ei împotriva acestei culmi a nefericirii, cum plănuiesc şi urzesc şi pun deoparte pentru sărmanul privilegiu ((289)) de a fi puşi să se odihnească într-un mormânt care să fie al lor, deşi în viaţă n-au avut nici un şopron despre care să fi putut spune că era al lor, vor fi de acord cu mine că ar fi prea puţin să presupunem că în ciuda tuturor acestora, unde cade unul, în această groapă îngrozitoare, cel puţin doi sau trei trebuie să fie pe marginea ei gata să cadă. Şi cu această estimare de 20-30% din populaţia noastră care se luptă în permanenţă s-o ducă de azi pe mâine, dar sunt chinuiţi de îndoială că vor reuşi, se potrivesc destul de bine toate faptele cunoscute de administrare a carităţii din New York, chiar dacă sunt dispersate”.

În 1890 au fost două sute treizeci şi nouă de sinucideri raportate oficial în New York. Registrele justiţiei sunt ticsite, cum n-au fost niciodată înainte, de cazuri de tentativă de sinucidere. «Tu», a spus grefierul Smyth, adresându-se unei biete fiinţe care căutase moartea aruncându-se în East River, «eşti al doilea caz de tentativă de sinucidere care a ajuns la tribunal în această dimineaţă; şi» a continuat el, «n-am întâlnit niciodată aşa de multe tentative de sinucidere ca în ultimele câteva luni».

Noaptea se aşterne încet dar sigur în jurul sutelor şi miilor de concetăţeni de-ai noştri, noaptea sărăciei şi a disperării. Ei sunt conştienţi de apropierea ei, dar se simt neputincioşi în a-i controla înaintarea. «Chiriile cresc, iar munca se ieftineşte în fiecare an, şi ce putem noi face în legătură cu aceasta?» a spus recent un muncitor în timp ce vorbea despre perspective. «Nu văd nici o cale de ieşire din ea», a adăugat el cu amărăciune, şi trebuie mărturisit că perspectiva este întunecată dacă nu se întrevede nici o schimbare economică radicală, deoarece oferta de forţă de muncă creşte în fiecare an mult mai rapid decât cererea. «Zece femei pentru fiecare loc de muncă, nu contează cât de slab», este afirmaţia seacă a unui oficial care de curând a făcut din chestiunea muncii femeilor un studiu special. «Sute de fete», continuă acest scriitor, «îşi distrug viitorul în fiecare an şi-şi distrug sănătatea în magazii şi magazine îmbâcsite şi prost ventilate, şi totuşi zeci de recruţi sosesc de la ţară şi din oraşele mici în fiecare săptămână pentru a ocupa locurile vacante». Şi să nu ne imaginăm că aceste condiţii sunt specifice numai pentru New York. Ce este adevărat despre metropole este ((290)) adevărat într-o anumită măsură despre fiecare oraş mare din America. În raza unei salve de artilerie în Beacon Hill, Boston, unde se ridică mândru domul aurit al Capitoliului, sunt sute de familii care mor lent prin înfometare şi sufocare; familii care se luptă eroic pentru cele mai elementare necesităţi ale vieţii, în timp ce an de an condiţiile devin tot mai disperate, lupta pentru pâine tot mai cruntă, iar viitorul tot mai întunecos. Într-o conversaţie cu unul dintre aceşti muncitori, el a spus cu un anumit patos şi deprimare, care indicau lipsa de speranţă sau poate o percepţie amorţită care-l împiedica să înţeleagă cu totul cumplita importanţă a cuvintelor sale: «Am auzit odată despre un om care a fost pus într-o cuşcă de fier de către un tiran; şi el a aflat că în fiecare zi pereţii se apropiau tot mai mult de el. În cele din urmă pereţii s-au apropiat atât de mult unul de altul, încât în fiecare zi storceau o parte din viaţa lui, şi cumva», a spus el, «mi se pare că noi suntem întocmai ca omul acela, şi când văd scoţând afară micile sicrie în fiecare zi, îi spun uneori soţiei mele: încă puţină viaţă a fost stoarsă; într-o zi vom merge şi noi».

