6: 2 Este, de pildă, un om căruia i-a dat Dumnezeu avere, bogăţii, şi slavă, aşa că nu-i lipseşte nimic din ce-i doreşte sufletul; dar Dumnezeu nu-l lasă să se bucure de ele, ci un străin se bucură de ele: aceasta este o deşertăciune şi un rău mare.
6: 3 Chiar dacă un om ar avea o sută de copii, şi ar trăi mulţi ani, oricât de mult i s-ar mări numărul zilelor anilor lui, dar dacă nu i se satură sufletul de bunătăţile agonisite de el, şi dacă nici de înmormântare n-are parte, eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el.
6: 4 Căci aceasta din urmă piere o dată cu venirea ei, se duce în întuneric, şi numele îi rămâne acoperit cu întuneric;
6: 5 n-a văzut, nici n-a cunoscut soarele; şi de aceea este mai bine de ea decât de omul acela.
6: 6 Şi de ar trăi chiar de două ori o mie de ani un astfel de om, fără să se bucure de fericire, nu merg toate la un loc?
6: 7 Toată truda omului este pentru gura lui, şi totuşi poftele nu i se împlinesc niciodată.
6: 8 Căci ce are înţeleptul mai mult decât nebunul? Ce folos are nenorocitul care ştie să se poarte înaintea celor vii?
6: 9 Mai bine ce vezi cu ochii decât frământare de pofte neîmplinite: şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.
6: 10 Ce este omul, se cunoaşte după numele care i s-a dat de mult: se ştie că este din pământ, şi nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el.
6: 11 Căci chiar dacă face multă vorbă, care doar înmulţeşte deşertăciunea, ce folos are omul din ea?
6: 12 Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuire deşartă, pe care le petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?
