Bătălia Armaghedonului
Capitolul 12. D12. Marea profeţie a Domnului nostru
((563))
Bătălia Armaghedonului - Studiul XII
Marea profeţie a Domnului nostru
Matei 24; Marcu 13; Luca 21:5-36; 17:20-37
Importanţa acestei profeţii — Condiţiile şi cele trei întrebări care au determinat-o — Atenţie la Cristoşii mincinoşi — O scurtă privire istorică la cele optsprezece secole — Necazul de la sfârşitul Veacului Iudeu şi cel de la sfârşitul Veacului Evanghelic, combinate în cuvintele tuturor evangheliştilor — Urâciunea pustiirii — Fugiţi la munte — Cele însărcinate etc. — Înainte de iarnă şi de sabat — Iată-L aici! Iată-L acolo! Să nu-i credeţi — Necazul din zilele acelea — Întunecarea soarelui şi a lunii ca semne — Căderea stelelor — Împliniri simbolice de asemene — Semnul Fiului Omului — Ce vor vedea seminţiile pământului — Smochinul — „Generaţia aceasta” — Vegheaţi! — „Cum a fost în zilele lui Noe, ei n-au ştiut nimic” — „Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot” — Unul luat şi altul lăsat — Cei aleşi vor fi adunaţi la Adevăr — Casa lui Satan va fi stricată — Pregătiri pentru hrănirea casei credinţei
DOMNUL nostru a rostit una din cele mai remarcabile profeţii din Sfintele Scripturi cu privire la „Timpul Sfârşitului” — epoca de încheiere a acestui Veac Evanghelic. Aceasta a fost rostită aproape de încheierea slujirii Sale pământeşti, când se străduia să-Şi pregătească treptat ucenicii pentru noua dispensaţie, care urma să fie deplin introdusă după tragedia de la Calvar. El dorea ca ei să înţeleagă că nu trebuiau să aştepte imediat onorurile şi gloriile Împărăţiei, de care, potrivit făgăduinţei Sale, vor avea parte credincioşii Săi. Înaintea acestor glorii şi binecuvântări vor veni încercări şi suferinţe. El, Învăţătorul ((564)) lor, Împăratul, trebuia să fie respins de Israel şi să fie răstignit, în armonie cu declaraţiile profetice; apoi Israelul va fi predat vrăjmaşilor, iar cetatea lor sfântă şi templul lor scump vor fi distruse complet: mai mult, ucenicii Săi nu trebuiau să se aştepte să fie mai presus de Învăţătorul lor, scutiţi de ocările şi suferinţele care au căzut peste El; ci credincioşia faţă de El şi de învăţăturile Lui îi va face să fie urâţi de toţi oamenii din pricina Lui; dar că în final, deşi după multă strâmtorare, cei credincioşi până la moarte vor fi răsplătiţi, când El va veni din nou să-i primească la Sine şi la o parte din gloria Sa.
Domnul nostru a păstrat învăţătura în legătură cu acestea până aproape de încheierea slujirii Sale. La început ucenicii au fost înclinaţi să se împotrivească şi să insiste (cum fac unii astăzi) că această cauză a Domnului trebuia să cucerească lumea ca rezultat al propovăduirii lor; şi Petru a mers până acolo încât să exprime dezacordul cu Domnul nostru zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva! [moartea şi risipirea poporului Tău şi triumful răului peste tot]” (Mat. 16:22; Marcu 8:31, 32). Dar Domnul nostru l-a mustrat aspru pe Petru; şi toţi ucenicii se pare că au ajuns treptat la înţelegerea că gloriile Împărăţiei erau îndepărtate şi că Învăţătorul trebuia să plece, şi după ce-i va lăsa, va trimite Mângâietorul, Spiritul sfânt, ca să-i conducă şi să-i păstreze până va veni din nou în slava Împărăţiei Tatălui.
În această atitudine a minţii şi cu ultimele cuvinte ale Domnului nostru în legătură cu Templul, care le sunau încă în urechi, ucenicii au cerut de la Învăţătorul informaţii clare asupra acestor puncte care nu erau încă desluşite în mintea lor.
Cele trei întrebări
„Şi cum stătea El jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: «Spune-ne: (1) când se ((565)) vor întâmpla aceste lucruri [dărâmarea Templului etc.]? (2) Şi care va fi semnul prezenţei* Tale şi (3) al sfârşitului veacului?»” Mat. 24:3.
*Cuvântul grecesc parousia, folosit aici, înseamnă invariabil prezenţă, şi nu venire. Vezi Versiunea Revizuită — margine (engleză — n. e.); de asemenea Emphatic Diaglott.
Fără îndoială că ocazia şi întrebările au fost prin providenţă divină; căci desigur profeţia a fost destinată mai mult pentru instruirea poporului lui Dumnezeu care trăieşte în acest timp de „seceriş”, decât a acelora care au pus întrebările. Când studiem această profeţie este foarte necesar să avem în minte întrebările al căror răspuns este inspirat. Profeţia este dată foarte asemănător de către trei dintre evanghelişti: Matei, Marcu şi Luca; dar fiindcă a lui Matei este cea mai completă şi mai sistematizată, urmăm relatarea ei în general, prezentând orice modificări observate în celelalte relatări.
Atenţie la Cristoşii mincinoşi
„Vedeţi să nu vă înşele cineva! Fiindcă vor veni mulţi în numele Meu, zicând: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.” Mat. 24:4, 5.
Gamaliel menţionează pe doi dintre aceşti Cristoşi mincinoşi în vorbirea sa din Fapte 5:36, 37; şi istoria ne spune despre alţii câţiva care au înşelat pe mulţi evrei. Cel mai vestit dintre aceştia a fost Sabbathai Levi din Smirna, care s-a prezentat în anul 1648 d. Cr. Acest Sabbathai Levi sa numit el însuşi „Fiul întâi-născut al lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitorul lui Israel”, şi a promis o restabilire a împărăţiei şi a prosperităţii. Sabbathai, spune istoricul, „a triumfat acolo [în Smirna] în aşa măsură încât unii dintre urmaşii lui profeţeau şi cădeau într-un extaz straniu: patru sute de bărbaţi şi femei au profeţit despre împărăţia lui în creştere. Oamenii s-au purtat o vreme ca acei stăpâniţi de ((566)) spirite; unii cădeau în transă, făceau spume la gură, vorbeau de prosperitatea lor viitoare, de viziunile despre Leul lui Iuda şi de triumfurile lui Sabbathai”. Fără îndoială că aceasta a fost contrafacerea lui Satan a împlinirii profeţiei lui Ioel (2:29) — o contrafacere a Spiritului sfânt văzută şi în reînsufleţirile religioase din timpurile mai recente. Au existat probabil în total cam cincizeci sau mai mulţi Cristoşi mincinoşi, bărbaţi şi femei, şi mulţi dintre ei fără îndoială demenţi — stăpâniţi de spirite rele. Dar despre nici unul dintre aceştia, nici despre toţi împreună, nu se poate spune că au „înşelat pe mulţi”. Dar împotriva acestui fel de Cristoşi mincinoşi care „vor înşela pe mulţi” ne previne Domnul nostru aici, şi apoi, mai târziu în profeţia Sa, în legătură cu aceştia vom examina mai în amănunt anticriştii care au înşelat pe mulţi.