Recent, am vizitat mai mult de douăzeci de case închiriate unde viaţa se lupta cu moartea; unde, cu un eroism răbdător cu mult mai măreţ decât faptele de îndrăzneală câştigate printre strigătele de biruinţă ale câmpului de luptă, mame şi fiice mânuiau fără încetare acul. În câteva case am observat bolnavi ţintuiţi la pat, ai căror ochi înfundaţi în orbite şi ale căror feţe emaciate spuneau clar povestea lunilor şi poate a anilor de înfometare lentă, în mijlocul mizeriei, al mirosului greţos şi al murdăriei aproape generale din subsolul social. Aici devii dureros de conştient de spectrul foamei şi al fricii prezent în mod continuu. O teamă de-o viaţă apasă cu greutate zdrobitoare inimile acestor exilaţi. Proprietarul, stând cu un document de evacuare în mână, este continuu în faţa ochiului minţii lor. Groaza de îmbolnăvire bântuie fiecare moment treaz, deoarece pentru ei îmbolnăvirea înseamnă incapacitatea de a se îngriji de puţina hrană pe care o cere viaţa. Disperarea de viitorul nesigur nu de puţine ori le chinuie odihna. Aceasta este soarta obişnuită a muncitorului răbdător din mahalalele marilor noastre oraşe de astăzi. Pe cele mai multe din feţele lor se observă o expresie de tristeţe întunecată şi de resemnare mută.

((291))

Uneori o lumină sporadică apare din aceste orbite cavernoase, o ochire încruntată sugerând focuri arzând mocnit, alimentate de o continuă conştiinţă a nedreptăţilor îndurate. Ei simt într-un mod tăcut că soarta fiarelor de pe câmp este mai fericită decât a lor. Chiar dacă se luptă din zori până noaptea târziu pentru pâine şi pentru o cameră mizeră, ei ştiu că fereastra speranţei se închide pentru ei în marile centre trepidante ale creştinătăţii. Trist întradevăr este gândul că în prezent, când ţara noastră este împodobită cum n-a mai fost niciodată înainte cu temple impunătoare dedicate marelui Nazarinean, care Şi-a dedicat viaţa slujirii printre săraci, degradaţi şi proscrişi, noi găsim valul nefericirii crescând; găsim că sărăcia nedorită devine soarta inevitabilă a miilor de vieţi în plus în fiecare an. Niciodată n-a fost sentimentul altruist mai general pe buzele omului. Niciodată n-a fost inima omului mai doritoare ca acum după o manifestare adevărată a fraternităţii umane. Niciodată n-a fost întreaga lume civilizată atât de profund mişcată de visul care persistă de secole — paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea omului. Şi totuşi, ciudată anomalie! Strigătul inocenţei, al dreptăţii ultragiate, strigătul milioanelor de oameni de sub roată, se ridică astăzi din fiecare ţară civilizată ca niciodată înainte. Vocea Rusiei amestecată cu strigătul Irlandei. Londra proscrisă se uneşte cu exilaţii tuturor marilor oraşe continentale şi americane într-o cerere puternică, cutremurătoare după dreptate.

Numai în Londra există mai mult de trei sute de mii de persoane chiar pe marginea prăpastiei, a căror inimă se înfioară de teamă la fiecare bătaie, a căror coşmar de-o viaţă este groaza că mica lor vizuină pe care ei o numesc casă le poate fi luată. Sub ei, în pragul înfometării, sunt peste două sute de mii de vieţi; mai departe găsim trei sute de mii în stratul celor înfometaţi, în tărâmul unde foamea roade zi şi noapte, unde fiecare secundă din fiecare minut, din fiecare oră, din fiecare zi, este plină de suferinţă. Sub înfometaţi sunt cei fără casă — cei care n-au nimic cu ce să-şi procure un adăpost nici chiar în cele mai rele cartiere; cei care dorm fără un acoperiş tot anul, dintre care sute pot fi găsiţi în fiecare noapte pe lespezile reci de piatră de-a lungul cheiurilor Tamisei. Unii au numai un ziar între ei şi pietrele umede, dar majoritatea nu se ((292)) bucură nici măcar de acest lux! Această armată fără nici un fel de locuinţă numără în Londra treizeci şi trei de mii”.

Spune cineva că aceasta este o imagine exagerată? Să investigheze. Dacă este numai pe jumătate adevărată, este deplorabilă!

