7: 2 Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,
7: 3 aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sunt nopţi de suferinţă.
7: 4 Mă culc, şi zic: Când mă voi scula? Când se va sfârşi noaptea? Şi mă satur de frământări până în revărsatul zorilor.
7: 5 Trupul mi se acoperă cu viermi şi cu o coajă pământoasă, pielea-mi crapă şi se desface.
7: 6 Zilele mele zboară mai iuţi decât suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nici o nădejde!
7: 7 Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.
7: 8 Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.
7: 9 Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel ce se pogoară în Locuinţa morţilor!
7: 10 Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.
7: 11 De aceea nu-mi voi ţine gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu.
7: 12 Oare o mare sunt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?
7: 13 Când zic: Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile,
7: 14 atunci mă înspăimânţi prin visuri, mă îngrozeşti prin vedenii.
7: 15 Ah! aş vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase!
7: 16 Le dispreţuiesc! nu voi trăi în veci Lasă-mă, căci doar o suflare mi-i viaţa!
7: 17 Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el,
7: 18 să-l cercetezi în toate dimineţile, şi să-l încerci în toate clipele?
7: 19 Când vei înceta odată să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?
7: 20 Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?
7: 21 Pentru ce nu-mi ierţi păcatul, şi pentru ce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărână, şi când mă vei căuta, nu voi mai fi!