Istoria a optsprezece secole prezisă pe scurt
— Matei 24:6-13; Marcu 13:7-13; Luca 21:9-19 —
„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie [ameninţări, intrigi]: vedeţi să nu vă tulburaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un popor se va scula împotriva altui popor şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocuri vor fi foamete, epidemii şi cutremure de pământ. Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor.” Mat. 24:6-8.
Astfel Domnul nostru a rezumat pe scurt istoria laică şi ia învăţat pe ucenici să nu aştepte foarte repede venirea Sa a doua şi Împărăţia glorioasă. Şi ce potrivit este: în mod sigur istoria lumii este tocmai aceasta — un şir de războaie, intrigi, foamete şi epidemii — nu prea este altceva. Domnul nostru separă istoria Bisericii adevărate şi o declară cu o concizie similară astfel:
„Atunci [în aceeaşi perioadă, în Veacul Evanghelic] vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate popoarele [neamurile] pentru numele Meu. Atunci [în aceeaşi perioadă] mulţi se vor poticni, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci [învăţători] mincinoşi şi vor ((567)) înşela pe mulţi. Şi din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci”. Mat. 24:9-13.
În lumina istoriei, ar fi oare posibil să se descrie în mai puţine cuvinte calea Bisericii adevărate a lui Dumnezeu? În mod sigur nu. Asemănarea este perfectă. „Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” este declaraţia apostolului; şi oricine nu are parte de ea, are toate motivele să se îndoiască de relaţia sa cu Dumnezeu ca fiu (Evr. 12:8). Şi la fel este cu Biserica în ansamblu, când na fost persecutată de clasa Ismael şi Esau, motivul a fost că a existat atât de mult din spiritul lumii sau atât de mult din „dragostea rece” faţă de Domnul şi faţă de adevărul Său încât n-a fost vrednică de persecuţie. Dar judecate lucrurile după acest standard şi după profeţia Domnului nostru, au existat unii credincioşi până la moarte de-a lungul întregului Veac Evanghelic — o „turmă mică”.
Evanghelia ca mărturie în toată lumea
— Matei 24:14; Marcu 13:10 —
„Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul.”
Şi aici Domnul nostru le-a arătat clar ucenicilor că sfârşitul veacului era mult mai departe decât au presupus ei; că mesajul Împărăţiei Sale urma să fie o veste bună, nu numai pentru Israel, ci pentru toate popoarele. Dar aceasta nu însemna că alte popoare vor primi evanghelia pe care Israelul o respinsese. Mai degrabă să ne aşteptăm exact la ceea ce găsim, că aşa cum dumnezeul acestei lumi a orbit pe Israel, la fel va orbi şi pe marea majoritate din celelalte popoare, şi le va împiedica să vadă în Cristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu — şi el le-a orbit (1 Cor. 1:24). Dacă numai o rămăşiţă din Israel (în mod special instruit timp de secole sub Lege) a fost găsită vrednică să fie din „preoţia împărătească”, ce s-ar putea aştepta în mod raţional mai mult de la popoarele păgâne, multă vreme „fără nădejde şi fără Dumnezeu”?
((568))
Este bine să observăm cu atenţie cuvintele Domnului nostru — că evanghelia nu trebuia să fie propovăduită popoarelor pentru a converti popoarele, ci ca mărturie pentru popoare, şi să cheme, să desăvârşească şi să adune din toate popoarele pe „cei aleşi”. Mai târziu „aleşii”, ca Împărăţie, vor binecuvânta popoarele, deschizând urechile lor surde faţă de evanghelie şi ochii lor orbi faţă de Lumina Adevărată.
Mărturia a fost dată deja: cuvântul Domnului, evanghelia Împărăţiei a fost publicată pentru toate popoarele pământului. Nu fiecare individ a auzit-o; dar nu aceea este declaraţia profeţiei. Trebuia să fie, şi a fost, o vestire naţională. Şi sfârşitul a venit! „Secerişul este sfârşitul veacului” a explicat Domnul nostru (Mat. 13:39). Unii sunt înclinaţi să pună sub semnul întrebării dacă această prezicere a fost sau nu împlinită deja, fiindcă misionarii care au mers în ţările păgâne în mod foarte general au ştiut puţin, sau n-au ştiut nimic despre veştile bune specificate în mod deosebit de Domnul nostru — „veştile bune ale Împărăţiei”. Dar noi răspundem: evangheliile tipărite ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan au mers la ei pline de veştile Împărăţiei, întocmai cum le avem noi.
Astfel a rezumat Domnul nostru pe scurt cele optsprezece secole de încercări şi persecuţii asupra Bisericii Sale şi rodul muncii ei în mărturia reuşită pentru toate popoarele, şi S-a grăbit să răspundă la întrebarea importantă în privinţa modului în care cei în viaţă vor şti despre timpul şi faptul prezenţei Sale a doua. El a ignorat întrebarea în legătură cu timpul când pietrele din templu vor fi răsturnate, ca nu cumva ei să asocieze acel eveniment cu a doua venire a Sa, şi fiindcă El a dorit să asocieze astfel necazul peste Israelul trupesc, prin răsturnarea statului lor naţional, cu necazul peste Israelul spiritual nominal la sfârşitul acestui veac, ca tip şi antitip.
Cu intenţie evidentă din partea lui Dumnezeu, deşi necunoscută de către evanghelişti, mărturia profeţiei ((569)) Domnului nostru la acest punct este dată pe fragmente — aici o parte, dincolo alta; aici o referire la necazul tipic asupra Israelului tipic la încheierea secerişului tipic, dincolo o referire la necazul asemănător, dar mai general şi mai mare la sfârşitul acestui veac asupra Israelului antitipic — creştinătatea. Într-adevăr, profeţii au spus despre Domnul nostru că vorbea în pilde şi cuvinte misterioase şi „nu le vorbea deloc fără pildă”. Totuşi, în armonie cu intenţia divină, cuvintele misterioase şi pildele devin acum luminoase pentru toţi ai căror ochi sunt unşi cu adevărata alifie pentru ochi.
Necazul de la sfârşitul veacului Iudeu
Relatarea lui Luca despre necazul asupra Israelului trupesc care a culminat în anul 70 d. Cr. este cea mai clară, aşa că o prezentăm aici:
„Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele care vor alăpta în acele zile! Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ şi mânie împotriva poporului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi duşi captivi printre toate popoarele şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. Luca 21:20-24.
Această parte a profeţiei Domnului nostru evident se referă la evenimente venite asupra Israelului trupesc; şi istoria ne spune că s-au împlinit exact în fiecare amănunt în scenele tulburi cu care s-a sfârşit veacul şi statul naţional iudeu. „Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.”
Dar cuvintele Domnului nostru citate de Matei şi de Marcu se deosebesc de cele de mai sus şi evident se aplică la ((570)) strâmtorarea asupra Israelului spiritual la sfârşitul Veacului Evanghelic. Fără îndoială Domnul nostru a rostit ambele declaraţii, dar evangheliştii neştiind că vor fi două secerişuri şi două timpuri de strâmtorare, le-au considerat practic repetări şi nu le-au consemnat pe ambele — Domnul conducând astfel lucrurile cu scopul de a acoperi sau a ascunde faptele în privinţa acestui seceriş până la timpul potrivit să le descopere.
Necazul de la sfârşitul Veacului Evanghelic
Relatările lui Matei şi Marcu sunt aproape identice aici. Matei spune:
„De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» (cine citeşte să înţeleagă!) atunci, cei care vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de cele însărcinate şi de cele care vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în sabat, pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din cauza celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate”. Mat. 24:15-22; Marcu 13:14-20.