Nemulţumirea, ura, fricţiunea, pregătindu-se rapid pentru arderea socială

Oricum li s-ar explica săracilor că bogaţii n-au fost niciodată atât de caritabili ca acum, că societatea are o grijă mult mai mare acum decât a avut vreodată pentru cei săraci, cei orbi, cei bolnavi şi cei neajutoraţi, şi că veniturile imense pentru menţinerea acestor binefaceri sunt strânse anual prin taxe, aceasta cu siguranţă nul va satisface pe muncitor. Ca cetăţean inteligent care se respectă el nu vrea pomeni; el n-are nici o dorinţă de a se folosi de privilegiile unei case pentru săraci, sau când este bolnav să devină un pacient ţinut de milă într-un spital; ci el doreşte o şansă de a-şi câştiga cinstit şi onest pâinea cu sudoarea feţei sale şi de a-şi întreţine familia cu demnitatea unui muncitor cinstit. Dar, în timp ce se vede pe sine şi pe semenii săi muncitori mai dependenţi ca niciodată de favoare şi de influenţă pentru a obţine şi a menţine o slujbă, iar pe micii proprietari de magazine, pe micii constructori şi pe micii manufacturieri luptându-se mai mult ca niciodată pentru o viaţă onestă, el citeşte despre prosperitatea celor bogaţi, despre creşterea numărului milionarilor, despre uniunile capitalului pentru a controla diferitele industrii — afacerea cuprului, a oţelului, a sticlei, a petrolului, a chibriturilor, a hârtiei, a cărbunelui, a vopselei, a tacâmurilor, a telegrafului şi toate celelalte afaceri. El vede de asemenea că aceste combinaţii controlează mecanismul lumii, şi că astfel, în timp ce munca sa se depreciază datorită competiţiei, bunurile şi necesităţile vieţii pot fi dezvoltate, sau cel puţin împiedicate de la declinul lor, proporţional cu reducerea costului muncii reprezentat prin îmbunătăţirea maşinilor care înlocuiesc creierul şi forţa umană.

În astfel de împrejurări, ne putem mira că la a treisprezecea convenţie anuală a Federaţiei Muncii de la ((293)) Chicago, vice-preşedintele Adunării Sindicatelor şi-a salutat vizitatorii în următorul limbaj sarcastic? El a spus:

„Am dori să vă spunem bun-venit într-un oraş prosper, dar adevărul n-ar justifica afirmaţia. Aici lucrurile sunt aşa cum sunt, dar nu aşa cum ar trebui să fie. Vă urăm bun-venit în numele a o sută de monopolişti şi a cincizeci de mii de vagabonzi, aici unde mamona ţine mare carnaval în palate, în timp ce mamele au inimile zdrobite, copiii sunt înfometaţi, iar bărbaţii caută în zadar de lucru. Vă urăm bun-venit în numele a o sută de mii de oameni care nu lucrează, în numele acelor edificii dedicate gloriei lui Dumnezeu, dar ale căror uşi sunt închise noaptea pentru cei înfometaţi şi săraci, în numele slujitorilor bisericeşti care se îngraşă din viile lui Dumnezeu, uitând că copiii lui Dumnezeu sunt flămânzi şi n-au un loc unde să-şi pună capul; în numele stâlpilor sistemului de stoarcere a sudorii, al milionarilor şi al diaconilor, ale căror suflete sunt puse în pericol prin pofta lor după aur; în numele salariaţilor care transpiră sânge ce este transformat în ducaţi de aur; în numele azilurilor de nebuni şi a caselor pentru săraci, înţesate de oameni înnebuniţi de grijă în această ţară a belşugului.

Vă vom arăta mostre din Chicago care n-au fost arătate la târg — ale măreţiei şi ale slăbiciunii lui. Deseară vă vom arăta sute de oameni care stau pe pietrele aspre din coridoarele acestei clădiri — fără casă, fără mâncare — oameni capabili şi dornici să muncească, dar pentru care nu este de lucru. Este un timp de alarmă — alarmă privind continuarea unui guvern ale cărui drepturi suverane sunt predate magnaţilor căilor ferate, baronilor cărbunelui şi speculanţilor; alarmă privind continuarea unei guvern federal ale cărui politici financiare sunt întocmite pe Wall Street la ordinul baronilor banului din Europa. Aşteptăm să luaţi măsuri pentru a utiliza privilegiul şi a alunga de la putere pe slujitorii necredincioşi ai poporului, care sunt răspunzători de condiţiile existente”.

Fără nici o îndoială că acest vorbitor greşeşte mult presupunând că o schimbare a deţinătorilor de funcţii sau a partidelor ar vindeca răul existent; dar ar fi desigur inutil ((294)) să i se spună lui sau oricărui alt om sănătos la minte că nu-i nimic greşit în această chestiune a aranjamentului social care face posibile asemenea extreme mari de bogăţie şi săracie. Oricât de mult s-ar deosebi oamenii în privinţa cauzei şi tratamentului, toţi sunt de acord că există o boală. Unii caută fără nici un rezultat remedii în direcţii greşite, şi mulţi, vai! nu doresc să se găsească un remediu; până când ei, cel puţin, vor fi avut o şansă să profite de condiţiile actuale.