Patru puncte din această relatare arată că deşi ea poate să fi avut o aplicare tipică la necazul de la sfârşitul Veacului Iudeu, aplicarea ei reală şi cea mai importantă aparţine de necazul cu care se termină Veacul Evanghelic. (1) Referirea la „urâciunea pustiirii” menţionată în profeţia lui Daniel. (2) Declaraţia că necazul va fi cel mai sever pe care l-a avut sau îl va avea lumea vreodată. (3) Că, dacă acest măcel n-ar fi scurtat, nimeni n-ar scăpa. (4) Contextul care urmează descrie desigur evenimentele de la sfârşitul Veacului Evanghelic — evenimente care n-ar ((571)) putea fi aplicate la sfârşitul secerişului Veacului Iudeu şi care nu s-au împlinit atunci. Două din aceste puncte merită o cercetare deosebită.
Profetul Daniel (9:27) a consemnat că după ce Mesia va fi „stârpit” la jumătatea săptămânii a şaptezecea a favorii legământului, El, prin stabilirea jertfelor antitipice ale ispăşirii, va face să înceteze jertfele şi darurile legii: şi că apoi, fiindcă urâciunile vor predomina, va vărsa nimicire peste cel pustiit (naţiunea respinsă), cum hotărâse Dumnezeu mai înainte.
Toate acestea şi-au avut împlinirea prin nimicirea statului naţional al Israelului trupesc. De când Domnul nostru a spus: „Iată, vi se lasă casa pustie” — „nu Mă veţi mai vedea până veţi zice: «Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!»”, religia lor a devenit o urâciune, o formă goală, un semn al respingerii de către ei a acelei jertfe pentru păcate pe care o pregătise Dumnezeu; şi rămânând sub blestemul pe care l-au provocat asupra lor (orbire — Mat. 27:25), calea lor spre nimicire a fost rapidă, aşa cum decretase şi prezisese Dumnezeu.
Dar profeţia lui Daniel are multe de spus despre o Urâciune care Pustieşte în Israelul spiritual nominal; care a fost stabilită în putere în mod reprezentativ prin papalitate, şi care a exercitat o mare şi dăunătoare influenţă de pustiire spirituală în casa spirituală sau în Templul lui Dumnezeu, Biserica lui Cristos. Acest sistem abominabil al erorii trebuia să continue până la curăţirea clasei sfântului locaş; şi în afară de aceasta trebuia să prospere mult şi să-i facă pe mulţi din Israelul spiritual nominal să respingă jertfa de răscumpărare, dată o dată pentru toţi; şi rezultatul influenţei sale întinse va fi pustiirea creştinătăţii respinse. Vezi Daniel 11:31; 12:11; Studii în Scripturi, Vol. III, cap. 4.
Marea urâciune a pustiirii, a cărei temelie este doctrina Liturghiei (care pune realizările umane în locul marelui ((572)) sacrificiu de la Calvar, pentru curăţirea păcatului) este acum suplimentată de teoriile ispăşirii prin sine, şi aceste urâciuni care se întind pretutindeni sunt sprijinite de astfel de influenţe şi sofisme care vor înşela pe mulţi — „dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”, şi vor fi precursoarele nimicirii creştinătăţii.
Privind în urmă vedem în aceasta o altă paralelă între sfârşitul secerişului iudaic şi sfârşitul secerişului evanghelic. Respingerea de către Israelul trupesc a adevăratului sacrificiu pentru păcate şi păstrarea sacrificiilor tipice care nu mai erau plăcute lui Dumnezeu, ci o urâciune, a fost un eveniment important în legătură cu căderea lor naţională şi eclesiastică. La fel aici, respingerea doctrinei răscumpărării şi acceptarea în locul ei, fie a liturghiilor, fie a faptelor bune sau a penitenţelor, este o urâciune în ochii lui Dumnezeu şi este un eveniment important în legătură cu căderea creştinătăţii, civile şi eclesiastice.
După cum s-a arătat deja, urâciunea pustiirii care a pângărit locul sfânt sau adevăratul Templu al lui Dumnezeu, Biserica, a fost cea papală, a cărei piatră unghiulară este doctrina blasfematoare a Liturghiei. Urâciunea, pângărirea şi pustiirea sunt vechi; dar atât de dens a fost întunericul erorii în secolele trecute, încât puţini, sau nimeni n-a putut să vadă. Că Liturghia n-a fost văzută că este urâciunea, nici chiar de către reformatori, este evident: căci deşi Biserica Angliei în Articolele ei neagă puterea preoţilor de a-L crea pe Cristos din pâine şi vin, de a-L sacrifica din nou, totuşi noi navem nici un indiciu că enormitatea acestei practici păcătoase este văzută. Şi Luther, în timp ce a denunţat din plin multele păcate şi falsităţi ale papalităţii, n-a văzut că marea urâciune a pustiirii este Liturghia. Dimpotrivă, Luther, la întoarcerea în biserica sa, după ce a stat la palatul Wartburg, aflând că Liturghia, precum şi icoanele ((573)) şi lumânările fuseseră scoase din uz fiindcă erau fără autoritate scripturală, a restabilit Liturghia.
Având în vedere această situaţie, există o mare semnificaţie în cuvintele Domnului nostru — „Când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit profetul Daniel, «aşezată în locul sfânt» (cine citeşte să înţeleagă!) atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi”. Aici trebuie să ne amintim paralela între cele două secerişuri, între cele două timpuri de strâmtorare şi între cele două fugi; şi trebuie să ne gândim că Iudeea reprezintă creştinătatea de astăzi.
Cuvântul grecesc tradus „munţi” poate fi redat la fel de potrivit sau mai potrivit şi la singular — munte: şi aşa este redat în majoritatea cazurilor în Versiunea Comună. Întradevăr, a fugi din Iudeea (literală), fie la un munte sau la mai mulţi munţi, pare un lucru ciudat, fiindcă Iudeea este de fapt „o regiune deluroasă”, iar despre Ierusalim se spune că este aşezat pe vârful munţilor. Dar dacă aplicăm cuvintele Domnului nostru la prezent şi la poporul Său din creştinătate, care acum în lumina adevărului prezent vede Urâciunea aşezată unde n-ar trebui să fie — în locul sfânt — în locul adevăratului sacrificiu, chestiunea este foarte simplă. Ei ar trebui să fugă imediat de influenţa urâciunii şi de sistemul care se numeşte el însuşi pe nedrept Împărăţia (muntele) lui Cristos, la adevăratul munte sau Împărăţie, pentru care Cristos S-a întors acum s-o stabilească în glorie şi putere.
Dar părăsirea creştinătăţii, respingând templele ei, formele ei de evlavie, farmecele ei sociale, măgulirile şi onorurile ei, şi înfruntarea curajoasă a denunţărilor, anatemelor şi diferitelor ei puteri de boicot, şi fuga la Domnul şi la adevărata Împărăţie, respinsă, ignorată şi negată de către cei înţelepţi şi buni în felul lumii, este desigur o mare fugă, o mare călătorie; şi puţini în afară de „sfinţi” se vor gândi măcar să o înceapă. Pericolele căii sunt descrise de ((574)) Domnul nostru într-un mod care pare exagerat şi contrar felului Său obişnuit dacă se aplică numai la suferinţele fizice ale credincioşilor care au fugit din Iudeea la sfârşitul secerişului iudaic: dar cuvintele Sale sunt în mod vădit potrivite pentru fuga spirituală şi pentru încercările din acest timp de seceriş. Într-un cuvânt, această poruncă să fugă şi descrierea încercărilor fugii, pot fi înţelese în mod potrivit numai în legătură cu porunca din Apocalipsa 18:4: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!”
„Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”
„Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă săşi ia haina.” Mat. 24:17, 18.
Aceste afirmaţii arată că este potrivit ca fiecare să fugă „din Babilon” imediat ce vede urâciunea pustiirii. Cuvântul Domnului este că orice temporizare sau discuţie sau argumentare umană vor fi periculoase; nu trebuie pierdut deloc timp în privinţa ascultării imediat ce El ne face să vedem urâciunea Babilonului şi relaţia acestuia cu toţi cei care s-au numit cu numele Lui. Vai! câţi, nedând atenţie cuvântului Învăţătorului, au îngăduit să fie legaţi de mâini şi de picioare, aşa încât acum fuga este aproape imposibilă. Dar Învăţătorul spune: „Oile Mele ascultă glasul Meu ... şi ele vin după Mine”.
Există încă o lecţie în aceste versete: ele arată că unii din poporul Domnului sunt într-un loc sau stare, iar alţii în altele. Unii sunt în „câmp”, adică în lumea din afara oricăror organizaţii umane: aceştia să nu creadă că este potrivit să se alăture mai întâi bisericilor nominale, ci folosindu-şi libertatea, să fugă de la poziţia lor din lume, să devină una cu Domnul ca membri ai Împărăţiei Sale — muntele Său.
((575))
Unii din poporul Domnului se află în casele sau sistemele bisericii Babilonului — dar cum s-a dat aici de înţeles, ei sunt sfinţi care se află pe acoperişul casei, care au o viaţă, o experienţă şi o credinţă mai înalte decât membrii bisericii doar nominale. Aceştia în fuga lor să nu coboare în casă (sistemele bisericii nominale) să caute să ducă cu ei „lucrurile”; ceea ce au de valoare în ochii oamenilor, cum ar fi titlurile, demnităţile, respectul, laudele în privinţa situaţiei lor bune şi regulate etc., ci să părăsească totul pentru Cristos şi să fugă la adevărata Împărăţie.
Greutăţile fugii
„Vai de cele însărcinate şi de cele care vor alăpta în zilele acelea!” Mat. 24:19.
Există „copii” spirituali şi copii trupeşti, precum şi copii nelegitimi şi fii. Apostolul Pavel descrie interesul său pentru lucrarea Evangheliei ca acela al unei mame în durerile naşterii. El spune: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4:19). La fel toţi slujitorii credincioşi ai lui Cristos, toţi care muncesc sârguincios pentru suflete sunt ca acei descrişi în acest text, ca „însărcinate”. Sarcina spirituală după exemplul apostolic este cea mai onorabilă slujire şi angajează atenţia unora dintre cei mai devotaţi copii ai lui Dumnezeu. Dar, vai! după cum dorinţa lui Avraam şi a Sarei de a ajuta la împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu a dus la o metodă neautorizată şi a produs o clasă Ismael, care, născut după trup, a persecutat pe sămânţa născută legitim, tot aşa este cu mulţi dintre aceştia care acum sunt „însărcinaţi”; ei ajută la producerea „copiilor lui Dumnezeu” nelegitimi. Toţi trebuie să-şi amintească însă că numai mijloace legitime trebuie să fie folosite: toţi copiii lui Dumnezeu sunt concepuţi prin cuvântul şi spiritul adevărului, şi nu prin teorii umane şi prin spiritul lumii.
((576))
Opiniile false despre planul divin (presupunerea că toţi în afară de Biserica aleasă vor fi veşnic chinuiţi) aşa au stimulat în unii dorinţele de a naşte „copii”, încât au recurs la diferite planuri umane pentru a-i concepe — trecând cu vederea faptul că toţi cei care nu sunt „concepuţi de Dumnezeu”, toţi cei care nu sunt concepuţi „de cuvântul adevărului” — (nu numai de litera Cuvântului, ci „concepuţi de spiritul” adevărului) sunt falşi, şi nu sunt socotiţi ca fiind ai lui Dumnezeu şi nu sunt trataţi ca fii (Evr. 12:8). Ca o consecinţă, Biserica nominală de astăzi „oferă un spectacol frumos în trup” — numeric, financiar, intelectual — şi are mult din „forma de evlavie” fără adevăratul ei spirit şi putere care să controleze inima. Este plină de „copii”, unii întradevăr copii în Cristos, dar mulţi, mulţi copii nelegitimi, nu fii ai lui Dumnezeu; concepuţi de eroare în locul adevărului — „neghină”. Şi efortul constant este să nască încă mai mulţi urmaşi falşi — sperând astfel să-i salveze de la chinul veşnic, sentinţa nedreaptă a unui presupus Dumnezeu nemilos.
Vai! ce greu este pentru aceşti copii dragi ai lui Dumnezeu care, potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru, sunt astfel în mod figurat „însărcinaţi”, să fugă din sistemul bisericii nominale cu feluritele lui mecanisme de concepere falsă şi rapidă, cu care au învăţat să se mândrească şi să se laude. Da, va fi greu pentru aceştia să lase totul şi să fugă la Domnul şi la muntele Său (Împărăţie). Va fi greu pentru ei să creadă că Domnul este într-adevăr bun şi drept şi îndurător, şi că El are un plan îndurător care face deplină pregătire pentru fiecare membru al rasei lui Adam — toţi răscumpăraţi prin marea „răscumpărare pentru toţi”.
Clasa care „alăptează” în aceste zile de asemenea conţine mulţi copii ai lui Dumnezeu nobili, buni, bine intenţionaţi. Ea cuprinde mulţi slujitori bisericeşti şi învăţători în şcoala duminicală, a căror lucrare religioasă constă în administrarea „laptelui”; însă nu întotdeauna a „laptelui ((577)) curat al Cuvântului”, căci în general ei îl diluează şi-l combină cu tradiţia, cu filosofia şi cu narcoticele înţelepciunii lumeşti, carei ţin pe „copiii” lor supuşi, somnoroşi, „buni”, şi le împiedică creşterea în cunoştinţă şi har, pe care au ajuns s-o considere periculoasă.
Unii dintre aceşti învăţători se străduiesc într-adevăr să dea „laptele curat al cuvântului” pentru ca „copiii” lor să poată creşte prin el şi să înveţe să mănânce şi să asimileze hrana tare şi să ajungă la starea de bărbat în Cristos, dar ei declară că experienţele repetate le dovedesc faptul că nici măcar „laptele curat al cuvântului” nu este prielnic pentru majoritatea „copiilor” lor; şi de aceea ei consideră ca o datorie să amestece laptele ca nu cumva „copiii” lor să se îmbolnăvească şi să moară. O! ei nu recunosc faptul că majoritatea „copiilor” lor, nefiind concepuţi de spiritul adevărului, nu vor fi niciodată capabili să asimileze „laptele” spiritual; fiindcă „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu ... nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte” (1 Cor. 2:14, 12). Ei nu văd nici că această neputinţă de a deosebi înfometează, opreşte dezvoltarea şi otrăveşte pe adevăraţii „copii” spirituali aflaţi în grija lor — care „de mult trebuiau să fie învăţători”. Evr. 5:12.