În armonie cu acest gând, George E. McNeill, într-o cuvântare în faţa Congresului Mondial al Muncii, a spus:

„Mişcarea sindicală s-a născut din foame — foame după hrană, adăpost, căldură, îmbrăcăminte şi plăcere. În mişcarea umanităţii spre fericire, fiecare individ îşi caută idealul său, adesea cu o nesocotire stoică a altora. Sistemul industrial se bazează pe regula de fier a diavolului, fiecare pentru sine. Este oare un fenomen inexplicabil, ca aceia care suferă cel mai mult sub această regulă a egoismului şi a lăcomiei să se organizeze pentru răsturnarea sistemului de guvernare al diavolului?”

Ziarele abundă în descrieri de nunţi mondene, baluri şi banchete, la care aşa-zisa „clasă de sus” a societăţii apare în haine costisitoare şi cu bijuterii rare. Se spune că recent o doamnă, la un bal din Paris, purta diamante în valoare de 1.600.000 $. New York World din august 1896 a publicat fotografia unei doamne americane îmbrăcată în diamante şi alte bijuterii valorând 1.000.000 $; şi ea nu aparţinea chiar celui mai înalt strat social. Presa zilnică vorbeşte despre cheltuiala exagerată a mii de dolari pentru aceste banchete — pentru vinuri alese, decoraţiuni florale etc. Ele spun despre palatele înălţate pentru cei bogaţi, multe dintre ele costând 50.000 $, iar altele până la 1.500.000 $. Ele vorbesc despre „serate pentru câini” unde animalele sunt hrănite cu delicatese foarte scumpe, de care se ocupă „doicile” lor. Ele spun despre 10.000 $ plătiţi pentru un serviciu de desert, 6.000 $ pentru două ghivece de flori artistice, 50.000 $ pentru două vaze trandafirii. Ele spun că un duce englez a plătit ((295)) 350.000 $ pentru un cal. Ele spun cum o femeie din Boston şi-a înmormântat soţul într-un sicriu care a costat 50.000 $. Ele spun că o altă „doamnă” a cheltuit 5.000 $ ca să-şi îngroape pudelul. Ele spun că milionarii din New York plătesc 800.000 $ pentru un singur iaht.

Ne poate mira că mulţi sunt invidioşi, iar unii sunt mânioşi şi amărâţi când compară o astfel de risipă cu lipsa propriei lor familii, sau cel puţin cu economia lor impusă? Ştiind că nu mulţi sunt „creaturi noi” care îşi îndreaptă afecţiunea spre lucrurile de sus şi nu spre cele de pe pământ, şi care au învăţat că „evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” în timp ce aşteaptă până ce Domnul are să le răzbune cauza, nu ne putem mira că astfel de lucruri trezesc în inimile maselor sentimente de invidie, ură, răutate, ceartă; şi aceste sentimente se vor coace în revoltă deschisă, care în cele din urmă va produce toate faptele cărnii şi ale diavolului, de-a lungul marelui timp de necaz iminent.

„Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare ... şi nu întărea mâna celui nenorocit şi a celui lipsit” etc. Ezec. 16:49, 50.

Christian Advocate din California, comentând asupra unuia dintre balurile mondene din oraşul New York, spune:

„Luxul excesiv şi extravaganţa orbitoare etalate de grecii şi romanii bogaţi din „timpurile vechi” sunt o chestiune de istorie. O asemenea etalare nechibzuită începe să-şi facă apariţia în ceea ce se numeşte societatea mondenă din această ţară. Un corespondent de-al nostru vorbeşte despre o doamnă din New York care a cheltuit 125.000 $ într-un singur sezon pentru distracţie. Caracterul şi valoarea distracţiilor pot fi judecate din faptul că ea a învăţat societatea cum ... să îngheţe punci roman în cupa lalelelor roşii şi galbene, şi cum să mănânce broaşte ţestoase cu linguri de aur din canoe de argint. Alţi amatori de distracţii şi-au împodobit mesele cu trandafiri costisitori, în timp ce unul din „cei patru sute” se spune că a cheltuit 50.000 $ ((296)) pentru o singură distracţie. Asemenea cheltuială excesivă pentru un scop aşa de sărac este păcătoasă şi ruşinoasă, indiferent cât de mare este averea pe care o a