Atâţia din această clasă care sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu vor auzi chemarea „ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, şi de asemenea vor avea mare greutate în această zi. Ajungând să vadă adevărul prezent, ei se vor teme nu numai să-l dea celor aflaţi în grija lor, ci se vor teme şi să se conformeze lui, ca nu cumva să-i separe de responsabilităţile lor. Ei se vor teme să fugă în această zi, dându-şi seama că numai puţini dintre „copiii” lor vor fi în stare sau dispuşi să fugă şi ei; şi într-adevăr numai cei spirituali vor putea îndura suferinţa. Unii vor trece în siguranţă prin criză ca „biruitori”, în timp ce alţii, temători, vor fi lăsaţi să treacă prin marea strâmtorare.
((578))
Fugiţi înainte de iarnă
„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în sabat, pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din cauza celor [prin cei] aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” Mat. 24:20-22.
Adunarea Bisericii are loc în timpul numit „seceriş”, la sfârşitul verii de favoare. Domnul nostru a explicat (Mat. 13:30, 37-43) că în acest seceriş El va aduna grâul Său şi va arde neghina într-un timp de mare strâmtorare care va urma. Există încă obiceiul în localităţile de la ţară să se lase arderea resturilor până iarna. Înţelegem că Domnul nostru vrea să spună deci, că trebuie să căutăm ajutor şi putere să scăpăm din Babilon înainte de a veni peste el iarna strâmtorării lui.
Să ne amintim că sunt două clase de grâu mântuite în acest seceriş — oricât de contrar naturii ar fi. (1) Cei „biruitori”, cei credincioşi şi care se supun prompt, care ies înainte de „iarnă” şi sunt „socotiţi vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla” (Luca 21:36). (2) Acei copii ai lui Dumnezeu loiali dar care nu se supun prompt, care sunt îngreunaţi, care au zel dar nu potrivit cunoştinţei şi sunt mai mult sau mai puţin contaminaţi de spiritul lumii. Aceştia vor fi ajutaţi să iasă din Babilon când acesta va cădea; şi vor fugi iarna, spunând în cuvintele profetului: „Secerişul a trecut, vara s-a dus [a sosit iarna] şi noi tot nu suntem mântuiţi!” (Ier. 8:20). Domnul foarte îndurător arată că toţi cei loiali cu adevărat dintre aceştia vor „veni din necazul cel mare” în cele din urmă, şi vor fi în faţa tronului (nu pe tron cu „turma mică”, cei care moştenesc Împărăţia ca moştenitori împreună cu Cristos), după ce şi-au spălat hainele în sângele Mielului (Apoc. 7:14, 15). Să ne rugăm şi să lucrăm în consecinţă, pentru a ne sfârşi fuga înainte de venirea „iernii” strâmtorării.
((579))
Trebuie să ne rugăm şi să ne străduim ca fuga noastră să nu fie nici chiar în ziua de Sabat. Care este ziua de Sabat? Nu este a Şaptea zi a săptămânii, nici Prima zi a săptămânii; căci „lunile noi sau Sabatele” desigur nu s-ar dovedi o piedică pentru creştini într-o fugă fizică (Col. 2:16). Sabatul la care se face referire este marele sabat antitipic — Mileniul, sabatul din a şaptea mie de ani. Dacă am pornit în fuga noastră înainte de începerea acestuia din punct de vedere cronologic, cu atât este mai favorabil pentru noi: şi cu cât înaintăm mai mult în sabat, cu atât mai greu va fi să abandonăm Babilonul, chiar la timpul când acesta va avea nevoie cel mai mult de ajutor şi ne va solicita să-l susţinem. Dar Dumnezeu a declarat că Babilonul trebuie să cadă şi nici o putere nu-l poate susţine: şi nimeni care-şi dă seama ce imperfectă este lucrarea lui şi ce bună şi îndurătoare va fi lucrarea Domnului după ce Babilonul va fi îndepărtat iar Biserica adevărată glorificată, n-ar putea dori să împiedice lucrarea Domnului nici un moment.
Marea strâmtorare din acest timp de „iarnă” va fi fără precedent; şi asigurarea Domnului nostru este că nimic comparabil cu ea n-a mai venit şi nu va mai veni peste lume vreodată. Aceasta identifică în mod clar cuvintele Lui cu strâmtorarea de la sfârşitul acestui Veac Evanghelic despre care profetul spune: „În timpul acela se va scula [va prelua controlul] marele prinţ Mihail [Cristos] ... căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Dan. 12:1). Le identifică de asemenea cu perioada menţionată în Apocalipsa (11:17, 18) când „neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi”. Atât de mare va fi această strâmtorare, încât dacă n-ar interveni o putere ca să-l oprească, toată rasa ar fi exterminată în cele din urmă. Dar Dumnezeu a pregătit puterea care va interveni — Împărăţia Sa, Cristos şi Biserica Sa — „cei aleşi”. Cei aleşi vor interveni la timpul potrivit şi vor face ordine în confuzia de pe pământ.
((580))
Mesia mincinoşi şi învăţători mincinoşi
„Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată, Mesia este aici sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor scula Mesia mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni până acolo încât să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus mai dinainte.” Mat. 24:23-25.
Înşelătorii descrişi aici nu sunt desigur fanaticii care din când în când au pretins că sunt Cristos şi care au înşelat doar puţini dintre cei care aveau o măsură de bun simţ şi de judecată. Noi l-am indicat deja pe Anticrist, marele înşelător, papalitatea*, care timp de secole a şezut în templul spiritual, prezentându-se ca singurul reprezentant al lui Cristos — locţiitorul Lui — despre care Domnul nostru a prezis în mod corect, că toată lumea se va minuna de el, cu excepţia celor ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului (Apoc. 13:8). În mod asemănător, Biserica Angliei nu numai că este o biserică sau un „corp”, ci ea are şi un cap pământesc în persoana suveranului civil, regina. Biserica Greco-Catolică în mod foarte asemănător, deşi nu atât de deosebit, îşi are capul în persoana ţarului Rusiei — care exercită totuşi mai multă putere. Dacă papalitatea este Anticrist, un pseudoCristos sau Cristos mincinos, nu sunt celelalte corpuri mincinoase cu capete mincinoase de asemenea Cristoşi mincinoşi sau Anticrişti — oricât de mulţi sau de puţini dintre sfinţii adevăraţi ai lui Dumnezeu ar putea fi în ele?
*Vol. II, cap. 9
Diferitele denominaţii protestante, chiar dacă ele nu recunosc nici un cap decât pe Cristos, totuşi ele fac din sinoadele, conferinţele şi conciliile lor capi, de la care îşi iau legile, uzanţele şi confesiunile de credinţă, în locul singurului Cap al adevăratei Biserici.
Pentru o lungă perioadă şi într-o măsură mai mare sau mai mică, aceste sisteme ale oamenilor au falsificat pe ((581)) adevăratul Mesia (cap şi corp), aşa încât în parte au înşelat pe mulţi. Dar acum, în ultimul secol, aceste înşelări îşi pierd puterea. Puţini prezbiterieni, dacă mai sunt, cred acum că biserica lor este acea unică Biserică adevărată; nici metodiştii, baptiştii, luteranii şi alţii nu gândesc aşa despre sistemele lor; chiar şi anglicanii, greco şi romano-catolicii se eliberează de iluzia că Biserica lor este singura adevărată, că în afara ei nu există aleşi. Dar în profeţia pe care o analizăm, Domnul nostru ne previne asupra pericolului Cristoşilor mincinoşi „atunci” — adică acum. În armonie cu aceasta găsim în Apocalipsa (13:14-18) o profeţie despre o combinaţie specială de influenţe prin care denominaţiile protestante vor fi unificate şi, deşi separate, vor fi totuşi aduse la o cooperare cu papalitatea, într-o manieră care le va da ambilor puteri sporite şi-i va înşela pe mulţi ca să creadă că noua combinaţie va fi mijlocul lui Dumnezeu pentru îndeplinirea lucrării prezise despre Mesia — şi că aceasta este astfel reprezentanta Lui.
„Soarele dreptăţii va răsări”
„Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese fulgerul [Soarele] de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la prezenţa [greceşte parousia] Fiului Omului.” Mat. 24:26, 27.
Că amăgiri mari, „lucrări de rătăcire” din partea lui Satan sunt acum chiar în faţa noastră este mărturisit nu numai aici prin cuvintele Domnului nostru, ci şi de către apostolul Pavel (2 Tes. 2:10-12). Dacă ar fi fost prezis exact ce formă vor lua înşelările, aceasta ar fi împiedicat întrucâtva puterea lor înşelătoare. Dumnezeu permite aceste înşelări tocmai cu scopul de a separa pe „biruitori” de toţi ceilalţi, şi doar ne garantează că „aleşii” vor fi păziţi de cădere. Şi totuşi, este foarte posibil ca unele din aceste încercări, cerneri şi înşelări să vină cel mai sever asupra celor care posedă cea mai mare ((582)) măsură de lumină a adevărului prezent. Cât este de important să „rămânem în dragostea lui Dumnezeu”, să nu avem numai o cunoştinţă a adevărului care singură ne-ar îngâmfa, ci să avem şi spiritul lui Cristos pe care cunoştinţa trebuie să-l producă — iubire faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul şi compătimire pentru toţi oamenii; căci „dragostea zideşte” caracterul în asemănarea Domnului nostru.
Pretenţia „Iată-L în cămăruţe interioare” este deja ridicată de către spiritişti* — că ei pot avea convorbiri faţă în faţă cu Domnul în unele dintre şedinţele lor; şi că toţi cei care sunt în acord cu vederile lor pot avea acelaşi privilegiu etc. Dar dacă se va găsi că această prevenire, că ar înşela chiar şi pe cei aleşi dacă ar fi cu putinţă, înseamnă că chiar „cei aleşi” vor fi supuşi celor mai severe încercări în această zi rea? Atunci „cine poate să stea în picioare?” (Apoc. 6:17). Răspunsul prin profet este: „Cel care are mâinile nevinovate [o viaţă onestă] şi inima curată [o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor] ... va putea să se suie la muntele [Împărăţia] Domnului ... şi va sta în locul Lui cel sfânt”. Ps. 24:3, 4.
*Ce spun Scripturile despre spiritism? Dovezi că este demonism
Dar cum va şti poporul Domnului în mod sigur că aceste manifestări nu sunt adevărate? El ne-a învăţat că ziua Lui va veni ca un hoţ noaptea, că El va fi prezent nevăzut de lume supraveghind lucrarea secerişului — adunând pe aleşii Săi etc. Cum ştim că El nu Se va arăta poporului Său veghetor, aşa cum pretind aşa-zişii spiritişti creştini, în „camere interioare” — în şedinţele lor?
Ştim că El nu ni Se va arăta aşa, pentru că — (1) informaţia Sa este că vom fi „schimbaţi”, „făcuţi ca El” şi astfel „Îl vom vedea aşa cum este”; şi (2) El ne-a prevenit împotriva acestor înşelări care ne vor propune să ni-L arate în starea noastră ((583)) neschimbată sau de carne, spunând: „Dacă vă vor zice: «IatăL în pustie» ... «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi!” pentru că nu Se va arăta în nici un astfel de mod. Dimpotrivă, „aşa cum iese strălucitorul [Soareleş de la răsărit îşi nu poate fi limitat la un loc ascuns sau într-o odaie] şi luceşte [pretutindeni] până la apus [apusul îndepărtat], aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului”.
Descoperirea Domnului nostru la a doua prezenţă a Sa nu va fi într-o cameră, nici unei comunităţi într-o pustie sau loc deşert; nici chiar unei naţiuni, ca la prima venire, ci va fi o manifestare generală, în toată lumea — „Va răsări Soarele dreptăţii şi vindecarea va fi sub aripile Lui”. Raza pătrunzătoare a adevărului de la marele Soare al Dreptăţii este cea care cauzează deja atâta confuzie printre oameni, luminând în locurile întunecate şi descoperind eroarea şi corupţia de orice fel. Lumina este cea care descoperă. Şi marea Lumină a lumii, Cristos (şi în cele din urmă şi Biserica Sa asociată), va binecuvânta omenirea aducând la lumină toate lucrurile ascunse ale întunericului; deoarece nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit. „Ziua va face cunoscut”; şi n-ar putea fi ziuă fără Soarele care să strălucească de la răsărit până la apus. Aceasta este „adevărata lumină ... care, venind în lume, luminează [la timpul potrivit] pe orice om”.
(Vom examina Matei 24:28, ca o concluzie a versetului 41 pentru a stabili corespondenţa între relatările lui Marcu şi Luca.)
Întunecarea Soarelui şi a Lunii
„Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate” Mat. 24:29; Marcu 13:24, 25.
Necazul din „acele zile” trebuie să fie clar deosebit de necazul de la sfârşitul acelor zile, în care se vor sfârşi acest ((584)) veac şi acest seceriş: dar în relatările lui Matei şi Marcu acest lucru nu este atât de clar vizibil ca în relatarea lui Luca — care pare să rezume pe scurt evenimentele Veacului Evanghelic, şi omiţând „necazul din acele zile” se referă numai la celălalt necaz cu care se va încheia veacul. El spune:
„Vor cădea [evreii] sub ascuţişul sabiei, vor fi duşi captivi printre toate popoarele şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor. Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor. Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pămînt”. Luca 21:24-26.
Este o realitate că tot Veacul Evanghelic a fost o perioadă de strâmtorare despre care se vorbeşte în Matei 24:9-12, şi acum în versetul 29. (1) Biserica primară a fost persecutată de Roma civilă, în timp ce mai târziu, când Roma papală a preluat stăpânirea, toţi cei care au refuzat să aprobe urâciunile ei au fost persecutaţi în mod direct de ea (Izabela), sau în mod indirect prin puterile civile (Ahab) cu care a fost căsătorită. Şi aceştia au fost predaţi puterii ei şi ea a zdrobit pe sfinţii Celui Preaînalt un timp, timpuri şi jumătate de timp — 1260 de ani — până în 1799 d. Cr. Şi această persecuţie lungă, în care „mulţi au fost curăţiţi, albiţi şi lămuriţi”, şi în care Mama Desfrânatelor „a fost îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus” (Apoc. 17:6), s-a sfârşit, după cum am arătat deja, practic în 1776 şi în realitate în 1799 când papa cu autoritatea lui a fost umilit în faţa lumii.*
*Vol. II, cap. 9 şi Vol. III, cap. 4.
Înţelegând clar deci, că Domnul nostru Se referă la semnele care urmează necazului „din acele zile”, întrebăm în privinţa semnelor foarte clar descrise — întunecarea soarelui şi a lunii ((585)) şi căderea stelelor. Aceste semne trebuie să fie privite ca literale sau ca simbolice? Şi au fost ele deja împlinite?
Răspundem că ele au avut o împlinire literală, iar acum au o împlinire simbolică mult mai importantă.
La 19 mai 1780 (încă „în acele zile”, în timpul celor 1260 de ani ai puterii papale, dar după ce acea putere începuse să scadă şi greul strâmtorării trecuse) a avut loc o întunecare fenomenală a Soarelui, pe care oamenii de ştiinţă de atunci şi de atunci încoace n-au putut-o explica. Că acesta n-a fost un eveniment obişnuit este suficient stabilit de mărturia competentă care urmează —
Renumitul astronom Herschel spune:
„Ziua întunecoasă din America de Nord a fost unul din acele minunate fenomene ale naturii despre care se va citi întotdeauna cu interes, dar pe care filosofia nu-l poate explica”.
Dicţionarul Webster, ediţia din 1869, sub titlul Vocabularul Numelor Renumite, spune:
„Ziua întunecoasă, 19 mai 1780 — numită aşa datorită remarcabilei întunecimi din acea zi, care s-a lăsat peste tot statul New England. În unele locuri oamenii nau putut vedea să citească sub cerul liber timp de câteva ore texte tipărite obişnuit. Păsările şi-au cântat cântecele lor de seară, au dispărut şi au devenit tăcute; păsările de casă au mers la culcare; vitele au căutat grajdurile şi în case s-au aprins luminile. Întunecarea a început pe la ora zece dimineaţa şi a ţinut până la miezul nopţii următoare, dar cu deosebiri în gradul duratei în diferite locuri”.
Legislativul din Connecticut era în sesiune în ziua aceea şi s-a suspendat. Jurnalul Camerei observă chestiunea după cum urmează:
„O umbră solemnă de întuneric neobişnuit înainte de ora zece — un nor încă mai întunecos rostogolindu-se sub perdeaua neagră de la nord şi de la vest înainte de ora unsprezece — a oprit lumina aşa încât nimeni din Cameră n-a putut vedea să citească sau să scrie, nici chiar la ferestre, ((586)) sau n-a putut distinge vreo persoană de la mică distanţă, sau observa vreo deosebire în îmbrăcămintea din cercul celor prezenţi; de aceea, la ora unsprezece Camera a fost suspendată până la două dupămasă”. Vineri, 19 mai 1780.
Un predicator din timpul acela, şi martor ocular, Rev. Elam Potter, predicând în data de 28 din acea lună, la nouă zile după aceea, se spune că a folosit următoarele cuvinte:
„Dar eu menţionez în special uimitorul întuneric de pe 19, luna în curs. Atunci, ca în textul nostru, Soarele s-a întunecat; un astfel de întuneric cum probabil nu s-a cunoscut de la răstignirea Domnului nostru. Oamenii şi-au lăsat lucrul în casă şi în câmp; călătorii s-au oprit; şcolile sau închis la ora unsprezece; oamenii au aprins lumânări ziua la amiază şi focul strălucea ca noaptea. Unii oameni, mi s-a spus, s-au întristat şi s-au gândit dacă nu venise Ziua Judecăţii. Mare parte din noaptea următoare a fost de asemenea neobişnuit de întunecată. Luna, chiar dacă era plină, n-a dat nici o lumină, ca în textul nostru”.
Broşura nr. 379, publicată de Societatea americană de Tratate, Viaţa lui Edward Lee, spune:
„În luna mai 1780 a fost o zi înspăimântător de întunecată, când toate feţele păreau negre şi oamenii erau plini de frică. Satul în care trăia Edward Lee era cuprins de tulburare; oamenii îşi dădeau sufletul de groază că Ziua Judecăţii era aproape; şi toţi vecinii s-au adunat în jurul acestui om sfânt, căci lampa lui era curăţată şi strălucea mai tare ca oricând în mijlocul întunericului supranatural. Fericit şi vesel în Dumnezeu, el lea indicat singurul refugiu de mânia viitoare, şi a petrecut ceasurile întunecate în rugăciune serioasă pentru mulţimea tulburată”.
Cităm după cum urmează din cele spuse de judecătorul R. M. Devins, în Primul nostru secol:
„Aproape, dacă nu cu totul unic, ca cel mai misterios şi până acum cel mai inexplicabil fenomen de acest fel, din şirul variat al evenimentelor naturii din ultimul secol, stă ziua de 19 mai 1780; o întunecare cu totul inexplicabilă a ((587)) întregului cer şi atmosfere vizibile a statului New England, care a produs alarmă intensă şi tulburare pentru multe minţi umane, precum şi spaimă pentru creaţia inferioară — păsările de curte fugind nedumerite în adăpostul lor, iar vitele în grajdurile lor. Întradevăr, mii de oameni buni din ziua aceea au ajuns să fie deplin convinşi că sfârşitul tuturor lucrurilor terestre venise, mulţi au renunţat, pentru acel timp, la scopurile lor laice şi s-au dedicat devoţiunilor religioase. A fost o zi întunecată uimitoare”.
Judecătorul Samuel Tenney, LL. D., a scris în 1785 despre această „zi întunecoasă” pentru Societatea istorică, spunând:
„Câţiva domni cu capacitate literară s-au străduit să rezolve fenomenul, dar eu cred că veţi fi de acord cu mine, că n-a apărut nici o soluţie satisfăcătoare”.
Noah Webster, LL. D., a scris în 1843, în Herald de New Haven, în privinţa acestei zile întunecoase şi a spus: „Am stat şi am privit fenomenul. Nu i s-a atribuit încă nici o cauză satisfăcătoare”.
Rev. Edward Bass, D. D., prim-episcop de Vermont, în jurnalul său pentru 19 mai 1780 scrie: „Această zi este cea mai remarcabilă din câte îşi aminteşte omul, pentru întunecimea ei”.
Întunecarea lunii pline în noaptea următoare pare să fie ceva mai puţin remarcabilă decât această întunecare a Soarelui; un martor, judecătorul Tenney, din Exeter, N. H., este citat după cum urmează:
„Întunericul din seara următoare a fost probabil aşa de mare cum nu s-a mai văzut de când Atotputernicul a dat naştere luminii. N-am putut să nu mă gândesc atunci că dacă fiecare corp luminos din univers ar fi fost învăluit în întuneric impenetrabil, sau scos din existenţă, întunericul nu putea fi mai complet. O foaie de hârtie albă ţinută la distanţă de câţiva centimetri de ochi era la fel de invizibilă ca o catifea neagră”.
Această zi care nu poate fi explicată altfel decât ca un semn de la Domnul, se socoteşte că s-a întins peste 320.000 de mile pătrate — o zonă cam de douăzeci şi cinci de ori mărimea ((588)) Palestinei, la care au fost limitate semnele primei veniri. Întradevăr, faptul că aceste semne au fost în principal limitate la New England şi la Statele Centrale nu trebuie să ne surprindă, când ne amintim că prima mişcare printre „Fecioare”* (Mat. 25:1-5) a fost în principal în acelaşi loc. Şi faptul că Dumnezeu a folosit „ţara libertăţii” pentru trimiterea mesajului acestor semne către lume, nu este mai uimitor decât faptul că El a binevoit să trimită din aceeaşi parte multe din binecuvântările, invenţiile şi lecţiile moderne, recunoscute de întreaga lume şi în mod potrivit simbolizate prin darul marelui artist francez, Bartholdi, făcut portului New York — statuia „Libertatea luminând lumea”.
*Vol. III, pag. 87-90
Stelele căzătoare
A trecut o jumătate de secol până când a apărut semnul următor, căderea stelelor din cer, ca atunci când un smochin îşi scutură fructele necoapte când este clătinat de un vânt puternic. Cuvintele Domnului nostru Isus şi-au găsit împlinirea (deşi nu completa şi singura împlinire, după cum vom vedea mai târziu) în minunata ploaie meteorică din zorii zilei de 13 noiembrie 1833. Celor care sunt înclinaţi să găsească vină susţinând că „n-au căzut stele fixe”, le amintim că Domnul nostru n-a spus nimic despre căderea stelelor fixe, şi că stelele fixe nu pot cădea; căderea lor ar dovedi că n-au fost fixe. Scripturile nu fac deosebire între stele şi meteori cum se face în mod obişnuit în zilele noastre.
Stelele căzătoare, şi chiar ploile meteorice, sunt obişnuite în fiecare an, şi în unii ani mai mult decât în alţii. S-a calculat că pe pământul nostru cad anual 400.000 de meteori mici. Dar aceştia nu sunt nimic în comparaţie cu marea ploaie din 13 noiembrie 1833, când au căzut milioane peste milioane.
Prof. Kirkwood, în lucrarea sa intitulată Meteorologia, spune: „Până la sfârşitul ultimului secol, acestea [ploile meteorice] n-au atras niciodată atenţia oamenilor de ştiinţă”.
((589))
Prof. Olmstead, LL. D., de la Colegiul Yale, a scris:
„Cei care au fost atât de norocoşi încât să vadă minunata ploaie de stele din dimineaţa de 13 noiembrie 1833, probabil au văzut cel mai mare spectacol de foc de artificii ceresc, văzut vreodată de la crearea lumii, sau cel puţin în analele consemnate în paginile istoriei. ... Acesta nu mai trebuie privit ca un fenomen pământesc, ci ca unul ceresc, iar stelele căzătoare nu mai trebuie privite acum ca fenomene întâmplătoare din zonele superioare ale atmosferei, ci ca vizitatori din alte lumi, sau din spaţiile planetare”. New Haven Press.
D-nul Henry Dana Ward, pe timpul acela negustor în New York, mai târziu autor şi predicator episcopal, a scris:
„Nici un filosof sau nici un învăţat n-a spus sau n-a consemnat un eveniment, presupun eu, ca acela de ieri dimineaţă. Cu o mie opt sute de ani în urmă un profet l-a prezis exact, dacă vom avea dificultăţi să înţelegem că stele căzătoare înseamnă stele căzătoare. ... Cu adevărat stelele din cer au căzut pe pământ ca în Apocalipsa. Limbajul profetului a fost întotdeauna acceptat ca metaforic; ieri a fost împlinit literal”. Journal of Commerce, 14 noiembrie 1833.
Cităm relatarea următoare, din American Cyclopaedia, Vol. XI, pag. 431:
„Anul 1833 este memorabil pentru cel mai magnific spectacol cunoscut. Acesta a avut loc în noaptea de 12 noiembrie şi a fost vizibil deasupra tuturor Statelor Unite şi deasupra unei părţi a Mexicului şi a Insulelor Indiei de Vest. Împreună cu stelele căzătoare mai mici, care au căzut ca fulgii de zăpadă şi au lăsat în urma lor dâre fosforescente, erau amestecate mingi de foc mari, care izbucneau la intervale, descriind în câteva secunde un arc de 30 sau 40 de grade. Acestea lăsau în urmă trene luminoase, care rămâneau vizibile câteva minute, iar uneori o jumătate de oră sau mai mult. Una dintre ele, văzută în Carolina de Nord, părea mai mare şi mai strălucitoare decât Luna. Unele dintre corpurile luminoase aveau formă neregulată şi rămâneau staţionare un timp considerabil, emiţând şuvoaie ((590)) de lumină. La Niagara spectacolul a fost în mod special strălucitor şi probabil nici un spectacol atât de grozav de mare şi de sublim n-a fost privit vreodată de om ca acela al firmamentului coborând în torenţi de foc peste cascada întunecoasă şi mugindă. S-a observat că liniile tuturor meteorilor, dacă erau trasate înapoi, erau convergente întro parte a cerurilor, care era Leonis Majoris; şi acest punct însoţea stelele în mişcarea lor aparentă spre apus, în loc să se mişte cu Pământul spre răsărit. S-a văzut astfel că sursa din care au venit meteorii era independentă de relaţia Pământului şi exterioară atmosferei noastre”.
Prof. Von Humboldt dedică acestui fenomen cincisprezece pagini în lucrarea sa, Istorie personală, şi declară că a fost vizibil deasupra unei suprafeţe de unsprezece milioane de mile pătrate.
D-nul Beupland, un savant francez, care a văzut fenomenul în tovărăşia lui Humboldt, spune despre el: „N-a existat pe firmament un spaţiu de mărimea a trei diametre ale lunii care să nu fie umplut în fiecare moment cu bolizi şi stele căzătoare”.
Fenomenul a fost repetat într-o măsură limitată în 1866, dar evenimentul din 1833 pare să fi realizat scopul semnului; şi într-adevăr, în legătură cu semnul precedent, a avut evident mult de-a face cu prima mişcare a Fecioarelor ca săL întâmpine pe Mire, profeţită în capitolul următor. Mat. 25:15.
Împliniri simbolice
În timp ce aceste semne literale au servit scopului intenţionat, atrăgând atenţia generală asupra Timpului Sfârşitului, noi credem că împlinirile simbolice sunt tot aşa de izbitoare şi chiar mai interesante pentru cei ale căror capacităţi de percepţie mentală şi spirituală sunt trezite aşa încât să-i ajute să le aprecieze.
Soarele ca simbol reprezintă lumina Evangheliei, adevărul — şi astfel pe Cristos Isus. Luna ca simbol reprezintă lumina Legii Mozaice. După cum Luna reflectă lumina Soarelui, tot aşa Legea a fost o umbră sau o reflexie anticipată a ((591)) Evangheliei. Stelele ca simboluri reprezintă pe învăţătorii inspiraţi ai Bisericii — pe apostoli. Cerurile, după cum s-a arătat deja, reprezintă puterile eclesiastice ale creştinătăţii. O combinaţie a acestor simboluri se află în Apocalipsa (12:1) unde „femeia”, care simbolizează Biserica primară, este înfăţişată ca fiind învăluită în Soare, adică, strălucitoare în lumina deplină, clară a Evangheliei neacoperite. Luna sub picioarele ei reprezintă faptul că Legea care o susţine nu este totuşi sursa luminii ei. Cele douăsprezece stele din jurul capului ei, ca o cunună, îi reprezintă pe învăţătorii ei stabiliţi şi inspiraţi divin — cei doisprezece apostoli.
Cu această schiţă a sensului acestor simboluri în mintea noastră, să examinăm din nou acest aspect al marii profeţii a Domnului nostru despre semnele care trebuie să indice sfârşitul acestui veac.
Oriunde ne uităm putem recunoaşte faptul că în timp ce oamenii consacraţi ai lui Dumnezeu sunt în mod special hrăniţi şi luminaţi în prezent, totu?
